De ce moare iubirea?

Marturisiri fara frontiere

"Sunt o iubita a vantului si am nevoie de ajutor"

Sunt o fidela iubita a vantului de peste 20 de ani si e pentru prima data cand am nevoie de ajutor si numai voi, colegele mele, ma puteti intelege si ma puteti ajuta.
Am trait o iubire ca-n basme, frumoasa, pura, cu clipe de mare tandrete, pretuire, incredere, prietenie, ocrotire - o iubire totala. Totul s-a terminat brusc, cand fetita mea avea 5 luni de viata intrauterina. Am trecut de la extaz la agonie, va puteti imagina ca un om ramane intreg la minte dupa un asemenea soc si, mai ales, aflandu-se in momentul delicat, poate cel mai delicat din viata unei femei? Am crezut ca-mi pierd mintile, ca mi se goleste capul - a fost o senzatie clara de vid in cap. Instinctiv, mi-am luat capul in palme, am inceput sa plang in hohote si sa ma rog. Plangeam si ma rugam, ma rugam si plangeam, nu stiu cat timp am facut asta, dar la un moment dat am simtit ca un fluviu de lacrimi ma spala, ma curata, am simtit o lumina si o caldura langa mine si de atunci mi s-a intors mintea la locul ei si am inceput sa gandesc situatia noua in care ma aflam.
Am realizat ca omul frumos, iubitor, tandru, atent si grijuliu nu mai este, mi l-au luat destinul, soarta, farmecele, blestemele sau cine stie cine. M-am infipt in maternitate cu toata puterea, vointa si preocuparile mele. Ii multumesc Domnului ca am trait o iubire frumoasa, atat cat a fost, sunt multi care nu cunosc asa ceva intr-o viata de om. Si mai multumesc inca Domnului ca a trimis in viata mea o fetita sanatoasa, frumoasa, desteapta. A adus cu ea bucurii, sperante, vise, dorinte, zambete, lumini, umbre, intrebari, raspunsuri, lupte, biruinte, esecuri, liniste, zbucium, fericire, dragoste - mi-a umplut viata de viata. Cu ea si pentru ea am devenit puternica. Cu ea am mai trait o viata! Impreuna am invins totul! Ea a fost si este inca toata preocuparea mea, imi doresc cu ardoare sa ajunga un OM implinit spiritual si material.
Mi-am dorit sa nu simta lipsa tatalui. Pentru asta, cand era mica, am fost si magarus si calut, ceea ce de obicei fac tatii. A facut cursuri de balet, dans sportiv, inot. Numai eu stiu cum alergam intre serviciu, cursurile ei, casa, cumparaturi, gospodarie, plimbari cu ea in parcuri. Ne plimbam, discutam orice, filozofam chiar, si mi-a ramas in minte o fraza a ei care era o mare apreciere pentru mine: "Ce bine ca te-am nimerit pe tine, ca mama".
A trecut timpul, ea este acum studenta in anul I la Arhitectura, mai am 6 ani de munca si de lupta pana termina facultatea si devine independenta material. Dar acum, trec printr-o perioada mai dificila si am nevoie de ajutor. Am iesit la pensie, dar mai am nevoie de un serviciu, altfel nu ma pot descurca. Sunt inginer de profesie, am terminat facultatea cu 9,60. Starea de ingrijorare care m-a cuprins este amplificata de orasul asta nebun si trist, de uratul din jurul meu, de singuratate. Dorinta mea de a rezolva singura problemele ca pana acum este imensa, dar rezultatele sunt sub asteptari. Fostele mele "prietene" decupeaza altfel de felii din viata, au vile, au bani, dar le lipseste ceva de care nu-si dau seama inca.
Am nevoie de un grup de prietene care simt la fel ca mine viata, poate un club al "iubitelor vantului", unde sa ne intalnim, sa ne ajutam reciproc. As dori sa gasesc o iubita a vantului dintr-un sat din apropierea Bucurestiului, care sa aiba o camera unde sa stau la sfarsit de saptamana, sa stau cu picioarele pe pamant, simt nevoia sa plec din orasul asta nebun, dar nu-mi permit sa fac asta prea des.
Nu partea rationala a creierului gestioneaza situatiile de criza (gandirea este partea mea forte), ci cea irationala, si de aceea am nevoie de ajutor. Astept mult de la iubitele vantului - suntem puternice -, chiar daca mai avem momente grele.
e-mail: iubitele_vantului@yahoo.com
(Puteti sa-mi scrieti pe adresa redactiei)

"Singuratate pentru doi"

Nu demult, deja in toamna vietii, lipsita de ceea ce da sens existentei, de ceea ce numim sec si simplu comunicare, m-am despartit de omul meu drag, pentru ca uitase sa alunge "singuratatea care isi facuse cuib in casa noastra" Asta raneste cel mai mult, sa fii singur in doi. Acum, sufletul meu traieste o nostalgica, tandra revigorare, se trezeste iar la viata Am ramas, totusi, bogata sufleteste, cu pisicuta mea usoara ca un fulg si calina, cu cei trei caini cuminti, recunoscatori, cu prieteni pe care-i simti tandri, apropiati, cu draga mea fata-frumoasa, desteapta, o adevarata luptatoare. Ea ma alina si ma ocroteste, chiar daca este departe, la rostul ei!
Ma bucur de tot ce este in jurul meu si savurez mirosul si culoarea frunzelor umede, ravasite de vantul toamnei reci. Ii multumesc Bunului Dumnezeu ca acum, la 60 de ani, durerea pricinuita de hotararea de a curma singuratatea in doi s-a diluat in bucurii sufletesti care ma fac sa ma simt mai tanara ca niciodata. Frigul din jurul meu a fost inlocuit de o iradiere benefica. Asteptarea cumplita a afectiunii care nu mai venea niciodata s-a dus. Ce umilinta si ce tortura, sa astepti un gest care intarzie, o mangaiere care sa aduca prin ea fericirea! Sa vezi cum iubirea care a fost se duce si nu o mai poti intoarce inapoi. Frigul acela care coboara peste viata ta.
Minunate scrisori ati publicat in revista! Cat ne regasim citindu-le
Prea putin ar spune cuvintele de multumire si recunostinta mea, pentru paginile ziarului dumneavoastra De ani si ani, este singura publicatie care m-a interesat, m-a cucerit, de multe ori, alinandu-ma in clipe mai putin fericite, si mi-a luminat clipele mele de tihna
Felicitari celor care au scris scrisorile din "Asul de inima", iar dumneavoastra, realizatorilor ziarului, multa sanatate si succes in munca pe care o onorati!
CASANDRA

"Un calendar infirm"

Cand moarea iubirea? Poate cand se estompeaza totul (culori, chipuri, lucruri) intr-un gri universal. Frumusetea devine dureroasa, iar bucuria are gust de zgura. Si se poate ca agonia ei sa se reveleze intr-o clipa: "Nu e atat de importanta ziua ta!". Sa fi fost acela momentul in care vorbele grele, spuse pe un ton inspaimantator de obisnuit si tocmai de aceea zdrobitoare, s-au naruit, ingropand sub ele iubirea? Privirea lui, demult absenta, nu avea cum sa vada chipul ei, transfigurat de mahnire, de uluire, inundat de intrebari mute: "Doamne, cine este strainul din casa mea? Cum sa ma alunge chiar de ziua nasterii mele?, o zi in care tot universul pare, printre cei dragi, o imbratisare. Gandul celui drag valoreaza cat toate festinurile, iar el atat a gandit: "Nu e importanta ziua ta"". Dar ea era importanta! Intotdeauna se gasea cineva sa ma opreasca din alergatura cotidiana, cand implineam niste ani. Mama ma mangaia mai mult, colegii imi puneau pe ascuns daruri peste tot, profesorii ma intrebau cu duiosie: "Ce faci tu de ziua ta?", de parca mi se oferea, din imensitatea timpului, o parte numai mie. Ziua mea! Inotam cu tot sufletul in lacrimi de bucurie, cand mi se canta "multi ani traiasca", iar eu eram "regina" zilei, care trebuia sa traiasca multi ani de atunci inainte, asa cum doreau cei dragi. Iar acum, ziua aceea nu mai e importanta! Ciudat cum vin cuvintele abia cand trairile s-au stins. Dupa ele a ramas un calendar infirm, cu o zi de nastere acoperita, fiindca "nu e atat de importanta".
ADRIANA