"Fara Dumnezeu suntem singuri"

Ancheta "Formula AS":

1. Cand v-ati rugat ultima data lui Dumnezeu?

2. Vi se implinesc rugaciunile? Simtiti ca Dumnezeu este alaturi de dumneavoastra?

TORA VASILESCU
(actrita)

"Am simtit de multe ori aripa Ingerului langa mine"

Ma rog lui Dumnezeu in fiecare seara, inainte de culcare. Asa pot sa dorm linistita, este cel mai bun si sigur somnifer al meu. Iar daca ma ia somnul si n-am apucat sa ma rog, atunci ma trezesc si-mi spun rugaciunea. Spun Tatal Nostru, pe care am invatat-o de la bunica. Este cea mai buna rugaciune. Si odata cu Tatal Nostru, Ii mai aduc lui Dumnezeu si multumiri. Multumiri pentru sanatate, multumiri pentru ca am putut sa trec cu bine si ziua respectiva, tot felul de multumiri. Si ma mai rog si Ingerului meu. Cand jucam la teatru (acum nu mai joc, lucrez in industria cinematografului, a serialelor), ma rugam si inainte de a intra in scena, spuneam Tatal Nostru. Aveam momentul asta de meditatie, de liniste, ma ascundeam in culise si mi-l faceam. Si sa stii ca majoritatea actorilor se reculeg astfel inainte de spectacol: isi fac cercul acela de protectie in jurul lor. Ce Ii cer lui Dumnezeu cand ma rog? Ii cer sa am sanatate, sa pot accepta lucrurile pe care nu le pot schimba eu, sa ma desprind cat mai mult de egoismul materialitatii, sa-mi arate cartile pe care sa le citesc - si ele vin din cand in cand, atunci cand simt eu nevoia de inca putin sprijin. Un raspuns de la Dumnezeu poate sa vina prin oameni, prin carti, prin iubiri si chiar prin conflictele noastre. Pentru ca noi suntem toti in creuzetul Lui. Sau cel putin asa cred eu. Sunt lucruri pe care le-am si simtit eu insami, dupa ce le-am citit. Iar daca te rogi intens, ti se implineste ceva impreuna cu rugaciunea. Bine, nu mi se intampla chiar intotdeauna, dar uneori sunt aproape vrajita, cad in transa de bucurie, ca mi se implinesc rugaciunile. Sigur, depinde si ce-I ceri lui Dumnezeu. Daca o sa-L rog sa-mi dea tineretea inapoi, nu o sa mi-o mai dea niciodata! (rade). Dar sa stii, Dumnezeu imi implineste rugile, insa ma si pedepseste. Si o face destul de repede, nu asteapta prea mult. Acum inteleg poate mai bine toate aceste cai si mistere. Norocul meu e ca multe din cate mi s-au intamplat in viata le privesc cu umor, altfel...
Sigur ca-i usor sa declari "Il simt pe Dumnezeu alaturi de mine!". E adevarat, sunt momente in care imi ridic vibratia atat de inalt, incat simt aripa Ingerului. Dar nu pot sa spun ca mi se intampla intotdeauna, mai sunt si "nesimtitoare" din cand in cand. Dar am simtit de multe ori aripa Ingerului langa mine. Si mai cred ca de cele mai multe ori, depresiile noastre apar din teama ca Dumnezeu nu e langa noi. Iar mahnirea si tristetea care duc la depresie sunt un mare pacat. Tocmai pentru ca noi judecam creatia lui Dumnezeu intrebandu-ne pentru ce am venit aici, pe Pamant. Si tot raul vine de la egoismul asta, pacatul originar asta este si nu altul: ca vrem sa ne desprindem de Dumnezeu, dualismul acesta al nostru. Iar fara Dumnezeu, am fi foarte singuri.

IOAN ES. POP
(poet)

"Duminica, in tramvaiul 27"

Ultima oara cand m-am rugat eram in tramvaiul 27, duminica, 3 februarie, pe la ora 13.00, cam intre statiile Ilioara si Dristor. Ma simteam usurat de nu mai stiu ce mare povara, ziua era luminoasa, asa ca mi-am spus in sinea mea Tatal Nostru, Nascatoarea si o parte din Crez, pe care insa, furat de ginduri colaterale, il tot pierdeam pe la mijloc, iar cand imi dadeam seama de asta, electrizat de vinovatie, il reluam, iar si iar. Nu-i ceream ceva anume Domnului, doar Ii multumeam pentru inima usoara pe care mi-o daduse in acea zi. Vai, dar uneori nu ma pot abtine sa-I cer, Doamne, iarta-ma, sa ma ajute sa castig si eu la Loto - nu potul cel mare, nu, ala nu-i de nasul meu, ci contravaloarea a cinci numere, sa-mi pot tencui cu banii aia casa de la tara, ca sa am si eu unde ma refugia atunci cind orasul imi va inchide portile in nas pe vecie. Ei, vezi ce usor poate omul sa ia numele Domnului in desert? In loc sa-I cer bogatie sufleteasca, ma apuc sa ma targuiesc cu El pentru agoniseli lumesti! Ticaloasa mai e firea omului!

AURORA PETAN

"Nu cer nimic. Doar Ii multumesc"

Cand m-am rugat ultima oara? Acum, in timp ce scriu. Pentru mine rugaciunea e acea stare in care esti pe deplin constient de prezenta lui Dumnezeu. Putem sa ne aducem aminte de El dimineata si seara, in timp ce ne rugam, ori in biserica, si apoi sa-L uitam pe tot parcusul zilei, prinsi in valvataia vietii. Sau putem trai aceasta valvataie avandu-L in fiece clipa pe Dumnezeu in minte si in suflet, intr-o permanenta stare de rugaciune. Dar pentru noi e foarte greu acest lucru, caci ne lasam repede coplesiti de ganduri si framantari si nu Ii mai facem loc in viata noastra. Il uitam si ne aducem aminte de El doar la nevoie. De obicei, nu Ii cer nimic lui Dumnezeu cand ma rog, doar Ii multumesc. Pentru ca imi vegheaza pasii, pentru ca imi intinde mana sa ma ridic atunci cand cad. Pentru sansa noua pe care mi-o da in fiecare dimineata si pentru toata frumusetea din aceasta lume. Dar sunt si momente cand Ii cer cate ceva, insa niciodata lucruri marunte sau materiale. Ii cer numai lucruri mari. Sa ma ajute sa nu Il uit, sa ma ajute sa nu uit ca nimic nu se face fara El. Sa ma ajute sa-L descopar in fiece clipa. Iar celelalte vin de la sine. Si simt ca imi asculta rugaciunea de fiecare data. Il simt pe Dumnezeu alaturi de mine, in toate clipele in care ma rog si in cele in care Il uit. Dar ma rog prea rar, si prea des las sa castige gandul care macina, si lipsa de credinta.

FLORIN-CONSTANTIN ANDRISAN
(plastician roman stabilit in Franta)

"Ma rog in fiecare zi ca mama, ramasa singura in Romania, sa nu moara fara lumanare"

Ca roman "mondializat" a trebuit sa-nteleg, sa fiu si sa iubesc altfel decat acasa, sa spun sau sa ascund ce simt - in alta limba.Si am ajuns sa ma surprind ca formulez in gand fraze intime, in franceza. Dar stiu acum ca aproape de noi, ca simtire romaneasca, ramane o ultima apartenenta: rugaciunile le spunem totdeauna in limba materna. Se pare ca nu depinde de noi! Vine de la Dumnezeu. Ca simplu om, ma rog in fiecare zi ca mama, ramasa singura in Romania, sa nu moara fara lumanare. Sper ca macar rugaciunea asta sa se implineasca! Dar ma mai rog intens pentru ceva lui Dumnezeu. Ma rog ca, inainte de toate, sa ma fereasca sa-mi fac vreun "chip cioplit". Sa ma explic. Aveam 4-5 ani cand mi-am definit pentru prima data frica. Ma temeam de "dracul din perete". In casa si afara, controlasem tot ce-mi inchipuiam eu ca-i Lumea. Constatasem ca nu-i nimic periculos sau de neinteles. Ramasese acel spatiu obscur si necontrolabil, spatiul dintre afara si inauntru: peretele. Aici nu puteam controla, nu stiam ce-i inauntru. Deci era primejdios. Dupa cativa ani, am vazut cum se construieste o casa si-am inteles ca primejdia nu-i acolo. Dar principiul a ramas si... acum sunt pictor muralist. Decorez si manuiesc frumosul, pe pereti. Au trebuit sa treaca peste treizeci de ani si sa vin printre straini, ca sa-mi dau seama ca primejdia e tot acolo. Intre "acasa" si "exterior", intre noi si ceilalti, intre mandria pentru cutumele noastre si neacceptarea celorlalti. De aceea, ma rog sa nu imi fac nici un "chip cioplit". Adica sa nu mai cred vreodata ca doar eu am dreptate, ca doar noi suntem cei mai buni, ca ceilalti sunt prosti, naivi sau prea simpli - doar pentru ca sunt altfel. Ma rog pentru tot ce vietuieste in toata diversitatea Creatiei Tale, Doamne! Vedeti, noi suntem romani si asta-i o sarcina grea. Suntem crestini si nici asta nu-i usor de asumat. Suntem europeni si tot construim acest spatiu de vreo patru milenii. Dar iata, de ceva vreme, incercam sa folosim hamburgeru-n loc de patlagina, sa fim europeni, uitand ca "rasa alba" e "caucaziana", si sa calculam frontiere, uitand ca cifrele le-au descoperit arabii. Iar eu sunt european, crestin si ortodox, dar simt prin toti porii fiintei mele ca apartin de tot ceea ce a creat Dumnezeu pentru noi; peste tot acolo unde palpaie o viata de om. De aceea, ma rog fara sa ma pot opri, ma rog sa nu ating din nou pacatul dintru inceput: sa nu-mi fac "chip cioplit". Si poate ca Dumnezeu mi-a ascultat dorinta. Pentru ca nimeni nu-i profet in tara lui. Or, eu, venit acum in Franta de cinci ani, am sentimentul ca pot profita de faptul ca nu mai sunt nici in Romania, dar nu voi putea fi niciodata, definitiv, nici aici, in Hexagon. Si profit sa va spun ca toti facem parte din miracolul Creatiei Lui Dumnezeu. Ma rog sa intelegeti asta, ma rog sa va rugati si voi, impreuna cu mine. Si poate atunci va fi Ziua a Opta, Doamne!

RUXANDRA TURCANU
(eleva de liceu, Bucuresti)

"Dumnezeu mi-e ca un prieten"

Eu mai mult vorbesc cu Dumnezeu, nu prea ma rog. Ii spun, Ii marturisesc. Dumnezeu mi-e ca un prieten. Unul Atotputernic si bun care stie sa te ajute si pe care poti sa-L ajuti si tu, in felul tau: respectandu-L pe El si pe tine. Sunt crestin-ortodoxa. Dar am un mod aparte de a ma adresa lui Dumnezeu. Cand gandesc, simt ca vorbesc cu El. Nu stiu cum sa va explic: daca imi pun o intrebare - atunci primul lucru pe care il fac apoi, sau primul gand, sau primul cantec ce-l aud la radio, cuvintele citite intr-o carte, etc. - sunt ca un fel de raspuns, de indiciu de la Dumnezeu. Si tot ce ne inconjoara e plin de astfel de semne si raspunsuri dumnezeiesti! Asa imi descopar si raspunsurile la intrebarile mele. Iar cand Ii cer ajutorul lui Dumnezeu, El o face. Dar ceva anume nu-I cer. Imi cer mie, sunt severa cu mine. Si fiind prietenul meu - adevarat, nu imaginar! - Dumnezeu imi implineste rugile. Atata timp cat si eu I le ascult pe ale Lui. Care sunt mai ales respectul si dragostea pentru ceilalti. Si pentru tot ce-i frumos si bun.

EUGENIA-IRINEL IACOB
(mama autorului anchetei)

"Eu sper si cred, asta mi-au transmis parintii, credinta"

Mereu ma inchin, ma rog, spun "Tatal nostru", spun rugaciuni. Si mai spun: "Doamne, nu ma lasa!". Ma rog pentru sanatate si pentru liniste sufleteasca, pentru ca fara ele nu poti face nimic. Eeei, mai demult credeam ca varsta a treia aduce mai multa seninatate, nu si atatea neajunsuri. Ca de la o vreme, ma inchin si spun: "Doamne, ajuta!" ca o litanie - dupa fiecare pastila pe care o iau! Iar Dumnezeu ne ajuta, este Puterea deasupra noastra. Trebuie sa crezi in ceva, nu poti sa te lasi asa, dus. Eu sper si cred, asta mi-au transmis parintii, credinta. Nu se poate fara ea. Dar ma mai rog lui Dumnezeu sa ma ajute sa fac fapte bune. Si ii ajut pe cei nevoiasi - asa sunt de mica -, iar mila si fapta crestineasca facute cu toata inima te inalta. Si ma mai rog lui Dumnezeu pentru sanatatea copiilor - Valentin, baiatul meu, si sotia lui, Carmen. Ma rog pentru Carmen sa aiba forta sa picteze, iar pentru Valentin sa aiba putere si inspiratie sa scrie bine la ziar, si in fiece sambata cumpar "Formula AS" si incep sa caut cu infrigurare vreun articol de-al lui.

VASILE IOSIF
(mic intreprinzator, Bucuresti)

"Inainte, in vremuri de prigoana, oamenii mureau pentru Dumnezeu. Iar noi, in atata libertate, nu suntem in stare nici macar sa ne mai amintim de El"

Eu sunt un incepator in ale mersului la biserica, ale credintei, dar ma straduiesc. Ultima data am rostit o rugaciune a parintelui Cleopa, Rugaciunea lui Iisus. Este o rugaciune foarte puternica. Sunt zile in care nu am timp sa ma rog. Dar macar ma uit la icoana, imi fac semnul crucii si-I dau buna dimineata lui Dumnezeu. Iar cand ma rog, incerc din rasputeri ca rugaciunea mea sa nu fie "uscata", mecanica. Pentru ca doar rugandu-te cu toata fiinta poti sa "intri in timpul lui Dumnezeu", sa fii ca si-n Cer. E adevarat, am inceput sa ma rog mai asiduu de-abia de patru ani, de cand am avut o cumpana grea in viata. Dar poate aceasta a fost calea mea sa ma apropii de Dumnezeu. L-am avut, insa, in suflet de cand eram copil. Si-mi amintesc ca pe la 10-12 ani, am avut o viziune frumoasa si aievea. Abia mult mai tarziu, citind mult, am inteles ca il vazusem atunci pe ingerul lui Dumnezeu. Iar acum stiu ca nu exista cale mai dreapta si mai luminata decat calea catre Dumnezeu. Cum spune rugaciunea: "intoarce-ma iarasi, Doamne, pe calea mantuirii!". Si mai cred ca ar trebui sa invatam si din vietile sfintilor. Pentru ca inainte, in vremuri de prigoana, oamenii mureau pentru Dumnezeu. Iar noi, in atata libertate, nu suntem in stare nici macar sa ne mai amintim de El.

CARMEN CRETZU
(pictor)

"Il vad cum zburda printre flori si copaci"

Fara Dumnezeu nu existi. Este esenta, sensul vietii noastre. El te indruma, daca Ii lasi loc in viata si in inima ta. Iar eu la Dumnezeu ma rog fara incetare. Mi-am deschis larg portile inimii si El a intrat cu seninatate, iubire si pace in sufletul meu. Il caut in permanenta, dar El e acolo. Sigur, nici pentru mine drumul n-a fost asa luminos de la inceput. Dar mie niciodata nu mi-e frica de Dumnezeu. Pentru ca El este bun si aduce liniste. Si eu in afara de a spune Tatal Nostru si Rugaciunea inimii, niciodata nu cer nimic de la Dumnezeu.Decat pace. Nici macar sanatate nu ma rog sa-mi dea. Atata timp cat am pace interioara, celelalte vin de la sine. Pentru ca sanatatea este pace. Cand nu mai ai pace launtrica incep bolile, nefericirile, angoasele.
Cred cu tarie ca, rugandu-ma intens, Dumnezeu a facut cateva minuni cu mine. Odata s-a intamplat in 1994. Imi pregateam diploma de Stat in Arte plastice. Era in Sambata Mare, inainte de Inviere, si eram singura in casa, cu zece panze mari si goale in fata si doar cu doua coji de paine uscata de mancare, caci nu-mi trebuia nimic. Eram necajita si confuza. Eram intr-un mare impas, si cu ideile, dar si cu tehnica picturii in ulei - caci eu eram studenta la Arta murala, unde nu lucram decat in culori de apa sau pe perete. Dar imi doream mult sa-mi dau diploma si in pictura. Si tot chinuindu-ma asa, nu mi-am dat seama ca trecuse ziua, cand am auzit clopotele: incepea Invierea. Am fugit la biserica, era nu departe de casa mea. Acolo, la ora 12, cand s-a scos Lumina, primul meu gand a fost sa ma rog lui Iisus. Sa ma indrume. Si m-am rugat cu toata fiinta mea. Dupa slujba, m-am intors in casa. Brusc, ca printr-o minune, am inceput sa pictez! Fara nici un efort. Parca umblam, ma plimbam cu pensula prin Calea Lactee - exact asta am simtit tot timpul cat am pictat. Iar de atunci, mi s-a schimbat si destinul. Pictez si tot timpul ma las in voia Domnului, iar mana mea merge fara sa ma mai chinui. Dar cel mai aproape de Dumnezeu ma simt la tara. Asa ca verile merg sa pictez undeva in Arges, la munte. Acolo Il simt pe Dumnezeu cat e de vesel si fericit. Departe de oras, departe de minciuna, departe de edilii care distrug tot, distrug natura lasata de El pe pamant. Il vad cum zburda printre flori si copaci. Il simt langa mine si sunt fericita deodata cu El. Acolo, la tara, sunt un om liber sa pictez asa cum El m-a luminat in noaptea aceea de Inviere. Si pictez cocotata intr-un fanar, cat e ziua de lunga, inconjurata de dealuri, rauri si livezi. Stau sus in fan, intre tablourile mele si, uneori, parca n-as mai cobori niciodata! Si ma gandesc atunci la omul acela straniu, pe care l-am cunoscut cand eram mica, in satul tatalui meu, langa Bacau. Era un taran care traia intr-o cabanuta de lemn. I se spunea omul-trunchi. Pentru ca nu iesea niciodata din casa. Omul asta nu avea nimic, traia din ce ii duceau ceilalti. Dar cand il priveai, te incarcai de bine si liniste. Si era foarte fericit. Tot timpul zambea si in ochi ii simteai o lumina senina. Si toata lumea mergea la el. Ajunsese inteleptul satului. Dar el nu-si dorea absolut nimic. Traia mereu infipt in acelasi loc. Doar el si cu Dumnezeu.

(Reproduceri din albumul "Hateg, tara Bisericilor de piatra")