Muzica romaneasca in Montmartre

Paris, calatorie de inima. Muzica romaneasca in Montmartre.

Profesorii de pe Iza...

Place des Abbesses este o mica piata superba de pe colina Monmartre, chiar in fata bisericii St. Jacques. Sunt banci de lemn acolo si copaci batrani si umbrosi, e un loc de odihna si de taifas, aflat exact la jumatatea colinei, intre SacrE Coeur si Place Pigalle. Se mananca stridii si scoici, homari si inghetata de fistic, se beau sampanie si vinuri reci, se vand covoare orientale si esarfe din matase si argintarie veche. In mijlocul pietei se afla caluseii, ca in filmele vechi frantuzesti, in care nu se dau copii, ci domnisoare subtiri cu rochii vaporoase, lumina se filtreaza aurie printre frunzele platanilor, jucandu-se pe fetele destinse, decupand gesturi, fete, cuvinte, in vara pariziana. Superb! Intru in piata si ratacesc printre toate acestea, cand la un moment dat, mi se pare ca aud o muzica cunoscuta. Pe masura ce ma apropii de multimea din centrul pietei, imi dau seama ca ceea ce se aude este un fel de jazz, numai ca tema muzicala este una pe care eu o cunosc din... Maramures, un cantec pe care l-am auzit nu o data, cantat de aprigii ceterasi de pe Iza. Ascult indelung inainte sa ma apropii. Multimea ii aplauda pe muzicieni in fiecare pauza dintre melodii. Apoi, cantaretii aceia stradali au trecut la piese in stilul lui Bregovici, dar care sunau ca in Banat, pentru ca in cele din urma sa se intoarca iarasi in Maramures, la muzica de nunta evreiasca cantata de Ionu lu Grigore zis Paganini, despre care am scris candva. Asta-i prea de tot, imi spun. Strabat multimea entuziasta care bate din palme si din picioare pe trotuar, pana ajung in fata. Sunt patru. Tineri, frumosi, fericiti de succesul pe care-l au. Multimea arunca cu maruntis in cutia deschisa a unei chitare.
O ora mai tarziu... Stam la o terasa, la o cafea, impreuna, eu, romanul, si doi dintre muzicieni. Cel cu saxofonul, pe care il cheama Nicolas si e un francez cu ochi albastri si cu parul blond-roscat, tuns ca un soldat in permisie din legiunea straina, iar celalalt, negricios, mic, vioi, se numeste Jose si este spaniol.
Le spun ca sunt roman, ca sunt uimit ca multe dintre piesele lor sunt la noi muzica populara, ca mi se pare extraordinar sa aud asa ceva la Paris, cantat de un francez si un spaniol ca, una peste alta, nu inteleg de unde pana unde canta ei folclor romanesc. Se privesc multumiti unul pe altul, isi bat palmele ca baschetbalistii, chicotesc intre ei si se felicita. "Bravo Nicolas, bravo Jose, bravo la toata lumea." Pe ceilalti din trupa ii cheama Jenifer si Benjamin si sunt americani. "Daca ti-a placut si tie, care esti roman, atunci inseamna ca suntem buni, foarte buni", zice Nicolas, care nu mai conteneste sa se felicite singur, in timp ce eu nu mai inteleg nimic. Americani, spanioli, francezi, cantand pe strazi muzica romaneasca, in inima Parisului.

Lectia de muzica

Apoi, pe masura ce-i ascult, incep sa inteleg. Unii dintre ei sunt studenti la conservator, altii si-au terminat studiile dar continua sa cante impreuna, s-au lansat cu muzica asta, chiar au succes, a prins extraordinar povestea asta, care este un jazz ce-si trage radacinile din muzica orientului si a Europei de est. "Noi nu cantam pe strazi pentru bani neaparat", zice Jose,"cantam pentru ca ne place sa cantam oricand, oriunde, si pentru ca oricum trebuie sa exersam. Si atunci, daca tot trebuie sa exersam, de ce sa n-o facem pe strazi, ca sa ne auda si altii si sa se bucure, sa ne cunoasca." Scoate repede niste fluturasi din cutia chitarei, pe care sunt marcate numele trupei si cine sunt ei, scoate un Cd pe care mi-l daruieste si un pumn de maruntis, dupa care izbucneste in hohote de ras. Dupa vreo doua ore de cantat, poate ca au strans vreo 10-15 euro in monezi atat de mici, incat chelnerului ii vor trebui 10 minute ca sa numere pentru trei cafele. Sunt invitatul lor.Il intreb pe Nicolas, care pare un fel de lider al trupei (se numeste Faren Khan), de ce au ales acest fel de muzica, de unde, cum au auzit ei despre asa ceva? Francezul rade. Povesteste cum intr-o buna zi, dupa ce ascultase o multime de muzica din est, bulgareasca, sarbeasca, greceasca, turceasca, i-a picat in mana un disc al tarafului Haiducii din Clejani. "Atunci am innebunit", zice Nicolas. "Niciodata n-o sa putem canta ca ei. Nu e vorba ca au muzica aia in sange, nu e vorba ca simt ritmul, ca se pricep la instrumente, dar ei, nu stiu cum sa spun, vorbesc prin intermediul instrumentului. Le e mai usor sa cante decat sa vorbeasca. Plang, rad, se bucura, innebunesc cu instrumentele in mana, urla, sunt una cu instrumentul. Asta vine din... inima lor. Chestia asta nu se poate imita."
Imi povesteste cum intr-o zi, a aflat de pe Internet ca Haiducii din Clejani o sa cante intr-un oras din Franta, cum si-a luat toti prietenii, cu instrumente cu tot, s-au suit in tren si s-au dus acolo sa-i asculte. S-au imprietenit cu tiganii si a fost una dintre cele mai tari experiente ale lor. Dupa concert, s-au tinut dupa taraf. Credeau ca se duc la vreun restaurant, dar tiganii erau saraci, faceau economie. Cu instrumentele in spate, s-au oprit la primul supermarket, si-au luat de-acolo salam, carnati, bere, paine si niste ceapa. In timpul asta, studentii ii urmareau de departe, nu voiau sa ii deranjeze. Dar pe urma, au vazut cum tiganii s-au asezat intr-un parc, pe niste banci, la marginea unui lacusor sa manance, si abia dupa ce au terminat, cand trageau cate-o bere, au avut curajul sa se apropie. Nu se-ntelegeau cu ei in nici o limba, ca nu stiau nici franceza, nici engleza, nimic. Pana la urma, Jose, aici de fata (Jose rade cu gura pana la urechi), a scos din toc o mandolina si a-nceput sa le cante. Atata a fost. Pe loc au aruncat Haiducii din Clejani berile. Si-au scos sculele si a iesit o cantare extraordinara, cum n-a mai fost alta, acolo, in parcul ala. "Atunci am inteles eu cam cum stiu ei sa cante si am inteles cum vine treaba cu muzica din estul Europei. A fost o lectie de muzica cum n-am mai avut alta nici unul dintre noi. Mai tarziu am mai cunoscut si altii, si din Romania, si din Bulgaria, si din Serbia, am fost sa-i cunoastem la ei acasa, dar ca tiganii din Clejani, n-am mai auzit cantand pe nimeni, niciodata. Erau in stare sa reproduca orice tema, dupa ureche, la prima auditie, ceva extraordinar, cu niste instrumente cum n-am mai vazut niciodata, vechi, obosite, cu palariile in cap, cantau din tot corpul, din toata fiinta. Ar putea sa cante in orice club de jazz din lumea asta, in America, oriunde-oriunde, au muzica in sange, in inima, in ei. Se stransese acolo tot parcul sa-i auda, si pe noi odata cu ei." Povesteste cum stateau, impartiti in doua echipe, fata in fata. De-o parte tiganii, de-o parte ei, studentii din Paris veniti sa-i asculte, si totul n-a fost decat o vorbire prin muzica, un joc superb, in care s-a amestecat muzica lor lautareasca din Romania cu muzica studiata a parizienilor. Au incercat sa-i incurce pe lautari, au cantat teme clasice americane, sud-americane, africane, asiatice. Nimic. N-au putut sa-i incurce, pentru ca orice tema le-ar fi dat, tiganii puteau sa cante la infinit, fara sa se opreasca niciodata. La urma a venit politia sa-i intrebe de ce canta acolo, dar le-a placut si lor, si i-au lasat in pace. "Inima! Inima! Au inima in ei! Ils ont du coeur! Grand coeur!", zice pe ganduri Jose. "Asta face diferenta," adauga Nicolas, "inima, asta simt spectatorii cand aud muzica voastra venita din est, e mai... apropiata de inima." "In Romania ati ajuns?", ii intreb. Da, au fost odata in Romania, dar au stat prea putin. Se vor intoarce, poate, la anul. Au de la niste muzicieni englezi un nume si un numar de telefon ale unor cantareti despre care au auzit ca sunt extraordinari si care locuiesc undeva, in nordul Romaniei, cu care ar putea sa invete si sa mai exerseze niste teme romanesti. Nicolas scoate dintr-un sac militar o agenda ca o varza, scormoneste in ea si in cele din urma imi arata incantat niste inscrisuri chinuite de mana englezilor. Cand citesc, raman trasnit: Ion Pop din Hoteni, Maramures, prietenul revistei "Formula As", despre care s-a scris in ea nu o data, in casa caruia am stat chiar luna trecuta, cand am fost acolo, in reportaj. Ion Pop zis Popicu, un mare muzician, prieten cu Ionu lu Grigore zis Paganini. Incredibil! O trupa din Paris care a auzit de Popicu si care vrea sa mearga pe la el, ca sa mai... exerseze.

La un pahar de vin romanesc

Am stat cu Nicolas si cu Jose, vorbind despre muzica, pana cand am epuizat maruntisul strans in Place des Abbesses. Se inserase pe colina Montmartre, acolo unde sunt cele mai frumoase inserari pariziene. Cerul se facuse albastrui, luminile restaurantelor devenisera portocalii, atmosfera crestea pe masura inserarii, oameni luminosi de toate natiile sporovaiau la masutele din strada, atunci cand mi-a venit ideea sa-l intreb pe chelner daca nu cumva au acolo vreun vin... romanesc. Nicolas tocmai isi expunea teoriile despre arta si despre sculpturile neterminate ale lui Brancusi. "Biensur, monsieur", zice chelnerul si vine cu o sticla de cabernet produs in Romania. "Romanii au ceva proaspat, ceva viu, au o caldura, o deschidere, ceva ce se simte cand e vorba despre muzica sau despre oricare alta arta, ceva care te misca. Uneori cantam jazz lent pe teme din orient. Cand simt ca publicul incepe sa devina neatent, dam drumul la piese romanesti. Astea sunt iuti, au ritm, inflameaza imediat, oamenii incep sa bata din palme si din picioare. Au foc in ele."
Il ascult si nu-mi vine sa cred ca sunt in Montmartre, ca gustam un vin romanesc si ca toate acestea sunt adevarate. Daca aici, in Paris, unde poti asculta in strada toate muzicile planetei, oamenii fac roata in jurul unor studenti care canta muzica romaneasca din Maramures si din Clejani, inseamna ca muzica asta are ceva special.
In cele din urma, atunci cand sticla de cabernet romanesc s-a terminat, cei doi, Nicolas si Jose, frematau. S-au privit unul pe altul o clipa, au dat din cap si au zis: "On joue? On joue!". Atata a fost. Si-au luat instrumentele si in cateva minute am ajuns pe marile scari din fata basilicii SacrE Coeur. Era noapte deja. Pe cerul Parisului nu se vedea nici o stea. Doar luminile orasului inflamau bolta, ca o cupola gigantica de lumina. Pe marile scari erau deja sute de tineri. Nicolas si cu Jose au ales un loc pe terasa cea mai de jos. M-am asezat pe scari langa ei. Au inceput sa cante, mai intai mai lent, apoi din ce in ce mai iute. Stiam caatunci cand se privesc in ochi, improvizeaza pe o tema data, la fel ca lautarii din Clejani. Asa au facut. In 10 minute, toata lumea era in picioare, batand din palme, cu chiote si cu fluieraturi, cei care se aflau mai sus, pe scari, au inceput sa coboare, si cu cat multimea se facea mai mare, cu atat Nicolas si Jose prindeau aripi, treceau de la o tema la alta, intelegandu-se numai din priviri. Si in timp ce multimea batea ritmul cu frenezie, eu fredonam in cap cuvintele, pe care nimeni nu le stia: "Coborai din deal in vale, coborai din deal in vale, ma-ntalnii cu doru-n cale, ma-ntalnii cu doru-n cale...". Nici macar ei doi, jumatate din trupa Faren Khan, nu stiau ce cantau.