(Pe marginea scrisorii "Nepotica noastra este intr-o stransa relatie cu o colega despre care se stie ca este lesbiana", F. As nr. 784)
- In scrisoarea publicata in numarul trecut al revistei, doi bunici isi exprima ingrijorarea legata de o posibila "alunecare" erotica a nepoatei lor, in varsta de numai 15 ani. Spaima lor e justificata?
- Ca observatie generala, dupa citirea scrisorii, trebuie sa spun ca ea se incadreaza in marea boala a secolului in care traim: carenta afectiva. De-aici vin toate problemele: de la lipsa afectiunii si-a iubirii. Din scrisoare am dedus in primul rand ca parintii Doinei nu sunt foarte apropiati de ea. Daca erau, fetita trebuia sa le poata spune lor, sa le ceara lor, mai intai, suport afectiv, sfaturi, sprijin. Cred ca ce a facut Doina este o urmare a unei iubiri incomplete si inconstante, pe care a primit-o din partea parintilor. De aceea, bunicii, care ii sunt mai apropiati, v-au scris primii. In mod normal, mama trebuia sa scrie aceasta scrisoare catre "Formula As". Or, mama nu a facut acest lucru, iar despre tata, abia daca se aminteste. Echilibrul intr-o familie este dat de ambii parinti. Pentru echilibrul fetei, mai ales la varsta ei, este esentiala legatura cu tatal. Insa el nu apare nicaieri in scrisoare. Apar doar bunicii disperati, si asta deja spune multe. Cred ca Doina nu a avut niciodata posibilitatea sa se exprime pe ea insasi, din punct de vedere afectiv, fata de niste persoane care sa o inteleaga cu totul si cu totul. Ea nu s-a simtit inteleasa de parinti si cauta acum disperata acele persoane cu care sa poata comunica afectiv. In viata unui adolescent exista unele nevoi mai mari decat altele. Si afectivitatea este una dintre cele mai mari nevoi. Este, de fapt, nevoia de iubire, in esenta, Dumnezeu care se manifesta prin iubire, de sus si pana jos. Iubirea nu intra de fapt in nici o gramatica. Ea e simtita sau nu. Pentru un om, indiferent ca are 15 ani si e fetita, ori barbat si are 30 de ani, sau e bunica si are 70 de ani, iubirea se manifesta la fel: prin nevoie de libertate si de putinta de a te exprima sincer fata de celalalt. Indiferent de varsta! Este o problema de manifestare afectiva, pe care aceasta fetita nu a avut unde sa o descarce, pentru ca nu si-a simtit parintii aproape sau nu a avut voie sa se exprime despre acest lucru. Si atunci, o cautare nebuna a dus-o pe Doina acolo unde se afla acum.
- Speriati de imprejurari, parintii Doinei au recurs la autoritate si interdictii. Au procedat corect?
- Doina avea nevoie in jurul ei de niste maturi care sa nu se sperie de trairile unei fetite si care sa o accepte fara conditii de genul: te iubim numai daca purtarea este asa cum ne place noua. Trebuia instituit dialogul cu Doina, o discutie sincera, blanda, cu disponibilitati reale de ascultare si intelegere, dar asta se poate face numai cu afectiune, altfel, el poate fi resimtit ca o ancheta de politie. Adolescentilor nu trebuie sa li se impuna norme. Iubirea nu are reguli, nu are granite si nu e limbaj matematic. Trebuie sa o lasi libera, in ea omul se manifesta cel mai liber, asa cum l-a facut Dumnezeu. Fetita nu a simtit iubirea parintilor, pentru ca nu a simtit libertatea. Sub tutela unor persoane "normale", posibil mai cazone, o mama incheiata la toti nasturii, ba mai pune si unul in plus, acolo, ca sa fie de siguranta, apar restrictii, si atunci nu mai vorbim de iubire. Rigiditatea parintilor ii inhiba pe copii. Parintii spun te iubesc cu conditii: daca esti curat, daca iei coronita, daca primesti bila alba, daca, daca, si atatia de "daca", incat bietul copil intelege pana la urma ca parintii iubesc o alta persoana decat pe el. Nu se recunoaste in modelul impus. Copilul simte, stie ca nu poate sa fie la nivelul acela si, deci, iubirea ii este refuzata. Nu gaseste iubirea nicaieri. Din cauza asta ajung copiii sa caute cu disperare iubirea in alta parte. Daca fetita gasea aproape iubirea de care avea nevoie, nu se ajungea aici. Avea nevoie de acea iubire profunda, care se gaseste de fapt la toti oamenii, inauntru, acolo unde il ai pe Dumnezeu. Nu de autoritate ducea lipsa Doina, ci de afectiune si intelegere. De incredere si de iubire neconditionata si pe termen lung.
- E normal ca la 15 ani, un copil sa aiba deja probleme erotice, sexuale? In urma cu douazeci de ani parca nu era chiar asa.
- Nimic nu mai e cum a fost! Viata se schimba de la o zi la alta si de la o generatie la alta. In nici o epoca nu este la fel. Seamana ce fac copiii acum cu ce faceam eu la 15 ani? Greseala ar fi a mea, sa fac o astfel de comparatie. Copiii sunt altfel si vor fi diferiti. Totul e in miscare si, daca nu vedem lumea in aceasta splendida miscare a ei, riscam sa blocam in mod esential viata cuiva, care o sa se fereasca de noi si va trai tot asa cum stie. Doinei i s-a interzis sa vorbeasca despre sexualitatea ei cu cele mai apropiate persoane, urmatorul pas, cel mai probabil, este sa se ascunda si sa continue.
- La ce varsta ar trebui sa li se vorbeasca despre sexualitate copiilor?
- La varsta la care intreaba despre sex. Daca sunt destul de curiosi cu sexualitatea lor si a celor din jur, inseamna ca sunt si destul de mari ca sa li se explice. Unei fetite incep sa i se dezvolte sanii inca de la 8 ani. Ceea ce inseamna ca foarte devreme, ea incepe sa devina interesata de sexul ei si, ca atare, de sexul opus. Sunt convinsa ca, in cazul Doinei, atitudinea parintilor la acest subiect a fost una mai pudica decat trebuia. Au fost, cum se spune, mai catolici decat Papa. Am avut cazuri in care mama a pedepsit fetita atunci cand a indraznit sa intrebe despre sex. Au inchis-o in casa si parintii au inceput sa presupuna ca fata ar putea avea relatii sexuale ascunse. Cand, de fapt, fetita a venit, cu toata dragostea si iubirea pe care o avea pentru parintii ei, sa ii intrebe ceva. Considerand ca sunt cei mai apropiati, i-a intrebat ceva intim si raspunsul a fost: pedepse nenumarate si inchisa in casa cu cheia! Reactia fetei nu poate sa fie decat plecatul de acasa. Parintii ar fi trebuit sa ii explice ce inseamna sexualitatea feminina sau masculina. Ca e normal ca iubirea sa se manifeste cu furnici, tremurici sau tinut de mana, dar ca fiecare lucru are un timp al sau, ca sa il intelegi pe deplin. Daca Doina ar fi avut libertatea sa isi manifeste curiozitatile legate de sexualitate, ea nu ar fi cautat sexualitatea bezmetic, la 15 ani, in relatia cu o alta fetita. Probabil ca parintii nu i-au fost atat de apropiati incat ea sa poata intreba asa ceva.
- Din scrisoare reiese ca parintii, ingrijorati, au citit e-mail-urile fetitei. Atitudinea lor e justificata sau intimitatea copilului trebuia respectata?
- Este o intruziune murdara. Sa citesti scrisorile unui copil de 15 ani mi se pare o nedreptate. Copilul are dreptul la propria manifestare, la independenta, la propria traire. In plus, asta imi spune ca parintii au mai facut asa ceva si ca, probabil, exista un set de reguli cu ce are voie si ce nu are voie sa stie fetita. Ce poate si ce nu poate sa faca cu viata ei, corpul ei etc. Un milion de lucruri interzise, care, de fapt, inseamna viata si dreptul la existenta calcat in picioare.
- Ce sfat le dati bunicilor?
- Sunt minunati, dar sa vorbeasca cu fiica lor, cu mama, si nu cu nepoata. Sa o linisteasca pe ea, adica pe mama Doinei, si nu pe Doina. Bunicii sunt bine intentionati. Vor tot binele din lume pentru nepoata lor, dar in univers, binele si raul se intampla in acelasi timp. Moneda are doua fatete care se manifesta simultan. Daca ei nu inteleg asta, fetita nu are nici o sansa sa fie inteleasa. Ea este normala, in contextul in care se exprima sexual prin incercari si erori. Pentru ca, probabil, nici noi nu am facut altfel, dar ne temem pentru copii, cand trec prin asa ceva. Copiii sau nepotii nu vor trece insa prin aceleasi incercari cu ale noastre, ci vor trece prin ale lor si tot ce putem face noi e sa ii iubim asa cum sunt ei, pentru ca lor sa nu le fie frica si sa se poata exprima. Doar in felul asta ii ajutam sa isi gaseasca drumul. Si ascultandu-i fara prejudecati. Incurajandu-i sa aiba incredere in noi. Bunicii sa se roage ca nepoata lor sa gaseasca pe cineva cu care sa discute, sa se deschida sufleteste, sa se poata justifica. Asta, inainte de-a se scufunda in niste experimente care sa o conduca spre suferinta.
*
Opinia cititorilor
"Rusine, decadere, desfrau"
Am ramas uluita cand am citit articolul publicat in revista. Sunt si eu un caz asemanator, numai ca mie mi s-a repartizat rolul... mamei. Sunt o mama care trece printr-o situatie identica. Mama unei fete care peste cateva luni o sa aiba un copil cu barbatul cu care eu am avut o relatie. Adevarul e dureros, rusinea e fantastica, iar eu sunt o leguma... Daca stau cateva minute singura, incep sa plang. E un lucru care nu ma gandeam vreodata sa mi se intample mie. Din luna ianuarie, de cand am inceput sa banuiesc ce se intampla, traiesc calvarul vietii mele. Toata lumea o plange pe Luiza din scrisoarea publicata in F. As, corect pana la un punct, dar oare nu trebuie sa ne gandim si la mama ei, care este si ea un om, cu sentimente, cu suflet? Oare nu o sa se rupa ceva in ea, cand va afla ca sotul si fiica, pe care sigur ii iubeste, o sa ii faca surpriza unui... copil? Personal, eu nu cred ca o sa trec vreodata peste ceea ce s-a intamplat, nu am in fata ochilor decat aceeasi scena de groaza... eu si fiica mea, in pat cu acelasi barbat. Rusine, decadere si desfrau, cam asa se poate traduce asta. Oare nu mai avem limite? Am implorat-o pe fiica mea la inceputul anului, m-am asezat in genunchi in fata ei, rugand-o sa imi spuna ce se intampla. Imi raspundea ca sunt nebuna si am imaginatia prea bogata, iar acum, in octombrie, va fi nunta mare in cartier. Dar eu ce voi fi, oare? Cea mai fericita mama, bunica, ori soacra, fosta amanta? Oribil... Eu nu as fi putut sa-i fac mamei mele ceea ce-mi face fiica mea. Daca citeste cineva ce am scris, as vrea sa nu rada, poate data viitoare o sa spun mai multe despre ce este in sufletul meu. Acum, ma duc la o portie de plans. Bafta Luiza, in viata toate sunt trecatoare, ai grija de mama ta...
Nemesis
S.O.S.
"Daruiti-i mamei un strop de bucurie"
Stimata doamna Sanziana Pop,
Incep aceasta scrisoare cu inerentele emotii, transmitandu-va, atat dvs. personal, cat si intregii redactii, traditionalele felicitari si urari de sanatate si fericire. Este pentru prima data cand scriu unei personalitati si cred ca-mi intelegeti starea de spirit, de aceea va rog sa-mi scuzati scrisul, din toate punctele de vedere.
Ma numesc Ciprian, am 15 ani si jumatate si am o mama minunata, care seamana izbitor cu dvs., atat fizic cat si moral, adica e luminoasa, blonda, supla, sensibila, altruista, om de litere, serioasa, devotata muncii ei si familiei, dar total nefericita, pentru ca m-a crescut singura, de la varsta de doi ani. Locuim intr-un oras relativ mic, unde nu se prea intampla nimic, si aici o femeie ca ea n-avea cum sa-si gaseasca perechea, dar nici curaj n-a mai avut, de aceea indraznesc eu sa va rog: daruiti-i mamei un strop de bucurie, prin publicarea acestei scrisori, si Dumnezeu sa va rasplateasca inmiit! Va cer iertare ca v-am folosit drept exemplu, dar si eu si mama avem mare nevoie de un barbat in viata noastra.
Mi-as dori ca viitorul meu tata sa fie un om matur, peste 50 de ani, licentiat, cu serviciu, fara viciul alcoolului (tatal meu il avea!). Poate fi de oriunde. Asteptam eventualele scrisori, pe adresa revistei "Formula As".
Inchei, dorindu-va tot binele din lume. Cu stima si respect,
Ciprian
"Exista si oameni fericiti"
Stimata doamna Sanziana Pop,
Motivul care m-a determinat sa va scriu a fost intrebarea dvs. dintr-un numar trecut al revistei: "Oare de ce nu scriu si cei care sunt fericiti?". Peste doua luni, eu voi implini 20 de ani si sunt o fata fericita. Tin sa va spun ca urmaresc cu interes rubricile din "Formula As" si imi face mare placere sa citesc aceasta revista, in special pagina cu "Asul de inima". Intr-adevar, marea majoritate a povestilor de dragoste - si nu numai - sunt triste, pesimiste si disperate. Oamenii isi deschid sufletul mai repede la necaz decat la bucurie. Cred ca fiecare dintre noi are necazuri mai mari sau mai mici. Nu cred ca exista om care sa nu aiba necazuri. Dar depinde de fiecare cum trece peste ele. Unii sunt mai slabi si usor de ispitit de "ofiterul cu coarne", altii isi pun toata nadejdea in Dumnezeu si razbesc pana la urma. Va admir curajul si grija cu care ii mangaiati pe cei necajiti. Sper ca scrisoarea mea sa va aduca un zambet pe buze, caci exista si oameni fericiti. Am trecut si eu prin momente neplacute si dureroase, dar Dumnezeu a avut grija de mine si-I multumesc pentru asta. De cand eram mica, imi placeau versurile din poezia lui Cosbuc: "O lupta-i viata, deci te lupta/ Cu dragoste de ea, cu dor". In momentele cele mai grele, am rostit aceste cuvinte si am mers mai departe, cu capul sus. M-a ajutat Dumnezeu si am trecut peste toate cu bine, si inca mai trec. A fost o perioada in care m-au parasit toti cei dragi, unii dintre ei plecand pe un drum fara intoarcere. Am plans mult atunci. Credeam ca sunt blestemata. Dar azi, iubesc un om care m-a invatat sa zambesc din nou, m-a facut fericita. Am invatat sa privesc altfel viata, sa ma bucur de ea, s-o iubesc. Eu cred ca viata trebuie iubita din tot sufletul. Ar trebui sa fim fericiti doar pentru faptul ca traim. Viata ni s-a dat in dar. Daca ni s-ar lua tot, sa fim bucurosi ca ne-a ramas viata, fara ea nu mai ramane nimic de facut. Atunci cand ni se pare ca suntem cei mai napastuiti dintre oameni, sa ne gandim ca exista altii care sunt mult mai sarmani decat noi, cersetorii de pilda, sau oamenii amarati pe care-i cunoastem si care abia de-si mai duc zilele. Daca ati avut rabdare sa cititi pana la capat scrisoarea mea, sper sa nu va fi pierdut timpul degeaba. Ma tem ca eu nu reusesc niciodata sa ma exprim prea bine in ce priveste sentimentele si trairile mele, mai ales avand in vedere ca o afirmatie ca aceasta, "eu sunt un om fericit", este foarte greu de crezut. Dar eu sunt!
Sa va ajute Dumnezeu in tot ce faceti!
Cu respect si admiratie,
Ioana
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
