Sunt pensionara, cu alte cuvinte nu mai sunt de multa vreme tanara. Si indraznesc sa va scriu, gandindu-ma ca poate ceea ce am sa va povestesc ar putea ajuta pe cineva. Am urmarit cu mare atentie paginile din revista dumneavoastra, in care s-a discutat despre casatorie, despre dragoste si despre felul in care e bine sa ne gandim la aceste lucruri, fie ca avem douazeci de ani, fie ca suntem cu tamplele albite de vreme. Eu pot sa spun acum, in deplina cunostinta de cauza, ca daca trupul inregistreaza mai usor semnele batranetii, sufletul ramane uneori stingher de tanar. Si ca sa va fac sa intelegeti ce vreau sa spun prin asta, am sa va povestesc o frumoasa intamplare de dragoste, pe care o traiesc acum. Ii spun intamplare de dragoste, pentru ca inca n-am gasit un alt cuvant mai potrivit pentru a o denumi. E o intamplare ca multe altele, care apar de-a lungul unei vieti, dar e o intamplare care a venit intr-un mod mai ciudat si mai neasteptat, exact in momentul in care nici macar in cele mai ciudate vise n-o puteam banui.
Am trecut prin viata asta, poate la fel ca multe alte femei, cu grija casei, a familiei, a copiilor. Cu grija de a fi toate in buna randuiala, asezate fiecare in rostul sau. Barbatul meu a fost un om bland, ingaduitor, niciodata n-a ridicat vocea la mine, niciodata n-a dezertat de la indatoririle lui de tata pentru copiii, care acum sunt asezati la casele lor. Era intre noi un fel de intelegere nescrisa, tot ceea ce era dincolo de usa casei, incepand de la corvoada achitarii taxelor, a drumurilor facute pentru aprovizionare, era in sarcina lui. Mie, in schimb, mi-a revenit grija de tot ceea ce era dincoace de usa - mancare, curatenie, copii, stiti si dumneavoastra cum se imparteau grijile acestea in familiile oarecum obisnuite, traditionale. N-am dezertat nici unul de la aceste indatoriri, n-am tradat nici unul intelegerea dintre noi, facuta demult, in tinerete, intr-o seara in care ne-am jurat dragoste vesnica, plimbandu-ne de mana, pe malul Muresului. Am suflat amandoi, pe rand, in focul iubirii pe care am intetit-o mereu. Casatoria noastra a fost ca o biserica, iubirea noastra a fost mai puternica decat un juramant de calugarie. Si totusi, ceea ce vreau sa va povestesc iese oarecum din tiparul comun dupa care s-a derulat viata mea, dar nu anuleaza si nu distruge ceea ce am trait.
Si aceasta poveste este poate inca un argument ca dragostea nu tine cont de numarul anilor, ca ceea ce conteaza cu adevarat este doar lumina aceea tainica ce-ti incalzeste inima si mintea. Am spus mintea si inima, pentru ca amandoua au rostul lor si nu se poate una fara alta. Ce inseamna sa fii tanar atunci cand iubesti? Dar ce inseamna sa fii batran? Scriu vorbele acestea si-mi dau seama ca anii trecuti intr-un certificat nu au acoperire in ceea ce-mi spune mie, acum, inima.
Dar daca tot am inceput, hai sa va povestesc. Barbatul meu s-a prapadit acum zece ani. Am trecut cu greu peste ce a urmat. O vreme au fost langa mine copiii, apoi ei au plecat din casa parinteasca la cuiburile lor. Am ramas oarecum singura, doar cu amintirile unei vieti pe care o credeam implinita pana atunci. Am inceput sa-mi ordonez viata dupa mici tabieturi ce ma ajutau sa trec mai usor peste singuratatea care se furisa tot mai mult in casa mea. M-am inconjurat de flori si de muzica buna, mi-am cumparat la fiecare pensie cate o carte, mi-am permis cate un spectacol de teatru din cand in cand si nu m-am lasat ingropata in amintiri. Am stiut ca in viata mea s-a inchis o usa. N-am vrut sa o mai deschid. Credeam ca ceea ce era dincolo de ea imi apartinea si era comoara care ma va apara de anii grei ai batranetii. Si acum cred acelasi lucru, dar intre timp, am mai invatat si altceva.
Intr-una din acele seri de toamna, in care nici nu stii la ce sa te mai gandesti si ce sa mai faci ca sa alungi atmosfera apasatoare a ploilor ce par ca nu se mai termina, a sunat telefonul. A trebuit sa treaca mai multe minute pina sa inteleg, surprinsa, ca la celalalt capat al firului era un vechi prieten, coleg de clasa in primii ani de liceu. Nu-l mai vazusem de o vesnicie, nu-l mai auzisem de zeci de ani, stiam doar ca e plecat din tara, ca a fost casatorit si ca a divortat. Cam atat. Detalii aflate intamplator, la intalnirile cincinale cu colegii de liceu. Ce-mi spunea vocea de la capatul firului? Mai nimic, la prima vedere. Am aflat ceea ce deja stiam. De ce mi-a telefonat mie si nu altcuiva? Pentru ca si-a amintit, mi-a spus, dupa zeci de ani, cat de stangaci am fost amandoi intr-o pauza, la scoala, cand incercand sa luam un caiet cazut pe jos, ne-am atins intamplator, oarecum altfel decat ne-am fi asteptat. Si cat de tulburatoare au fost pentru el acea atingere involuntara si zilele care au urmat, zile in care eu luasem deja in mintea lui chipul iubitei perfecte. Atunci n-am stiut nimic si n-am inteles ca in spatele ironiilor si glumelor baietesti se ascunde o mare tulburare. Cu siguranta, pentru unii dintre cititorii dumneavoastra pare hazliu sau poate chiar caraghios ce va povestesc: doi batranei aflati la mii de kilometri, care nu s-au vazut si auzit de aproape o jumatate de secol, vorbesc la telefon despre... despre ce? Despre cum au ridicat un caiet cazut...
De la acel telefon a inceput totul, adica toata intamplarea de dragoste dintre noi. Au trecut de la acel telefon sapte ani. Nu ne-am vazut in acest timp si nu ne vom revedea in aceasta viata. El este bolnav, tintuit intr-un carucior, eu nu pot sa calatoresc din cauza unor probleme de sanatate. Am hotarat amandoi sa lasam lucrurile asa cum sunt. Sa traim unul la un capat al lumii, celalalt la alt capat al ei, dar sa ne ingaduim ragazul de a vorbi cat mai des la telefon. De a ne ajuta unul pe altul sa trecem mai usor peste anii care vin. De a ne darui unul altuia atat cat mintea si inima mai pot sa o faca. Si atat cat imaginatia ne ajuta. Pentru ca, pe undeva, aceasta intamplare a noastra seamana cu acele iubiri virtuale, pe calculator, ale tinerilor grabiti din ziua de azi. In primele convorbiri am inteles ca omul acela avea nevoie de ajutor, ca cersea, oarecum, un pic de intelegere ca, plecat acolo, departe, este prea singur si bolnav. Asta a fost la inceput. I-am povestit si eu despre mine, si cand s-au incheiat, dupa mai multe convorbiri, aceste clarificari despre viata noastra, am crezut ca vom lua o pauza. Dar n-a fost asa. Abia dupa ce am pus deoparte oarecum tot ceea ce insemna biografie cotidiana, cand am inlaturat zgura zilnica, am inteles cat de mult inseamna sa construiesti o relatie, sa nasti iubirea, s-o faci sa existe din nimic. Sa ai grija de ea, ca de cea mai firava floare, sa n-o lasi sa se umbreasca prea tare si nici sa se topeasca de prea multa caldura. Puterea gandului este uriasa, si cand aceasta creste peste cea a inimii, nimic nu le mai poate pune piedica. Veti spune, desigur, ca mi-e usor sa vorbesc asa, pentru ca nu stau la un loc cu omul acela si nu ma impiedica nimic sa iau, sa aleg din aceasta relatie doar partea buna, convenabila mie. Repet, mai ales pentru cei tineri, nu aceasta este important, ci ceea ce mintea si inima au reusit impreuna.
Cred ca secretul unei mari iubiri este tocmai acolo, in amestecul acela straniu de sentiment si ratiune. Asa cred eu acum, cand am trecut prin doua experiente de viata total diferite. N-as vrea acum sa spun care a fost, care este mai implinita. Nu vreau sa dau premii si nici mentiuni celor doi barbati din viata mea, nu vreau sa fac clasamente. Fiecare poveste de dragoste este unica, asta e stiut de multa vreme. Crizele intr-o relatie de dragoste vin doar acolo unde nu incape comunicare reala, doar acolo unde se traieste superficial, de azi pe maine, doar acolo unde oamenii pierd naturaletea si autenticitatea pe care le-a dat-o Dumnezeu, din dorinta de a parea si a poza altfel. Ma indragostesc si abia apoi mintea alege si cerne si pune la locul lor piesele din noul joc. Mintea clarifica ceea ce inima a intuit. Dar intuitiile inimii (sau sperantele, daca n-am zis bine intuitii) nu sunt totdeauna egale cu cele ale mintii. Mintea construieste ceea ce inima poate ca nici nu poate indrazni. Sustine ceea ce inima propune. De aceea, e atata nevoie de gandul bun, cum spuneau batranii nostri mai demult, de gandul bun care sa stea pavaza la nazbatiile unei inimi mai zburdalnice. E nevoie de grija si tandrete pentru cel de langa tine, de hotarare, sacrificiu si cerbicie pentru a apara miracolul acesta care se numeste iubire.
Daca ma veti intreba cum e sa fii indragostit la saptezeci de ani, am sa va invit intr-o dimineata sa bem ceaiul impreuna. Vom fi doar noi, eu, dragul meu de departe si voi:
Am pus pe masa cana albastra pentru el si cea alba pentru mine. Stiu ca dincolo de mari si tari si el face acelasi lucru. I-am adus ziarele si le-am pus langa farfurioara. Cata vreme va citi stirile, eu voi face lista de cumparaturi pentru saptamana care incepe. Cand va aseza ziarul pe masa, am sa-i mai torn ceai si am sa-i povestesc despre magazinul cel nou, deschis in coltul strazii si despre Ela, fosta noastra colega de clasa. El nu zice nimic, caci e uneori tacut, dar imi acopera mana cu mana lui si mi-o duce incet, pana la marginea servetului sub care descopar o stangace si scolareasca declaratie de dragoste, scrisa fugar intr-o pauza, pe un caiet cu patratele, caiet pe care-l scapam din mana, unul din graba de a acoperi scrisul, celalalt din curiozitatea de-a vedea cat mai repede secretul. Apoi ma uit in oglinda de la capatul coridorului, imi aranjez gulerasul brodat pe care l-am pus in semn de bucurie ca nu sunt singura, prind cu o agrafa o suvita rebela si ma intorc cuminte la masa, pentru ca el, de acolo de la mii si mii de kilometri, tocmai mi-a pus o intrebare: Nu-i asa ca unii trandafiri infloresc cu adevarat numai toamna?.
FRIDA