Mihai Cantuniari e in primul rand un rafinat poet, cu sase volume publicate intre 1977 si 1984, dublat de un exceptional traducator de literatura spaniola si franceza. Lui ii datoram, intre altele, bucuria de a fi putut citi in romaneste opt dintre cartile lui Mario Vargas Llosa, captivantele romane ale lui Arturo Perez-Reverte, precum si intoarcerea simbolica acasa, prin versiuni in limba lor materna, a unor mari exilati precum Vintila Horia si Alexandru Cioranescu. Lista traducerilor impecabile, cu o cunoastere desavarsita a ambelor limbi si talent afin, numara pana azi 21 de carti. Insumate, sunt mii si mii de pagini in care au capatat materialitatea hartiei tiparite si durata nelimitata in biblioteci trei decenii din existenta lui Mihai Cantuniari. E ceva! Din 1983, o boala insidioasa l-a silit pe scriitor la recluziune, lasandu-i ca singura posibilitate de a-si intretine familia cu doi copii - traducerile. E o munca - am mai spus-o aici - dificila, de creatie, anonima (fiindca cititorul ignora cine i-a intermediat lectura) si, pe deasupra, prost platita fata de consumul intelectual implicat. Claustrat intr-un apartament de bloc muncitoresc, stresat de necazurile ce nu-i ocolesc familia, umilit de lipsuri, dezamagit si revoltat de ceea ce se petrece pe plan politic si social, Mihai Cantuniari si-a gasit o salvare in scris. Incepand din 2001, de la 55 de ani, a tinut un fel de jurnal-confesiune, cu scopul de a da seama "de o viata in timp, asa cum a fost si este ea, fara complezente, fara scuze puerile si mai ales fara autocompatimiri". Barbatul cu cele trei morti ale sale e o carte speciala: nonfictiva si de literatura in acelasi timp, sincera si cizelata stilistic uneori pana la bijuterie de un scriitor care cunoaste toate nuantele si parfumurile limbii romane. Un intelectual lucid, care alterneaza evocarea cu meditatii pe marginea existentei lui trecute si prezente si care se adreseaza, adesea explicit, virtualilor cititori, semenilor de care continua sa se simta legat, in ciuda agorafobiei. Si carora are multe sa le povesteasca din "prea-plinul" adunat in el. In special, momentele de luminoasa armonie din copilarie, adolescenta si prima tinerete sunt reinviate cu voluptate, retraite "in deplina lor rotunjime si savoare". Varstele cand "bucuria era bucurie, muzica muzica si femeile femei", cand "plinatatea puterilor si a simtirii pareau sa nu se istoveasca nicicum" coincid anilor 50-60 ai secolului trecut. Dar nu nostalgia modului de viata comunist o are memorialistul, nici vorba, ci a trairilor intense, a prospetimii simturilor, a energiei debordante, a poftei de viata a copilului si adolescentului ce a fost. Oricat am blama azi perioada aceea, din multe puncte de vedere sinistra, ea a facut parte din viata unor tineri care si-au trait atunci marile iubiri, prieteniile decisive, vacantele nebune, s-au distrat, au invatat, au trecut prin peripetii initiatice... Nu poti sa vezi in jumatatea de secol comunista doar uratul, fiindca nu a fost numai urat. O generatie intreaga - cea care are azi in jur de 60 de ani - va recunoaste cu emotie in evocarile lui Mihai Cantuniari nu doar saracia si privatiunile, ci si bucuriile tineretii ei - cantecele si dansurile care ne placeau, petrecerile din exuberantii ani de liceu si facultate, hainele la moda pe atunci, filmele si spectacolele care ne-au marcat, preturile produselor care se gaseau, revelioanele si vacantele la mare, taxiurile Pobeda intr-un Bucuresti in care putini aveau masini particulare s.c.l. "Vrand-nevrand, sunt si eu produsul jumatatii de secol de comunism romanesc", scrie memorialistul care n-a facut niciodata concesii, n-a fost membru de partid si a refuzat oferta de colaborare cu Securitatea (povestirea acestui episod e memorabila). Fiindca in acele timpuri ne-a fost dat sa traim si am facut-o invatand instinctiv sa nu ne lasam striviti de tavalugul ideologic, sa ne luam bucuria fiecare in felul lui. Povestile frumoase de odinioara sunt si azi o provizie de jubilare si o hrana sufleteasca pentru Mihai Cantuniari, ramas "blocat in singura perioada absolut benefica a vietii lui", un batran adolescent care marturiseste ca nu a invatat nimic din tot ce a trait. Si poate, tocmai de aceea, reuseste atat de bine sa retina in pagini "esenta evanescenta, subtil-volatila" a anilor tineri.
Selectia "Formula AS"
Mihai Cantuniari, "Barbatul cu cele trei morti ale sale", Editura "Humanitas" (tel. 021/311.23.30), colectia "Memorii/jurnale/convorbiri", 388 pag.
Mihai Cantuniari e in primul rand un rafinat poet, cu sase volume publicate intre 1977 si 1984, dublat de un exceptional traducator de literatura spaniola si franceza. Lui ii datoram, intre altele, bucuria de a fi putut citi in romaneste opt dintre cartile lui Mario Vargas Llosa, captivantele romane ale lui Arturo Perez-Reverte, precum si intoarcerea simbolica acasa, prin versiuni in limba lor materna, a unor mari exilati precum Vintila Horia si Alexandru Cioranescu. Lista traducerilor impecabile, cu o cunoastere desavarsita a ambelor limbi si talent afin, numara pana azi 21 de carti. Insumate, sunt mii si mii de pagini in care au capatat materialitatea hartiei tiparite si durata nelimitata in biblioteci trei decenii din existenta lui Mihai Cantuniari. E ceva! Din 1983, o boala insidioasa l-a silit pe scriitor la recluziune, lasandu-i ca singura posibilitate de a-si intretine familia cu doi copii - traducerile. E o munca - am mai spus-o aici - dificila, de creatie, anonima (fiindca cititorul ignora cine i-a intermediat lectura) si, pe deasupra, prost platita fata de consumul intelectual implicat. Claustrat intr-un apartament de bloc muncitoresc, stresat de necazurile ce nu-i ocolesc familia, umilit de lipsuri, dezamagit si revoltat de ceea ce se petrece pe plan politic si social, Mihai Cantuniari si-a gasit o salvare in scris. Incepand din 2001, de la 55 de ani, a tinut un fel de jurnal-confesiune, cu scopul de a da seama "de o viata in timp, asa cum a fost si este ea, fara complezente, fara scuze puerile si mai ales fara autocompatimiri". Barbatul cu cele trei morti ale sale e o carte speciala: nonfictiva si de literatura in acelasi timp, sincera si cizelata stilistic uneori pana la bijuterie de un scriitor care cunoaste toate nuantele si parfumurile limbii romane. Un intelectual lucid, care alterneaza evocarea cu meditatii pe marginea existentei lui trecute si prezente si care se adreseaza, adesea explicit, virtualilor cititori, semenilor de care continua sa se simta legat, in ciuda agorafobiei. Si carora are multe sa le povesteasca din "prea-plinul" adunat in el. In special, momentele de luminoasa armonie din copilarie, adolescenta si prima tinerete sunt reinviate cu voluptate, retraite "in deplina lor rotunjime si savoare". Varstele cand "bucuria era bucurie, muzica muzica si femeile femei", cand "plinatatea puterilor si a simtirii pareau sa nu se istoveasca nicicum" coincid anilor 50-60 ai secolului trecut. Dar nu nostalgia modului de viata comunist o are memorialistul, nici vorba, ci a trairilor intense, a prospetimii simturilor, a energiei debordante, a poftei de viata a copilului si adolescentului ce a fost. Oricat am blama azi perioada aceea, din multe puncte de vedere sinistra, ea a facut parte din viata unor tineri care si-au trait atunci marile iubiri, prieteniile decisive, vacantele nebune, s-au distrat, au invatat, au trecut prin peripetii initiatice... Nu poti sa vezi in jumatatea de secol comunista doar uratul, fiindca nu a fost numai urat. O generatie intreaga - cea care are azi in jur de 60 de ani - va recunoaste cu emotie in evocarile lui Mihai Cantuniari nu doar saracia si privatiunile, ci si bucuriile tineretii ei - cantecele si dansurile care ne placeau, petrecerile din exuberantii ani de liceu si facultate, hainele la moda pe atunci, filmele si spectacolele care ne-au marcat, preturile produselor care se gaseau, revelioanele si vacantele la mare, taxiurile Pobeda intr-un Bucuresti in care putini aveau masini particulare s.c.l. "Vrand-nevrand, sunt si eu produsul jumatatii de secol de comunism romanesc", scrie memorialistul care n-a facut niciodata concesii, n-a fost membru de partid si a refuzat oferta de colaborare cu Securitatea (povestirea acestui episod e memorabila). Fiindca in acele timpuri ne-a fost dat sa traim si am facut-o invatand instinctiv sa nu ne lasam striviti de tavalugul ideologic, sa ne luam bucuria fiecare in felul lui. Povestile frumoase de odinioara sunt si azi o provizie de jubilare si o hrana sufleteasca pentru Mihai Cantuniari, ramas "blocat in singura perioada absolut benefica a vietii lui", un batran adolescent care marturiseste ca nu a invatat nimic din tot ce a trait. Si poate, tocmai de aceea, reuseste atat de bine sa retina in pagini "esenta evanescenta, subtil-volatila" a anilor tineri.
Mihai Cantuniari e in primul rand un rafinat poet, cu sase volume publicate intre 1977 si 1984, dublat de un exceptional traducator de literatura spaniola si franceza. Lui ii datoram, intre altele, bucuria de a fi putut citi in romaneste opt dintre cartile lui Mario Vargas Llosa, captivantele romane ale lui Arturo Perez-Reverte, precum si intoarcerea simbolica acasa, prin versiuni in limba lor materna, a unor mari exilati precum Vintila Horia si Alexandru Cioranescu. Lista traducerilor impecabile, cu o cunoastere desavarsita a ambelor limbi si talent afin, numara pana azi 21 de carti. Insumate, sunt mii si mii de pagini in care au capatat materialitatea hartiei tiparite si durata nelimitata in biblioteci trei decenii din existenta lui Mihai Cantuniari. E ceva! Din 1983, o boala insidioasa l-a silit pe scriitor la recluziune, lasandu-i ca singura posibilitate de a-si intretine familia cu doi copii - traducerile. E o munca - am mai spus-o aici - dificila, de creatie, anonima (fiindca cititorul ignora cine i-a intermediat lectura) si, pe deasupra, prost platita fata de consumul intelectual implicat. Claustrat intr-un apartament de bloc muncitoresc, stresat de necazurile ce nu-i ocolesc familia, umilit de lipsuri, dezamagit si revoltat de ceea ce se petrece pe plan politic si social, Mihai Cantuniari si-a gasit o salvare in scris. Incepand din 2001, de la 55 de ani, a tinut un fel de jurnal-confesiune, cu scopul de a da seama "de o viata in timp, asa cum a fost si este ea, fara complezente, fara scuze puerile si mai ales fara autocompatimiri". Barbatul cu cele trei morti ale sale e o carte speciala: nonfictiva si de literatura in acelasi timp, sincera si cizelata stilistic uneori pana la bijuterie de un scriitor care cunoaste toate nuantele si parfumurile limbii romane. Un intelectual lucid, care alterneaza evocarea cu meditatii pe marginea existentei lui trecute si prezente si care se adreseaza, adesea explicit, virtualilor cititori, semenilor de care continua sa se simta legat, in ciuda agorafobiei. Si carora are multe sa le povesteasca din "prea-plinul" adunat in el. In special, momentele de luminoasa armonie din copilarie, adolescenta si prima tinerete sunt reinviate cu voluptate, retraite "in deplina lor rotunjime si savoare". Varstele cand "bucuria era bucurie, muzica muzica si femeile femei", cand "plinatatea puterilor si a simtirii pareau sa nu se istoveasca nicicum" coincid anilor 50-60 ai secolului trecut. Dar nu nostalgia modului de viata comunist o are memorialistul, nici vorba, ci a trairilor intense, a prospetimii simturilor, a energiei debordante, a poftei de viata a copilului si adolescentului ce a fost. Oricat am blama azi perioada aceea, din multe puncte de vedere sinistra, ea a facut parte din viata unor tineri care si-au trait atunci marile iubiri, prieteniile decisive, vacantele nebune, s-au distrat, au invatat, au trecut prin peripetii initiatice... Nu poti sa vezi in jumatatea de secol comunista doar uratul, fiindca nu a fost numai urat. O generatie intreaga - cea care are azi in jur de 60 de ani - va recunoaste cu emotie in evocarile lui Mihai Cantuniari nu doar saracia si privatiunile, ci si bucuriile tineretii ei - cantecele si dansurile care ne placeau, petrecerile din exuberantii ani de liceu si facultate, hainele la moda pe atunci, filmele si spectacolele care ne-au marcat, preturile produselor care se gaseau, revelioanele si vacantele la mare, taxiurile Pobeda intr-un Bucuresti in care putini aveau masini particulare s.c.l. "Vrand-nevrand, sunt si eu produsul jumatatii de secol de comunism romanesc", scrie memorialistul care n-a facut niciodata concesii, n-a fost membru de partid si a refuzat oferta de colaborare cu Securitatea (povestirea acestui episod e memorabila). Fiindca in acele timpuri ne-a fost dat sa traim si am facut-o invatand instinctiv sa nu ne lasam striviti de tavalugul ideologic, sa ne luam bucuria fiecare in felul lui. Povestile frumoase de odinioara sunt si azi o provizie de jubilare si o hrana sufleteasca pentru Mihai Cantuniari, ramas "blocat in singura perioada absolut benefica a vietii lui", un batran adolescent care marturiseste ca nu a invatat nimic din tot ce a trait. Si poate, tocmai de aceea, reuseste atat de bine sa retina in pagini "esenta evanescenta, subtil-volatila" a anilor tineri.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
