Zeitele de pe Istrita

Padurile Buzaului sunt pline de statui cu infatisari femeiesti. Oamenii cred ca reprezinta niste zeite pagane.

Zeita din adancul padurii

Taranii din muntii Buzaului gasesc adesea, prin padurile lor, niste statui bizare. Chipuri, trupuri intregi de piatra. Le descopera din intamplare, prin tot felul de pustietati salbatice, departe de orice urma de locuire omeneasca. Multi au patit la fel. De pilda, Constantin Zecheru. Om gros, inalt, cu chip intunecat si palmele ca baroasele. Sta proptit intr-un gard pe faneata sa din satul Varf si-mi arata cu mana intinsa un ocean de codri. Undeva, aproape de orizont, peste paduri, se lasa umbra ovala a unui nor. Acolo s-a intamplat, in urma cu cincisprezece ani. "Acolo am gasit-o, unde-i umbra aia pe paduri..."
El era dus la lemne, cu securea, caii si-un caine cu papion la gat, caruia ii zicea, de drag, "Ratiu". Ajunsese in adancul unei rapi neguroase, pe unde nu mai trecuse niciodata pana atunci. Un urs i-a aparut in cale. Urs mare. Urcat pe o piatra alba, se ridicase-n picioare si dadea din labe prin aer "zbierand". Cainele se rastea la el de jos, ferindu-se istet de ghearele ucigase. In cele din urma, ursul a coborat de pe piatra si a disparut printre copaci. S-a apropiat si omul. A mangaiat cainele, s-a uitat in jur. Atunci a bagat de seama ca piatra cea alba si lunga pe care fusese urcat ursul era parca cioplita. A bagat un par sub ea, caznindu-se s-o intoarca, macar putin. N-a putut. A legat-o cu funii de cai si i-a manat spre deal. Trageau roibii din rasputeri, paraiau franghiile de atata greutate. Abia intr-un tarziu piatra a inceput sa se miste! Un trup urias iesea anevoios din pamant... O statuie! Un chip de femeie se intorcea incet catre cer, smuls din stransoareapamantului. Incet, acoperit de tarana si de cetini jilave, de parca acea femeie ar fi fost somnoroasa, trezita abia acum dintr-un somn greu, de veacuri, poate de milenii...
"M-am minunat", isi aminteste Constantin Zecheru. "Era o femeie maaare, peste doi metri. Frumoasa, cam cum vezi numa` pe la muzeuri, da` la muzeu is mititele. O zeita! Am spalat-o pe fata cu apa din garla. Era facuta normala, cu ochi, cu fata, cu gat, cu pept, tot-tot-tot, da` asa, parca cum se faceau lucrurile vechi, nu ca "scruptorii" de-acuma. Mainile si le tinea una pe cap si-una aicea, sub pept, si parca era oleaca gravida. Picioarele le-avea desfacute, unu` asa si unu` cam asa... (imi arata, cu picioarele si mainile lui). Maaari, numa` un picior era cat mine de gros. Da` cel mai tare m-o mirat pe mine ca ce cauta ea acolo. Ii departe, pa vreo cinspe kilometri-mprejur nu-i nici o casa, nici un sat si nici nu stiu sa fi fost altadata, demult, ca sa zici c-o facut-o niste oameni. Ii la loc rau, intr-o rapa adanca, in jur ii numa` padure din aia batrana. Numa` cu elicopteru` dac-o poti scoate de-acolo, va spun. Cu tarasu` n-ai cum, are tone. Nu-i o poteca, un drum de tractor, de caruta, nimic. Asa ca stateam langa ea si ma tot intrebam: maaai, cine-o facut-o pe asta?... S-o fi adus-o careva acolo nu se poate. De-aia va zic: eu cred c-o facut-o in locu` ala niste oameni din aia mai vechi, care-o fost aici inainte de ce ne-amintim noi. Dacii? Dacii am auzit ca nu prea faceau statui. Da` dac-o fi facut-o unii si mai vechi decat dacii?..."
Costica Zecheru a vazut-o ultima data acum zece ani. Zeita de piatra era tot acolo, prabusita cu fata in jos, insa mult mai acoperita cu pamant. Se rupsese un mal al rapii peste dansa. Chiar si azi ar putea sa ajunga in acel loc, chiar daca i-ar trebui o zi intreaga de mers. Ar putea sa se duca, sa arate statuia. Asta, daca n-o fi inghitit-o cu totul pamantul.

Satul pietrarilor

Daca-i vorba de poza, Constantin vrea neaparat sa i-o facem langa o anumita fantana de pe faneata sa. Zice ca-i mandru sa aiba asa o fantana pe pamantul lui. Una foarte stramta si adanca, avand la suprafata un colac de piatra "croit dintr-o singura bucata", dupa un mestesug stravechi pe care nimeni nu-l mai stapaneste astazi. Alta ciudatenie, fantanile astea... Cilindre mici de piatra, ce-ti ajung doar pana la genunchi. Multe sunt vechi depeste cinci sute de ani, dar dau inca apa proaspata, buna, mai buna decat toate fantanile mari din ziua de azi. Le gasesti peste tot, unele foarte departe de sat, prin paduri sau pe pajisti inalte, dar nimeni nu stie cine le-a facut. Nici renumitii pietrari localnici, nici bunicii bunicilor lor. Asa le-au pomenit, de cine stie cand. Insusi catunul Varf este in sine o opera de arta. Numele i se potriveste leit - intr-adevar, satul se aburca pe-o colina ca un "varf" ascutit, conic, avand in varful-varfurilor biserica. Casute colorate, cu temelii inalte si cerdacuri de piatra, urca ulitele inguste, intortocheate, lasand impresia ca sunt suspendate una deasupra celeilalte, pe terase rotunjite, pana pe pisc. Casa si pamanturile lui Constantin Zecheru sunt chiar sus, langa biserica. De acolo poti contempla intreaga campie a Munteniei - un hau vinetiu, fabulos, cu marginile pierdute in ceturi... Constantin imi spune ca, "in zile limpezi", de la biserica se pot vedea Ploiestiul ("uneori, seara, putem sa vedem bisericile si becurile orasului"), Dunarea "asa ca un brau argintiu, da` parca ridicat deasupra pamantului", si chiar marea, "ca un deal mare si albastru", la capatul zarii... Oamenilor din satele astea, zice el, "le place sa se uite dupa frumuseti". Le plac privelistile, pot privi ore-n sir cu ochii pierduti. Multi sunt pietrari, cioplitori in piatra, "amatori de ornamente scruptate frumos". Poate de-aia gasesc statui prin paduri. Fiindca au ochi sa le vada.
Asadar, si alti localnici "au gasit forme", la fel ca si Constantin Zecheru. Sunt multe asemenea locuri in jur, unde Dumnezeu sau "oamenii vechi" s-au jucat cu formele stancilor si ale pietrelor. Un povarnis retezat, numit de bastinasi "Zidul Berbecilor", pentru ca din peretele de stanca ies in relief capete si trupuri halucinante de berbeci preistorici. Apoi "Crucea Manafului", veche - zice-se - de peste o mie de ani. Inalta de patru metri, facuta doar din blocuri intregi de piatra, dupa o taina pe care pietrarii de astazi inca nu reusesc s-o desluseasca. O alta, intr-o padure de pe dealul Istritei, se cheama "Crucea Frumoasa". E "scruptata" frumos si e la fel de veche ca si Crucea Manafului. Un taran din Varf, Coman Apostol zis Costica, a gasit chiar langa Zidul Berbecilor un cutitoi de silex, avand pe maner doua capete de berbeci. Un altul a gasit niste morminte milenare, dacice sau poate dinainte, avand deasupra lespezi funerare ca niste podele de piatra, pe care piciorul suna a gol. In cimitirul de la Naeni - comuna de care apartine Varful - sunt unele cruci fara varsta, din mijlocul carora rasar sfinti ciopliti ca niste statui, ba si pictati cu niste vopseluri ce nu s-au sters de secole. Neamuri lungi de stramosi buzoieni au pastrat in sange aceasta dragoste pentru frumos, pana astazi. Constantin Zecheru ma indeamna spre un alt Constantin din sat, pe nume Bratu, care locuieste undeva la poalele Varfului. Imi zice ca omul acela e "cel mai artist" dintre toti pietrarii de pe-aici. E cel care a reusit sa-si aduca acasa o intreaga "zeita" de piatra din adancul padurii. "Omu` ala?... Pfuu, pai omu` ala, pe oriunde merge, prin munti, prin paduri, nu vede decat modeluri in ochii lui. Ca cutare lemn sau cutare piatra ar semana cu un om, sau cu un lup, sau c-un sfant sau cu o pasare, sau cu cine stie ce. Statuia pe care-a gasit-o el nu-i asa "clara" ca a mea, da` tot seamana, ii tot o femeie. Duceti-va s-o vedeti. Omu` sta aicea, mai la vale, uitati-va dupa o curte cu o caruta pictata. Intrebati de Costica, zis Tipicaru..."
Aveam sa vorbesc cu vreo opt barbati de pe-aici - pe toti ii chema Constantin. O sumedenie de oameni din zona Naeni-Varf poarta acest nume. Chiar daca nu-s neaparat trecuti astfel in buletin, multora li se zice tot asa: "nea` Costica".

George cel orb

Constantin al doilea, zis Bratu, zis "Tipicaru", e un barbat imbracat frumos, chiar si atunci cand isi ara pamantul. Iata-l, acum se intoarce de la munca, de la vie: camasa curata, in carouri albastre, incheiata pana-n gat, vesta si basca asortate, de pasla cafenie. Privindu-l de la departare, daca nu-i observi palmele crapate, ochii osteniti, chipul parjolit de vant, ai putea zice ca e vreun pictor ce se-ntoarce fericit de la contemplarea unor peisaje. Intram. In mijlocul curtii se odihneste renumita sa caruta albastra cu flori, caruta "fara zgomot", care nu scartaie, nu zdrangane, nu se aude cand trece prin sat, "nici n-o samti" cand intra in curte, oricate hartoape ar avea in cale. Iar alaturi, culcata pe pamant inaintea usii de intrare in casa, acolo vedem, in sfarsit, statuia. Bizara alcatuire de piatra. Un bust de femeie cu umflaturi proeminente, cu pantecul bombat, bratele rotunde si capul tesit, o "zeita" pe care Costica "Tipicaru" a adus-o acasa tot din tinuturi pustii, ba chiar a si vopsit-o, facandu-i imbracaminte si naframa si par, ca sa fie si mai frumoasa. Stranii sunt insa scrijeliturile de pe chip, niste santuri in forma de ochi si de gura, facute fara indoiala de mana unor "oameni vechi". "Eu am gasit-o departe, departe, intr-o padure spre Pietroasele", isi aminteste cel de-al doilea Constantin. "N-avea cine sa-i faca santurile alea. Am lasat-o fix asa cum am gasit-o, doar am colorat-o nitel. Puteam s-o "traduc" putin acasa, s-o conduc oleaca cu dalta, da` n-am tradus-o, desi imi venea. Asta-i un bolovan istoric, asa m-am gandit, si pe asta tre` sa-l lasi asa cum il gasesti, ca altfel ii pacat. Ma-ntrebati cum am gasit-o. Era intr-o iarna, eu eram dus in padure dupa niste vaci care se ratacisera. Peste tot era zapada cu "scrob" (un fel de polei). Cand colo, ce vad? Un pietroi. Era nu-s` cum, bagat in natura, "camoflat" asa, daca n-aveai vederea sa-l vezi ziceai ca-i un bolovan ca toate celelalte. Maa, zic, ce naiba, ma? Ce-o fi asta? Ia uite ma, ce statuie! O trag asa, o dau intr-o parte, si numa` ce-o vad cum apare... O femeie asa, de granit, parca polizata, nu alta. Toata plina cu scrob. I-am dat roata, ma uitam asa la ea. Zic: ma, trebe urgent sa fug si sa-i zic lu` baiatu` meu Georgica ce-am gasit..."
Aici vine vorba despre George Bratu, fiul cel orb al lui Constantin. Acest fiu a devenit aproape o legenda in tot tinutul. Baiat inteligent, credincios spre mistic, un ins genial, ziceau unii. De multa vreme e plecat in Spania, impreuna cu nevasta si cei doi copii, dar oamenii inca mai vorbesc adesea despre el, caci l-au pretuit tare. "Cel care se barbierea pe intuneric..." Cel care se pricepea sa "vada cu mainile", din cateva atingeri, daca un lucru sau un om e frumos sau nu. Mare "amator de forme", ca si tatal sau. Cel care, inca de copil, stia perfect sa joace sah pe nevazute, care a invatat-o sa joace si pe sora sa, Mariana Bratu, ajunsa apoi mare campioana in Spania (e plina casa din Varf de cupe castigate la competitii insemnate). Cel care-ti citea gandurile fara sa te vada, doar simtindu-ti privirea. Cel care i-a invatat pe multi tarani de pe-aici ce inseamna adevarata credinta in Dumnezeu...
Asadar, vine vorba de acest fiu, iar tatal povesteste mai departe: "In ziua aia, am venit acasa si i-am zis la baiatu` meu: "Mai Georgica, ii un chip de femeie acolo, in padure!". El, deodata, s-o cutremurat. Ca cum ii, cum arata. Se gandea, se framanta, vroia sa mearga si el: "Hai, bre tata, sa-mi arati". Ii ziceam: "Mai Georgica, mai baiatule, da-i tare departe si-a nins afara si poate-iacoperita...". El nu m-a lasat pana nu l-am dus. Parca era asa, vrajit, numa` la asta se gandea. Intr-o dimineata, am scos sania, am legat caii. L-am pus pe el in sanie si-am plecat. Urcam greu, alunecam, ne scufundam cu pantofii prin scrob. Cand am ajuns, el numa` ce si-o scos manusile, s-a lasat asa, in genunchi, langa femeia din piatra si-a-nceput "s-o vada cu mainile". Ii punea palma pe burta, pe fata, pe "vanga" spinarii... Isi baga mainile-n piatra, in scobiturile ei, peste tot. La urma, s-a ridicat si-o zis: "Mai tata! Asta nu-i o piatra s-o parasim aici. Astea-s "lucruri facute" si nu-i bine sa le lasi. Ca daca le lasi, se supara stramosii pe noi. Si-i pacat de la Dumnezeu..."" S-au opintit cei doi barbati. Statuie masiva, de granit, trei sute de kilograme. "Scroboasa", acoperita cu gheata ce-ti jupea pielea de pe maini. Le scapa din palme, le ranea degetele. Dupa multe incercari, au reusit s-o aburce in sanie si-au pornit leganat, prin zapezi, catre casa. Baiatul cel orb statea in spate, cuprinzand-o in brate ca sa nu cada. O ocrotea, o pazea cu bratele lui, ca pe o femeie adevarata. Au ajuns seara, tarziu, si-au baut un pahar pentru statuia lor. Acum, Constantin tine in palme un tablou cu baiatul sau din vremea copilariei. Vad in fotografie un copil tulburator de frumos, cu ochii mari, negri, incruntati, concentrati parca asupra unui detaliu din departari, intr-o atitudine care parca te infioara. Pe atunci, baiatul inca mai vedea putin lumea. Foarte putin, doar ca o umbra. Apoi, "popila", "miezul cel rotund al ochilor" a inceput sa se tot subtieze, sa se subtieze, pana ce a ajuns "lunguiet ca suveica si galben ca o raza de soare".

"Lasii" si "momicosii"

E incantator sa-l asculti pe Costica Bratu vorbind despre pasiunea lui pentru lucrurile frumoase. Exuberant, navalnic, foloseste adesea niste expresii inventate de el, pline de savoare. Zice despre sine ca e "microbist de ornamente", adica "amator de lucrurile-n care se gasesc ascunse niste chipuri pe care eu sa le vad". Crede ca asa a fost nascut, cu "vederea imagica" pentru ce "apare" prin munti atunci cand el colinda pe poteci insorite, dintr-un loc in altul.
"Am fost mereu credincios pentru orice ornament. Cand merg, ma tot uit: ma, ia uite ce rupatura de stanca, ia sa vedem ce apare aici. Baaa, da` bolovanu` asta, daca-l "conduc" un pic, pe-asta-l fac caine lup! Ori pasare, ori ied, ori ce apare mai frumos. Ma uit la copaci, la radacini, la craci, si-mi apar femei, maini, coarne, lupi, serpi, balauri... Imi place, domnule! Imi place natura asta, cu toate formele ei. Daca vad o piatra, un lemn uscat, imediat imi vine sa fac ceva din ele. Sa le mesteresc oleaca. Mai ma-ntreaba cate unu`, ca ce tot adun lucruri de peste tot si le aduc acasa. Ce sa le zici? Daca nu-ti place sa te uiti la lucrurile pe care ti le-arata Dumnezeu ca sa le vezi, atuncea si viata ta pe pamant parca-i oarba si lasa, fara nici o noima..."
Constantin "Tipicaru" sustine ca nu toti oamenii au aceasta stiinta a privirii. Aceasta "vedere" pe care, de pilda, fiul sau orb o are numai cu mainile. Adesea, vorbeste de semenii sai, de vecinii sai, impartindu-i categoric in "momicosi" si "lasi". "Momicos, adica oriunde-ai merge, sa te uiti dupa ce-i frumos si sa-nveti si tu sa faci ceva frumos. Sa-ti placa sa iei un model din ce vezi. Eu, daca ma duc undeva, ma tot uit. Uite-asa am ochii! (chiar imi arata ochii sai: mari, curiosi, miscandu-se in stanga si-n dreapta) Stau in loc si ma uit. Daca-s plecat in alt sat, ma uit la pamant, la case. Vad cum is gardurile, cum ii tamplaria, cum si-a facut omu` in curte. Daca-mi place, ma tot intreb: "Bre, da` cum o fi facut omu` asta aicea?" Imi mai zice cate unu`, in batjocura: "Hai bre, nea` Costica, dupa ce te tot uiti dumneata?". Eu ii zic: "Baaa! Ma uit dupa ce n-ai tu. De la altii, inca de cand ma uit din strada, de la poarta, pot lua un model de ceva frumos. Da` de la tine... Nici daca-ti caut prin casa nu gasesc ceva ca sa iau ca model". Astia is "lasii", adica oamenii lu` "lasa de pe azi pe maine". Se are bine cu "lasa". Zice: "Lasa bre, ca merge si-asa....". Nu invata sa caste ochii dupa ceva frumos, dupa toate minunile pe care le-a facut Dumnezeu in juru` nostru ca sa ne uitam la ele. Zau va spun: tare mult nu mi-o placut mie lasii, in viata mea."

Omu` de pe acoperisuri

Curtea lui Constantin Bratu e un adevarat muzeu. Toate lucrurile pe care le-a adunat de pe drumurile sale sunt aici, preschimbate in altceva. Pe peretii surilor atarna, demontate, partile a patru carute, trei sanii, cateva zdrobitoare si teascuri pentru vin, chiar si un intreg razboi de tesut. Apoi scari, furci, vase, cracane, hulube,juguri, tanjale, toate facute manual, din lemnele vazute prin paduri, culese "cu-n gand", adica stiind dinainte, "de la prima vedere", ce-o sa faca cu ele mai departe. In viata lui, Constantin a fost cioplitor de piatra si "invelitor de case si biserici". Zice mereu, cu mare bucurie in glas, ca el a avut o "anticitate de meserie", sau o meserie de "hartra" (arta). Mai pastreaza inca, foarte-foarte tocite, cele doua stravechi unelte ale pietrarilor buzoieni. "Tarasu`", un fel de ciocan cu doua taisuri, dintre care unul zimtat - "cu asta cioplesti mai jos de piept, pe sort, ca sa nu-ti sara aschiile alea de piatra in ochi". Si "pupaza", o toporisca avand pe-o parte o lama cu crestaturi ascutite (creasta "pupezei"), iar pe cealalta parte, un varf ca de tarnacop numit "cioc de tiu" (ciocul "pupezei"). "Cu asta se "buciardeaza" piatra, adic-o faci mai in afara, mai umflata, de ti-i mai mare dragu`..." Cu aceste doua unelte, Costica a infrumusetat biserici, case nenumarate, cioplindu-le fatadele, coloanele, "galeriile" (prispele), cu ornamente invatate din stramosi. La fel, a invelit cu tabla sau tigla sate intregi. Sute si sute de case, poate peste mie. Bisericile din Naeni, Varf, Breaza, Plesca, Greceanca, Pietroasele au acoperisurile facute numai de dansul. Este un om iubit. Preotii ii multumesc fiindca nu le-a luat bani multi, fiindca - zic ei - "datorita dumitale nu-L mai ploua acum pe Domnul Hristos". Gospodarii ii multumesc, fiindca si dupa ce-au trecut zeci de ani, acoperisurile lor sunt ca noi, "fara nici o desprindere". Peste o jumatate din viata, Constantin Bratu "Tipicaru" si-a petrecut-o numai pe case. Mereu il vedeai acolo, sus, o mogaldeata de om imbracat frumos, cu camasa curata, incheiata pana-n gat, mesterind necontenit in varfuri de case si biserici. Il vedeai vara, pe fierbinteli incredibile, cu "dogoarea" din tabla intrand in trupul lui, cu stralucirea teribila a tablei lovindu-l in ochi, vatamandu-i ochii, ranindu-i pana ce-l usturau, pana ce se lipeau si se inchideau, dar fara sa-i slabeasca si sa-l lase orb, asa cum a ramas fiul sau, inca de copil. Oamenii il auzeau din departari, recunoscandu-l dupa bataia de ciocan in foile de tinichea. "I-auzi, asta-i bataia tipica a lu` nea` Costica...!", ziceau. Poate de asta i-au zis "Tipicaru". "Omu` de pe acoperisuri", l-au mai botezat, vorba asta a ajuns ca o a doua porecla. A fost mereu acolo, legat cu sfoara de subtiori, ca o pasare mare, suspendata intre cer si pamant. A trait pe acoperisuri, ca un taran zburator pe deasupra lumii oamenilor de rand, privindu-i mereu de sus, privindu-le crestetele plecate in brazda ogorului, el, omul inaltimilor, ei, oamenii pamantului si ai grijilor de zi cu zi. Da, de multe ori a visat ca zboara. Multi dintre prietenii sai mesteri de acoperisuri s-au ologit si multi chiar au murit, cazand de pe case sau biserici. El insa nu a cazut. Odata a visat ca era ridicat de ingeri, chiar inainte de a atinge pamantul, cazand. Odata, pe cand dormea intr-o sfanta biserica... "Lucram la biserica din Fintesti, se facea seara tarziu si nu mai aveam timp ca sa ma-ntorc acasa. Zic: "Hai ba, sa raman aicea!". Am ramas. Am luat niste pernitede-alea de pe strani, de peste tot, si le-am pus pe jos si am dormit acolo, pe pamant, singur-singurel in biserica goala. Am lasat aprinse numa` cateva candele deasupra la altar, ca sa vad moderat. Sa nu-mi vie lumina mare-n ochi, de sus, de la becuri, si sa ma deranjeze. Am dormit si-am visat. Am visat ca eram urcat deasupra, pe acoperisu` al mare al bisericii, si era soare afara si multi oameni adunati jos, cu capu` ridicat, un popor care se uita la mine si ma admira ca cum lucrez. Si numa` deodata, mi-o "jucat" picioarele pe acoperis si-am inceput sa alunec. Strigam si lunecam tot mai jos, pe stresini... Cadeam! Da` cand era sa cad cu fata-n jos pe pamant, tocma` atuncea cand s-ating pamantu` cu capu`, la milimetru, deodata eu m-am prefacut intr-un porumbel. Eram un porumbel si zburam. Din ce zburam eu, parca aveam o "aderenta" si o placere asa, alintata. Si din ce zburam eu mai sus, din aia eram mai alintat, ca cand te-ai da in "comedii". Nu stiti ce-i aia "comedii"? Era altadata la sate, cand eram eu copil. O roata mare cu dulapuri din alea de lemn, care le-nvarteau oamenii, ca la o distractie. Cand te urcai, nu era rau. Da` cand te coborai indarat, "te-mbalonai" asa, te umflai in stomac - tipai: "Iuuu! Iuuu!" - te umflai in stomac ca avionu`. Si era placut. Asa zburam eu in sus, alintat tare. Da` cand m-am uitat in dreapta si-n stanga, ce vad? Uite-asa, doi copchilasi albi cu aripi, mititei, care ma sustineau de subtiori in zbor. Ma duceau copchilasii sus in cer, de subtiori. Zic: "Ba, ce-o fi asta?". M-am sculat cu o grija: "Doamne - zic- ce-am visat eu? Ia uite ba, am visat ca zburam si eram porumbel. Ce-o fi asta?...". Aveam asa, o spaima, o grija mare, da` si o frumusete mare in sufletu` meu. Era dimineata, biserica era goala, toata insorita si stralucea ca auru`, peste tot in jur. De aur era biserica aia! Eu eram inca culcat jos, pe pernite, in mijlocu` bisericii si ma gandeam la vis. Stateam intins, cu ochii in sus, parca nici nu mai vroiam sa ma ridic de acolo. Si tot imi ziceam, mereu imi ziceam asa, in gandu` meu: "Ba, ce-o fi asta?..."."