Marie Rose Mociornita

"Sunt foarte recunoscatoare lui Dumnezeu ca m-a luat de pe alte drumuri straine si m-a pus pe acesta, de-acasa, asa cum pisicile isi iau puii de ceafa si-i muta din drum in cuibul lor".

Urmasa a unuia dintre cei mai bogati romani interbelici, a venit din Canada sa lupte pentru redobandirea averilor parintesti. Intre timp, a descoperit o avere mai importanta: sufletul romanesc, caldura de-acasa, care a facut-o sa ramana in tara definitiv
Vorbeste cu voce egala, ca si cum i s-ar fi intamplat altcuiva tot acel lung sir de nedreptati cutremuratoare. Te intrebi cum de nu ridica tonul, cum de nu i se ascute vocea, cum de ochii atat de frumosi, mari si verzi, nu i se ingusteaza a ura, cum de vorbele nu improasca venin... Vorbeste fara patima, chiar si atunci cand isi cere drepturile de netagaduit. Expune cu claritate argumente imbatabile, se implica in tumultuoasa noastra viata politica, face previziuni care lasa cu gura cascata orice analist, dar mai presus de toate, isi rosteste discursurile cu un patriotism fierbinte si sincer, intr-o tara unde el a devenit vorba in vant. Un suflet de luptatoare justitiara, ascuns sub o aparenta fragila, cu chipul usor adumbrit de anii lungi de indoiala si umilinte, de razboaiele purtate intre straini, dar, mai ales aici, acasa, in tara. Prezenta discreta, dar care nu trece niciodata neobservata, Marie Rose Mociornita, nepoata celebrului industrias interbelic Dumitru Mociornita, a adunat in cei cativa ani de cand s-a restabilit in Romania un enorm capital de simpatie, asa cum multi politicieni, dintre cei care dau degeaba din maini si din gura, nu reusesc sa adune. Dar cine este, dincolo de imaginea publica, Marie Rose Mociornita, veti afla din povestea ei de viata, pe care a acceptat sa le-o impartaseasca cititorilor revistei "Formula As".

Bogatasul din bojdeuca

- Primul lucru care s-a aflat despre dvs. la venirea in Romania a fost ca revendicati "averea Mociornita" , ca sunteti o descendenta a marii burghezii interbelice. "Exploatatorii poporului" din epoca comunista urmau sa-si primeasca proprietatile inapoi. Pe cine reprezentati de fapt?
- Sunt nepoata marelui industrias interbelic Dumitru Mociornita. Eu nu l-am cunoscut pe bunicul, dar am aflat povestea lui de la tatal meu, Ionel Mociornita. Cand, in 1948, comunistii au venit sa-l aresteze din casa pe care o avea in Bucuresti, pe str. Paris, si pe care n-am reusit s-o recuperez pana azi, bunicul a facut un infarct. L-au lasat in domiciliu obligatoriu la una din matusile mele, intr-o pivnita, in conditii mizere, unde veneau sa-l controleze, daca era destul de sanatos pentru a fi arestat. Spre norocul lui, nu era, si a mai trait asa, pana in 1953, stingandu-se in tristete si disperare. Cand l-au inmormantat, la Bellu, cimitirul a fost plin de tarani, veniti din satul sau natal, Tintea - Baicoi, din Prahova, si de muncitori de la fabrica sa, oameni pe care i-a ajutat si le-a oferit un start bun in viata. Bunica i-a supravietuit zece ani, traind, tot asa, in conditii precare. Pe tata l-au arestat insa atunci si a facut sapte ani de puscarie la Jilava si Poarta Alba. N-a stiut cand a murit bunicul. In timp ce era inchis i s-a propus sa devina informator al securitatii. A raspuns: "Tatal meu mai traieste? Daca da, ar muri de rusinea pe care i-as face-o semnand un astfel de angajament. Daca a murit deja, s-ar rasuci in mormant!". A refuzat, deci, si si-a luat drept urmare portia de umilinta, fiind categorisit fiu de exploatator. Dar a trait demn, pana la capat.
Am fost in satul bunicului meu, pentru a ma documenta asupra originii sale, si am vazut ca bojdeuca lui Creanga era luxoasa fata de casa foarte modesta din care s-a ridicat el. E incredibil sa vezi de unde a plecat un om si ce a ajuns sa faca - pana l-au arestat comunistii - prin propriile sale forte si pe baza calitatilor si a gradului sau de instruire. A fost un elev stralucit, a absovit Liceul "Sf. Petru si Pavel" din Ploiesti, apoi Colegiul Economic "Kretzulescu" din Bucuresti, iar ministrul de atunci, Ionel Bratianu, l-a remarcat la examenul de bacalaureat si i-a oferit o bursa la scoala Superioara de Comert de la Bucuresti, si apoi la Scoala Superioara de Industrie de la Paris. Dupa ce a terminat studiile in Franta, a lucrat o vreme la Hamburg, in Germania, apoi a fost selectat pentru a fi trimis la o mare firma din Statele Unite. A ales insa sa se intoarca in tara si sa puna bazele unei industrii nationale in Romania. Cu ajutorul imprumuturilor la banci si al garantiilor oferite de socrul sau, Grigore Alexandrescu, din familia primilor pielari din Romania, a creat o industrie a pielariei si incaltamintei. A cumparat pe malul Dambovitei doua hectare de teren, intr-o zona cu pamantul imbibat cu ape minerale, care se extrageau si se foloseau la tabacitul pieilor. Avea o viziune foarte moderna despre afaceri. El stia de atunci ceea ce americanii au inteles mai tarziu, aceea ca, intr-un sistem, fiecare componenta e vitala pentru functionarea sa. De aceea, avea un mare respect si o mare dragoste pentru muncitori. El insusi muncea de dimineata pana seara si nu-si permitea extravagante. Cei cinci copii ai sai, trei baieti si doua fete, n-au fost deloc rasfatati, n-au mers la scoli private, mergeau la liceul "Sincai" (a carui reconstruire bunicul o sponsorizase) si apoi, dupa cursuri, mergeau la fabrica, iar asta in fiecare zi, de la varsta de 12 ani. Bunicul le-a explicat ca trebuie sa cunoasca de mici toate aspectele afacerii sale si, mai ales, sa invete sa fie respectuosi fata de muncitori. Bunicul ii cununa pe multi dintre ei, ii inzestra, le boteza copiii si ii ajuta sa aiba un start bun in viata. De aceea, atmosfera in fabrica sa era ca intr-o mare familie. Mi-a aratat cineva o poza pe care n-a vrut sa mi-o dea, cu bunicul, ca nas, in mijlocul a douazeci de perechi de fini, imbracati in costume nationale, pe care-i cununase deodata. Avea o statura morala si crestina foarte pregnanta. Afacerea lui a inceput in 1926 si s-a terminat in 1948, cu nationalizarea si cu arestarea tatalui meu, care atunci ajunsese director in fabrica bunicului.
Dupa eliberarea din inchisoare, desi era avocat, tata a lucrat ca simplu muncitor intr-o fabrica de pungi de hartie. Am locuit toata copilaria intr-o mansarda mizera, cu toaleta si apa in curte. Acolo faceau mereu "descinderi" securistii zelosi, ca sa-l interogheze pe tata despre cine a mai venit, cine a mai plecat din familie, sa-i propuna, iarasi, sa devina informator. Mama, Rosette Mociornita, inrudita cu familiile Rosetti si Pillat, de asemenea, avocata, nu si-a mai putut practica nici ea profesia. A inceput sa picteze icoane si a lucrat la Combinatul Fondului Plastic.
Nici viata mea nu era prea usoara. La scoala, eram pusa de director sa ma ridic in picioare, ca sa vada toata lumea cum arata o nepoata de exploatator, si apoi eram pusa sa sterg praful de pe jos, cu palmele. Cand traiesti intr-o stare de tensiune, de teama, copil fiind, esti foarte alert, ca o mica salbaticiune. Stiam ca se intampla ceva rau, nici nu aveam prieteni prea multi la scoala,eram destul de izolata. In 1974, am plecat impreuna cu mama in strainatate, la o expozitie de icoane, in Frankfurt. De acolo am ajuns in Canada. Stiam ca se intampla ceva cu noi, nu intelegeam ce, pentru ca mama nu mi-a spus dinainte. Ne-am trezit la capatul pamantului, fara bani, fara nimeni apropiat. Tata ne-a urmat dupa trei ani, dar nu s-a adaptat niciodata acolo, nu ii placeau frigul si lipsa de cultura. Mama era mult mai idealista, vedea de acolo Romania ca pe un tinut magnific, dar cu un destin tragic. Si ea, si tata invatasera prin educatie ca tara ta e sfanta, asa ca a hotarat ca, odata ajunsa in strainatate, sa nu se planga, sa nu zica o vorba rea despre Romania, imaginea Romaniei sa fie intotdeauna ca o "gradina frumoasa". N-am regretat ca am plecat, pentru ca in teribilii ani 80, probabil ca ne-ar fi fost foarte greu sa ne descurcam, iar eu am avut acolo o adolescenta si o tinerete libere, am avut acces la educatie, la calatorii, in timp ce aici era o tara inchisa. Mi-am facut studiile in Anglia, marketing si comert la Londra, si cursuri postuniversitare de Istoria Artei si Religiilor. Le sunt recunoscatoare parintilor mei ca au facut asta pentru mine. Ei insisi s-au putut descurca mult mai bine acolo, au avut o viata buna, mama a avut succes si recunoastere ca pictor de icoane, are un muzeu in Canada, in incinta unei catedrale catolice. N-au trait in mare lux, dar au avut respect din partea societatii, pe cand, daca ar fi ramas aici, ar fi fost umiliti fara incetare.

Gustul amar al mierii

- Cu siguranta ca dupa intoarcerea dvs. acasa, in Romania, ati simtit nu doar simpatie si intelegere, ci si adversitati. Averea pe care o cereti este inteleasa inca de multa lume drept "averea poporului"...
- Adevarat, dupa ce ne-am intors aici, in anii 96-97, inca eram priviti cu resentimente de asemenea tip de indivizi, pentru ca venisem sa ne luam inapoi bunurile. Un timp m-am luptat cu ei, ceea ce a fost foarte obositor, dar necesar. In felul acesta, am evoluat si eu. De altfel, sunt convinsa ca totul e un parcurs trasat de Sus, un destin. Din 97-98 am venit mai des, pentru ca tatal meu incepuse procesele de revendicare din 92-93, dar apoi s-a imbolnavit si n-a mai putut sa ma insoteasca. Am inteles atunci ca e de datoria mea sa continuu sa restaurez memoria bunicului meu si a familiei mele, sa reconstitui mostenirea ramasa de la el, sa lupt pentru imaginea noastra socotita, pana nu demult, de "exploatatori ai neamului, cei care sugeau sangele poporului". Mi-am vandut casa din Montreal, l-am lasat pe fiul meu, licean la vremea aceea, in grija parintilor mei, si am venit sa continuu demersurile tatalui meu. In 2001, m-am stabilit definitiv aici, iar dupa moartea lui, in 2005, am adus-o si pe mama. Doar fiul meu, acum in varsta de 22 de ani, Iosif, a ramas in casa mamei mele din Canada. Acum stau intr-un apartament de bloc si astept. Romania idealizata a familiei mele si a locului nasterii mele nu avea nimic comun, acum zece ani, cand am venit inapoi, cu drumul parcurs de oamenii de aici. De aceea, am si cazut prada imediat unor indivizi interesati, asa-zisi binevoitori, am devenit dependenta de ei, pentru ca nu intelegeam sistemul. Aveam mentalitatea occidentala, nu puteam sa cred ca exista o diferenta atat de mare intre felul cum functionau acolo institutiile, si ceea ce se intampla aici: matrapazlacuri, smecherii, combinatii. Dar asta a fost drumul meu. Viata aici, in ultimii zece ani, a fost o scoala pentru mine. Experienta acestor contacte cu societatea, cu justitia, cu birocratia, cu recuperarile... Au fost momente foarte, foarte dificile, in care m-am confruntat cu oameni cu adevarat malefici, fata in fata. N-am crezut ca exista indivizi antrenati anume ca sa manipuleze, sa minta, sa creeze divesiune, sa distruga, numai ca sa le fie lor bine. Dar am trecut peste toate cu bine, si cred ca Dumnezeu are si El o contributie mare la starea de lucruri pozitiva de acum. Acum am mai mult discernamant si imi aleg altfel partenerii de relatii, de negocieri. Au fost perioade foarte "plate", in care chiar nu vedeam nici o speranta pentru revendicarile mele, cum au fost guvernarea Psd-ului din 2000-2004, aveam impresia ca este o pacla sub care supravietuim. In afaceri, sistemul de relatii era complet tentacular. In schimb, din 2005 incoace, si nu vreau sa politizez, cred ca este chiar o alegere a oamenilor sa schimbe starea de lucruri. E incomparabil mai bine.

Lectia de patriotism

- In momentul de fata, va bucurati de o mare simpatie printre romani. Sunteti o persoana publica agreata. Aveti un fel de a fi patriotic, foarte convingator, dar si surprinzator, totodata, pentru cineva care a trait departe de Romania. Cum v-ati asumat acest sentiment?
- Cred ca este o lectie de comportament primita in copilarie. Tata imi povestea cum l-a invatat bunicul sa iubeasca Romania: in vacante, ori daca aveau cateva zile libere de la scoala, ii lua pe toti copiii sai in automobil si le arata aproape fiecare ungher al tarii: "Traiti in Romania, trebuie s-o iubiti, s-o onorati si s-o duceti pe culmi!" Apoi, la fiecare cimitir al eroilor intalnit in cale, opreau, isi descopereau capetele si spuneau un "Tatal nostru". Fiecare om care are o structura de valori, include in ea si respectul fata de tara si poporul din care se trage. Patriotismul face parte din bagajul meu, stiu cine sunt, ce respect le datorez inaintasilor mei, pentru deciziile luate intr-un moment istoric sau altul. Imi pasa ce se intampla in Romania, pentru ca traiesc aici, pentru ca m-am nascut aici, si eu, si parintii, si bunicii mei. Ma implic doar ca observator.Nu vreau sa activez, deocamdata, in plan politic, ma intereseaza mai mult cel social, al fundatiilor si organizatiilor umanitare. Dar ma bucur sa vad un suflu nou, o vibratie pozitiva in lumea politica si economica, o renastere, un entuziasm in oameni, care reprezinta capitalul cel mai de pret. Aceasta era si convingerea bunicului meu, anume ca, pentru orice mare intreprinzator, cel mai mare capital sunt oamenii. Greseala de a-i vedea doar ca pe o masa de manevra au facut-o toti politicienii din 1948 incoace. L-au subestimat intotdeauna, si iata ca "boborul" le-a dat politicienilor doua lectii mari: in 2004, la alegeri, si in 2007, la referendum. Le-a aratat ca poporul este un organism viu, ca are unitate si discernamant, si s-a vazut asta si la electoratul din strainatate, care s-a mobilizat sa mearga cu avionul patru-cinci ore, numai ca sa voteze. Vedeti, impartasesc si ei aceleasi temeri cu cei de aici, chiar daca traiesc departe de tara. Am vazut la stiri ca aici, in Romania, au fost oameni simpli, din catunuri indepartate, care s-au sculat la cinci dimineata, ca sa mearga 12 ore pe jos pentru a vota. Este foarte important acest lucru si este un capitol mare in viata noastra. Imi pare rau ca vorbesc putin politic, dar oamenii politici care isi angajeaza consilieri de imagine pe salarii fabuloase, de milioane de euro, ca sa le arate cum sa dea din maini, cum sa surada la camerele de televiziune si cum sa se imbrace, gresesc. Trebuie neaparat sa lase artificiul si cosmetica deoparte si sa-si "ajusteze" "postul de radio" la vibratia Romaniei. Pentru ca acolo este raspunsul lor in campania electorala. Nu stiu daca o vor putea face, pentru ca au multe blocaje la nivel de comunicare si sunt foarte indepartati, prin felul lor de a trai si prin felul de a gandi, de acest puls. Dar raspunsul electoral acolo este, nu prin intermediari straini ai mesajului, care ii consiliaza gresit.
- Sunteti foarte prezenta pe micul ecran. Aparitia pe posturile de televiziune v-a favorizat ori, dimpotriva, v-a impiedicat in demersurile dvs. in justitie?
- Niciodata nu mi-am propus sa ajung la televizor. In 98, am fost la o emisiune despre restituirea proprietatilor, pentru ca nu vorbea nimeni de asta, oamenii erau destul de speriati, de timorati. Treptat, am devenit o voce dintre ei, vizavi de acest subiect al retrocedarilor. Dar aparitia la diferite televiziuni m-a ajutat mai ales in sensul ca mi-a castigat un capital de simpatie, pe care nu l-am folosit insa in interes personal (am avut oferte de consiliere politica, de parteneriat in afaceri pe care le-am refuzat). Am inca procese pe rol, in diferite instante, pentru imobilele familiei mele.

Elegie la o floare de crin

- In afara aventurii recuperarii averilor parintesti, ce va mai tine in Romania? Va plac oamenii, tara, va simtiti mai bine ca in Canada?
- Mi-am croit un drum aici. Am prieteni foarte buni. Am un sistem de relatii valoros, din punct de vedere sufletesc, afectiv - lucru foarte important pentru mine. Am proiecte in care ma implic din punct de vedere caritabil. Nu as renunta la toate aceste lucruri, iar dincolo de ele, cred ca a venit si randul meu, al oamenilor ca mine, sa intram acum in arena. N-as mai pleca de aici, cu toate ca au fost momente in care am fost pur si simplu exasperata de ipocrizia si mitocania cu care eram intampinata. Am spus odata ca daca as fi stiut in ce intru cu aceste actiuni de revendicare, as fi renuntat din start la idee. Dar a fost mai bine ca n-am stiut. Odata intrati in lupta, parcurgem drumul, punem un pas dupa altul. Si pe urma, putem sa spunem asta si despre relatiile de dragoste, si de cariera: "Daca as fi stiut de la inceput...". Cu toate acestea, eu pot spune ca am facut ceva cu viata mea, pana la urma. Am un copil, am fost casatorita foarte putin timp, cu tatal fiului meu, un canadian francez, care imi spunea mereu ca sunt "romanca", adica "o amarata de emigranta din lumea a treia". E un cosmar cand nu esti in armonie cu cineva, tot asa cum e extraordinar sa gasesti un partener care te completeaza. Dar eu am o multime de lucruri in jur care-mi aduc bucurie: catelusul meu yorkshire terrier Ella, cartile mele speciale, pe care le-am strans in timp, ca sa merg in calatorii spirituale cu ele, locuri minunate din tara, biserici simonumente, in atmosfera carora ma regasesc. Cred ca acel proverb din Coran care spune ca "Dumnezeu e mai aproape de noi decat artera jugulara!" este foarte adevarat.
- V-a schimbat Romania in vreun fel?
- Sunt mai putin perfectionista decat eram inainte si sunt atat de fericita ca am renuntat la aceasta forma de control (mi-am dat seama ca era un semn de slabiciune, de lipsa de incredere). Nu mai controlez totul, Il las pe Dumnezeu sa aleaga pentru mine si accept cu bucurie rezolvarile Sale. Ca florile de crin care nu-si fac griji pentru ziua de maine si, totusi, au cele mai alese haine si cel mai minunat parfum.
- Credeti in minuni? V-a fost credinta in Dumnezeu un sprijin in tot acest timp?
- S-au intamplat multe minuni in viata mea, daca n-as crede in ele, n-as exista: incepand chiar cu momentul nasterii mele, cand medicii m-au declarat moarta, si daca unul dintre ei nu observa ca am, totusi, un suflu slab, n-am fi stat de vorba astazi. Dupa ce l-am pierdut pe tatal meu, am inteles ca nici unul din oamenii supraputernici sau bogati nu pot sa-si negocieze averea pentru o ora in plus de viata. Relatia mea cu Dumnezeu s-a schimbat, dar si relatia mea cu oamenii s-a schimbat foarte mult. Recent, am ascultat pe un post de radio strain, un interviu cu un adolescent irakian, care spunea ca dimineata, cand pleaca de acasa, trebuie sa fie in pace cu toata lumea, pentru ca nu stie daca seara se va mai intoarce inapoi. Cred ca nu trebuie sa fii in Irak ca sa gandesti asa, cred ca toti ar trebui sa ne punem asemenea probleme, pentru ca viata ne impinge pe fiecare, nu stim cand, intr-o situatie limita. Eu si mama, de exemplu, ne vedem acum cu alti ochi, pretuiesc fiecare vorba de-a ei, as vrea sa-i ofer si confort, si calatorii, pentru ca merita, dupa o viata de chin si de munca. Ne-am iubit intotdeauna, pentru ca am fost o familie mica si incercata de soarta, si daca nu ne-am fi agatat unii de ceilalti, am fi fost pierduti. Am fost niste naufragiati, intotdeauna. Acum pare ca am ajuns la un liman.
- Deci, aveti sentimentul ca v-ati facut datoria fata de parintii dvs. Si fata de memoria inaintasilor dvs.
- Absolut. Pot sa mor linistita. Sunt foarte recunoscatoare lui Dumnezeu ca m-a luat de pe alte drumuri straine si m-a pus pe acesta, de-acasa, asa cum pisicile isi iau puii de ceafa si-i muta din drum in cuibul lor. Si asta mi s-a intamplat de mai multe ori in viata, cand destinul mi s-a schimbat brusc si radical. Dar simt acum ca sunt pe drumul cel bun, ca sunt in armonie cu mine si cu relatiile pe care le am. Si desi problemele mele sunt departe de a se fi rezolvat, exista o concordie, o liniste care-mi dau siguranta ca ceea ce fac e bine.