Sfantul Antonie de la Iezerul

Un mare si prea putin cunoscut pustnic roman

Dintre toti sfintii cei mai vestiti ai Bisericii, Antonie e singurul numit "Cel Mare". Nu a fost nici Teolog, nici Taumaturg, nici Stalpnic ca altii. S-a multumit doar sa fie mare in modestia lui pustniceasca. Chiar si acum, dupa 1700 de ani, Sfantul Antonie pare ca acopera zarile cu statura lui uriasa. Cuvintele abia pot sa-l cuprinda. Primul in toate - si in rugaciune, si in calugarie -, a renuntat de tanar la intreaga lui avere si, zidindu-se intr-o grota, a trait singuratatea absoluta, fara a vedea vreme de 30 de ani vreo fata omeneasca. In pustiul Sinaiului, buzele lui nu au cunoscut decat gustul amarui al radacinilor si mierea rugaciunii neintrerupte, luptandu-se cu diavolii, zi si noapte, pana in ultima clipa a vietii, cand va muri neatins de stricaciunile batranetii - inca vanjos, cu parul negru si toti dintii in gura. Abia implinise 106 ani! Grabnic ajutator la vreme de necaz sau ispita grea, Antonie e fara egal. Credinciosii ii venereaza numele si isi pun mare nadejde in puterea lui teribila, desi de multe ori nu stiu prea bine cui se roaga. Crestinismul cunoaste doi sfinti Antonie, si nu o data se intampla ca oamenii sa-l confunde pe Antonie cel Mare (fondatorul monahismului ortodox) cu Sfantul Anton de Padova, cum mai putem vedea si astazi, la o biserica bucuresteana, ce ii poarta numele si hramul. Mai exista insa un al treilea Antonie, cel de la Iezerul - un sfant roman discret, aproape necunoscut. Un mare schivnic, care nu a ingaduit nici macar sa i se descopere moastele, cerand ucenicului sau, Nicolae, sa nu fie vreodata mutat din locul sau de veci, asternut in pestera ce a sapat-o singur, chiar cu mainile lui, intr-o stanca. Cand am ajuns la Iezerul, era o zi stralucitoare si blanda de noiembrie. Numele marelui sihastru roman era scris chiar la intrare, pe o tablie simpla de lemn, si o data de calendar care ne-a facut sa tresarim. Din intamplare sau doar purtati de un nedeslusit indemn mistic, ajunsesem la poalele piscului Buila, cand obstea maicutelor tocmai pregatea ziua si sarbatoarea Sfantului - 23 noiembrie.

Cei 300 de calugari ucisi la "Crucea Mosilor"

Mai intai e nevoie sa te opresti si sa te reculegi un timp la poarta manastirii. Nu pricepi mai nimic din viata si darzenia Cuviosului Antonie, daca nu-i simti si nu-i patrunzi locul. Privita din drum, manastirea Iezerul pare o scara ce duce abrupt, pana spre inaltul abia intrezarit al cerului - o scara mistica si ireala a rabdarii.La Iezerul trebuie sa urci mereu, sa inaintezi pieptis, sa-ti vezi indaratnic de drum, lasand in spate ultimele case din Cheia, ultimele saivane de oi, padurea de fagi seculari si meandrele prapastioase ale unui rau nervos de munte. Curtea manastirii, stramta cat o alee ce da ocol bisericutei ctitorite de voievodul Mircea Ciobanu, e doar un scurt popas. Pana la pestera Sfantului, te mai asteapta un suis de aproape un kilometru, incercandu-ti parca taria vointei si dorul de cele duhovnicesti. In trepte succesive si obositoare, sihastria Iezerului urca necontenit, contopindu-se cu muntele, cu desisul unei paduri fara sfarsit. Anume tocmit pentru cei care cunosc si vor cu adevarat sa ajunga la casa Sfantului, drumul e lipsit de marcaje sau alte semne de orientare. Nu e nevoie sa intrebi, cerand lamuriri in plus. Maica Antonia, ghidul manastirii, zambeste si te indeamna sa incerci sa-ti continui urcusul. De rest, se ocupa Dumnezeu. El iti arata calea, El iti poarta pasii.
Mai mult tacuta si cu privirea atintita in pamant, ca nu cumva sa cada in pacatul mandriei si al laudei de sine, maica Antonia e convinsa ca nimeni nu ajunge la Iezerul de capul lui, fara ingaduinta si indemn de sus. E limpede ca muntele Builei are ceva aparte, ceva magic si misterios. E o chemare adanca si fara contur, pe care Cuviosul Antonie a simtit-o cu intensitatea unui cutremur launtric, atunci cand, deja batran, la 64 de ani, a lasat brusc viata si placerile lumesti, afundandu-se in adancul padurii si cautandu-si infrigurat locul de pocainta si rugaciune. Il va gasi intru tarziu, departe de zgomot si lume, intre ruinele napadite de buruieni ale vechiului schit, dupa ce zile la rand a ratacit drumul si a fost nevoie sa traverseze cascadele inspumate ale paraului Cheia, de 24 de ori!
Cu muntii Lotrului in zare si Poiana lui Stan in preajma, Cuviosul Antonie trebuie sa fi fost coplesit de fericire. Muntele ii oferea darul cel mai de pret al singuratatii si al linistii. Ii oferea totul, fara sa-i ceara nimic in schimb. Vorbind de vietuirea pustniceasca a Sfantului, maica Antonia parca il si vede - maruntel si putin garbov, iute in miscari, cu fata obrazului senina si buzele asuprite de numeroase infranari si postiri. Il vede flamand si obosit, cu ochii in lacrimi, coborand genunchii intr-o rugaciune fierbinte si prelunga, in timp ce zidurile descleiate de ploi si pajistea inverzita prindeau sa freamate nerabdatoare. Toata firea Builei parca il astepta. Imbracat in hainele lui cernite de calugar si cu un engolpion alamit la gat, Cuviosul privea in jur, facand padurea, izvoarele si vantul sa taca pentru o clipa. La Iezerul, sosise stapanul si salvatorul, omul trimis de Dumnezeu sa refaca din temelii corpul chiliilor si bisericuta cea veche. O asteptare de 200 de ani luase sfarsit.
*
Manastirea Iezerul are mai multe inceputuri si povesti de intemeiere. Cea mai cumplita dintre ele sta asternuta cu un scris usor stangaci, chiar la marginea drumului, sub acoperisul unei troite simple, din lemn nerindeluit. E locul in care se odihnesc osemintele celor 300 de calugari hacuiti de ceata unui nemes ungur si ingropati apoi in albia raului. Se spune ca pe la 1545, voievodul Mircea Ciobanu, impreuna cu doamna Chiajna, a zidit schitul, ingropand la temelia acestuia un cazan cu aur. Nimeni nu ar fi stiut acest lucru, daca fiica voievodului nu ar fi fugit in Transilvania si nu s-ar fi casatorit cu un nobil ungur, dorind prin aceasta sa se razbune pe sora ei mai mica, ce se logodise inaintea ei. Tot ca razbunare, fata voievodului va dezvalui secretul comorii sotului ei si acesta, lacom din fire, trece muntii cu o ceata de slujitori, ucide calugarii, in chiar ziua de hram a manastirii, fura aurul, darama schitul si revine cu toata comoara in tara sa, in timp ce satenii de la Cheia daltuiesc trei cruci in stanca si numesc locul "Crucile Mosilor", spre dreapta si neuitata pomenire.
Stropite cu sange de martiri, padurile si poienile Iezerului sunt o imensa si smerita racla de sfinte moaste. Nu intamplator, mai tot timpul anului, Sfantul Antonie refuza sa poarte incaltari, preumblandu-se cu picioarele goale, ca nu cumva sa tulbure somnul cel de veci al batranilor monahi ori sa vatame in vreun fel fapturile marunte ale pamantului. Apoi, pe la 80 de ani, cand manastirea ridicata de el numara din nou sute de calugari, s-a pornit sa urce in munte si sa sape o noua bisericuta in stanca. Asa cum ii poruncise Dumnezeu in vis, Cuviosul Antonie trebuia sa increstineze intreg muntele Buila, pana sus, in varf. La 80 de ani, mai avea de trait o mica viata de om, o viata pe care nu o putea dobandi decat prin renuntare, prin saracia si postul cel mai aspru. Va muri la aproape 100 de ani, ca un crestin adevarat, ca un sfant - inconjurat cu dragoste de ucenici si ingeri.

Biserica din munte

Drumul spre pestera Cuviosului e anevoie si fara sfarsit. Maica Antonia se ofera sa ne insoteasca, aratandu-ne locurile ascunse de meditatie si rugaciune, urmele bordeielor in care se nevoiau vechii pustnici. Candva, tot muntele era o biserica, un imens locas mistic, cu ziduri nevazute si o imensa cupola transparenta deasupra. Sub cerul liber, sihastrii savarseau neintrerupt Liturghia cosmica.Cu multa rabdare, nemiscati, in post si tacere absoluta, asteptau, zile si nopti la rand, ca Sfantul sa iasa din pestera lui si sa le dea cuvant de invatatura. Fara indemnul si protectia Sfantului, Iezerul ar fi pierit de mult. Chiar si acum ii simti prezenta. Multi credinciosi dau marturie ca vad o lumina ireal de stralucitoare iesind din mormantul Sfantului, iar celor care dorm noaptea prin apropiere, Cuviosul Antonie li se arata in vis. Lucrarea continua. Nimeni nu a putut trece peste cuvintele si vrerea lui. La 94 de ani, vazandu-si sfarsitul cu ochii mintii, l-a legat pe ucenicul sau, Nicolae, ca nu cumva sa-i mute trupul din locul anume sapat in stanca chiar de el, avertizandu-l cu voce tunatoare: "Ai mare grija, daca eu nu voi mai fi aici, nici voi nu veti mai ramane la Iezerul". Degeaba au incercat unii si altii sa-i coboare osemintele in bisericuta manastirii. Mereu se intampla ceva - o poticnire grea sau un semn. Pana si Sfantul Calinic de la Cernica a incercat, dar nu a reusit cu nici un chip sa incalce cuvantul lui Antonie. Insotit de obste numeroasa de calugari, Sfantul Calinic (episcop de Arges in acea vreme) a inceput sa sape la mormant. Mai avea putin pana sa dezveleasca osemintele, cand, din senin s-a pornit un vuiet teribil si intrarea in pestera s-a acoperit de o uriasa stanca pravalita. A fost semnul care l-a cutremurat pe Calinic. Cu adevarat s-a convins de puterea si sfintenia Cuviosului. Ca izvorul tamaduitor din preajma, minunile lui Antonie ies la lumina necontenit. In zece ani, de cand e ghid la manastire, maica Antonia a vazut multe din ele. O batrana din Pitesti si-a recapatat vederea, doar atingandu-se de icoana Sfantului. O alta femeie a intrat in biserica si, ridicand in brate copilul, l-a inchinat la altar si a strigat fericita, sa auda toti credinciosii: "Acesta este darul Sfantului Antonie - dragostea si lumina ochilor mei". Un tanar bolnav de epilepsie s-a vindecat la racla, in timp ce un preot din Dragasani, nevolnic de piciorul drept, a urcat cu multa greutate la pestera si, dupa ce s-a rugat acolo, s-a intors acasa singur, nesprijinit de nimeni. La vreme de cumpana sau boala mai grea, maica Antonia, deopotriva cu celelalte surori, merge in Poiana Sfantului, se roaga la mormant si ajutorul nu intarzie nici o clipa sa apara. Odata s-a intamplat ca manastirea sa ramana fara nici un ban, in chiar toiul lucrarilor de refacere a bisericii. Deja incepusera zilele ploioase de toamna si, fara acoperis, bisericuta risca sa se ruineze cu totul. A fost de ajuns o singura rugaciune facuta de intreaga obste la pestera Sfantului, si a doua zi, niste negustori aromani din Grecia au venit sa ofere manastirii toti banii de care era nevoie pentru reparatii. Intrand in vorba cu ei, maica Antonia va afla cu uimire ca negustorii nu stiau nimic despre manastire, ca se abatusera din drumul lor ca din intamplare, impinsi de un indemn nedeslusit. Erau originari din Ianina, chiar locul de nastere al Sfantului, si el de obarsie aromana.
Cu greu gasesti un pustnic mai smerit ca Antonie de la Iezerul. Machedon venit din Grecia, a ajuns la Valcea, s-a casatorit si a trait alaturi de familie pana la 64 de ani. Brusc, a prins drag de singuratate, a renuntat la toate dulceturile vietii si, dupa un scurt popas la manastirea Saracinesti, a ales pustiul muntelui, al Builei. Poate ca ar fi vrut ca numele lui sa dispara pentru totdeauna, lasand drept marturie a trecerii lui prin aceasta lume o pestera si cateva oseminte.Voia Domnului a facut insa ca Antonie Vlahul sa urmeze cumva destinul predecesorului sau egiptean, Antonie cel Mare. In pestera sa zidita in stanca, se hranea doar cu grauntele aduse in chip minunat de pasari, alunga duhuri si ispitiri, iar la ceasul inserat al miezonopticii, simturile i se ascuteau in asa masura, incat auzea de la zeci de kilometri pana si fosnetul stufarisului sau plescaitul pestilor din Olt. Asemenea lui Antonie cel Mare, va muri ca un batran frumos, la aproape 100 de ani, cu parul negru si inca vanjos, muncind in gradina destelenita de manurile sale. Pestera sa nu a ramas niciodata fara caldura rugaciunii si lumina candelei. Ultimul sihastru care s-a nevoit pe patul de granit al Sfantului a fost monahul Silvestru Stancu, care la obstescul sau sfarsit, in anul 1996, a marturisit ca de multe ori auzea in chilie isonurile unui cor ce intona melodii psalmice, ce parea a se urca din schitul din vale, pierzandu-se dincolo de muntii Parang, spre inaltul nemasurat al cerului. Acelasi monah mai spunea cum intr-o noapte au aparut niste sclipiri stralucitoare deasupra poenitei din fata pesterii si, parca asteptandu-l, l-au condus intr-un loc anume din padure. Asa a descoperit schimonahul Silvestru o sfanta cruce, inalta de un metru si incrustata miraculos in tulpina unui copac taiat. Asezata cu multa evlavie in pestera, "Crucea din copac" sta acum sub paza Sfantului, ca o marturie si un indemn de cugetare la cele vesnice. Nimeni si nimic nu a putut sa o miste de la locul ei. Radacinile ei sunt prea puternice - radacini hranite din lacrimile sfintite ale lui Antonie si din picurii de sange varsat candva de cei 300 de calugari martiri, ucisi la "Crucea Mosilor".

Fotografii de Ion Longin Popescu (3)