Mihai Petre

Daca l-ati vazut dansand in emisiunea lui Stefan Banica, veti intelege de ce i-am solicitat acest interviu. Ca sa aflam cum ajunge un om sa zboare in pasi de dans.

Vraja dansului

- Dupa ce lumea iti remarcase prezenta ca membru al juriului, in emisiunea "Dansez pentru tine", intr-o seara ai trecut de pe scaun pe scena, pentru a dovedi ca dansul face parte din zbor. Evolutia ta, alaturi de logodnica ta, Elwira, a fost magica. O poveste de dragoste exprimata sublim...
- Editia speciala "Dansez pentru tine" a avut chiar aceasta tema: dragostea. Invitatii au fost artisti care formeaza cupluri, nu numai pe ringul de dans, dar si in viata reala. Si eu, si Elwira ne-am bucurat foarte mult sa ne putem celebra iubirea pe scena, la cel mai inalt nivel. Din postura de jurat la "Dansez pentru tine", eu vorbesc tot timpul despre cum trebuie sa fie dansul. Acum, am avut ocazia sa arat, si ca ma pricep, si ca merit sa fiu in juriu. Asa ca am dansat ca si cum am fi fost la cea mai elitista competitie de dans sportiv. De altfel, de ceva vreme incoace, pentru mine si Elwira a devenit mult mai important ca pe ringul de dans sa exprimam ce simtim, sa atingem transcendentalul. Inainte, cand dansam la amatori, eram foarte obsedati de tehnica. Acum, tehnica a fost deja acumulata, iar cruciala este partea artistica. Incercam sa ne incarcam emotional, sa ascultam muzica, nu doar cu ultima fibra a trupului, dar si cu sufletul. Conversatia notelor naste povestea, iar povestea melodiei naste vraja dansului.
- A mai fost ceva: magia care functioneaza intre voi doi. O iradiere de exceptie. Nu doar ca sunteti frumosi si armoniosi impreuna, dar va pierdeti din ochi de drag...
- Elwira si cu mine avem o experienta indelungata in dans. Am participat la multe competitii alaturi, dar ma bucur sa aud ca sentimentele noastre ii dau dansului o stralucire in plus.
- Dar talentul? Poti deveni un Nureev fara sa ai talent, doar prin munca?
- Talentul e doar o pojghita, da doar stralucire dansatorului. Talentul se vede abia cand ajungi la un nivel foarte ridicat, intr-o competitie intre doua perechi egale ca experienta si efort. Acolo diferenta e facuta, intr-adevar, de acest talent innascut, care adauga o tusa de expresivitate, o sclipire, da sarm unui cuplu. Eu nu stiu nici acum daca am sau nu talent pentru dans. Nu stiu decat ca-mi place. Si-atat timp cat imi place si ma simt bine... sunt decis sa dansez pana cand o sa raman singurul om din sala de dans.

Doi magnifici: tata si mama

- Atunci n-am sa te intreb cum ti-ai descoperit acest talent, ci am sa te intreb, pur si simplu, cum ai inceput sa dansezi.
- Am inceput sa dansez... fortat. De parinti. Si cat de recunoscator le sunt acum! (rade) Eu sunt din nastere un spirit foarte competitiv, imi plac provocarile, lupta... Ei bine, pe la opt ani, m-am decis sa-mi "pun la bataie" spiritul asta, mergand la cursuri de karate. Din pacate, dupa o vreme, programul de la scoala nu mi-a mai permis sa merg la antrenamente, asa ca m-am multumit cu bataile din spatele blocului meu, aflat intr-un cartier din Bucuresti, orasul in care m-am nascut si am crescut. Cum era si normal, parintii mei au inceput sa se ingrijoreze de soarta mea si-si puneau problema ce-o sa se aleaga de mine. Nici unul dintre ei nu avea legatura cu dansul, insa mama, care e profesoara, avea la scoala o colega care preda sportul si, in particular, lua lectii de dans sportiv. De aici le-a venit inspiratia alor mei. Intr-o zi m-au luat pe sus si, impotriva vointei mele, m-au dus la dans. Bineinteles ca pentru mine a fost o drama. Cum sa ma duc eu la ceva pentru fete?! Pana la urma m-am dus, dar in sila, si cum grupa de invatacei era foarte mare, m-am pus pe chiulit, petrecandu-mi vremea mai mult la un bufet din apropiere, unde mancam pe saturate jeleuri. Dar intr-o zi s-a intamplat o minune! Am aflat ca exista competitii de dans sportiv. In sfarsit, aveam pentru ce sa ma "bat". Luminat la suflet si chip, m-am pus pe treaba. La primul concurs am luat locul 5, o pozitie foarte buna pentru un incepator, dar pentru mine a fost un dezastru, care m-a mobilizat si mai tare. Dupa mai multe incercari esuate, mi-am gasit o partenera cu care ma potriveam. Am inceput sa ma antrenez din ce in ce mai indarjit si sa cer sa merg la mai multe competitii. Rezultatele nu au intarziat: la 14 ani, am devenit campioni nationali la dans sportiv. Si la competitiile internationale evoluam din ce in ce mai bine... Dar toate astea n-ar fi existat fara eforturile parintilor mei. Ei au fost si sunt foarte mandri de mine si au investit foarte mult in pasiunea mea. Dansul sportiv, mai ales atunci cand vrei sa intri in circuitul competitiilor internationale, devine un sport foarte scump. Iti trebuie bani, nu numai pentru costume si pentru deplasarile propriu-zise, dar mai ales pentru lectiile luate cu antrenori straini de marca, inainte de fiecareconcurs. Ai nevoie de minimum 10-15 lectii de acest fel, iar eu am platit si 150 de euro pentru 45 de minute de pregatire. Parintii mei n-au fost saraci, dar nici bogati, asa ca au fost nevoiti sa faca niste eforturi financiare deosebite si trebuie sa le multumesc si pentru asta. Fara ei n-as fi ajuns aici! Pana la 20 de ani, am avut un antrenor roman, dar inainte de marile competitii, mergeam si luam lectii in Italia sau in Slovenia. A fost o perioada foarte grea, in care ai mei s-au agitat mult si au facut niste sacrificii de proportii. Folosesc prilejul acesta ca sa le multumesc, si public, pentru sprijinul lor.
- De scoala mai au timp zburatorii?
- Si acolo eram tot intr-o perpetua competitie. Am fost premiant! Nu intram in categoria geniilor, dar nici nu m-am lasat! (rade) Apoi am intrat la facultate... Eu mi-as fi dorit sa fac teatru, dar am renuntat in cele din urma, fiindca simteam ca vreau si pot sa fac mai mult in dans. Asa ca m-am indreptat spre un alt domeniu care ma atragea si-am devenit student la stiinte politice, la Snspa. Un lucru e cert: pasiunea si meseria mea e dansul!
- Nu ti se mai pare o meserie de fete?
- Eticheta asta e o mare prostie! O declar cat se poate de raspicat. Dansul este "facut" deopotriva pentru femei si barbati. Iar realitatea asta am descoperit-o dansand. Un dans reusit e acela in care barbatul danseaza barbateste, masculin, iar femeia e delicata si feminina. In dansul sportiv, atributele astea chiar se puncteaza.
- La fel ca sportul de performanta, dansul profesionist e perceput ca un sacrificiu. O zidire in munca. Este adevarat?
- Atata timp cat dansul iti produce placere, atata timp cat tu singur ti-ai ales sa mergi pe acest drum, nu se poate spune ca te sacrifici. Sigur ca muncesti mult, dar satisfactiile intrec cu mult efortul. Si repet: e alegerea ta, deci nu ai dreptul sa te plangi! Normal ca ai un alt ritm de viata. Cand alti copii bateau mingea pe-afara, eu asudam dansand. Cand altii mergeau la petreceri si mai beau si o bere, eu ma culcam si nu ma atingeam de alcool. Dar asta mi-am dorit sa fac. Sacrificiul apare numai in ochii celorlalti. Singura forma de risc si de durere e aceea de natura fizica. Se intampla, de pilda, sa racesti zdravan cu o saptamana inainte de concurs si-atunci esti nevoit sa te antrenezi cu febra de 40 de grade. Ceea ce nu e bine pentru organism, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Dar in afara acestui aspect, totul e doar... pasiune!
- Nu e prea putin pentru o viata de om? Acopera dansul toate valentele? Poti trai doar cu el?
- Nu numai dansul ma hraneste in viata. Cel mai mult imi pretuiesc sanatatea si familia. Abia apoi vine bucuria de a putea sa traiesc facand ceea ce-mi place, adica dansand. In fond, asta inseamna acum existenta mea: particip, in continuare, la competitii - insa mult mai rar - si ma ocup de clubul meu de dans, unde predau... tot cu pasiune! Si de unde ma bucur de rezultatele perechilor pregatite de mine si de Elwira.

Zana e poloneza

- Daca tot i-ai rostit numele, spune-i atunci si povestea. Unde ai gasit-o pe frumoasa ta poloneza, perechea ta de zbor profesional si sentimental?
- Pe Elwira am cunoscut-o tot prin dans. Fosta mea partenera fusese nevoita sa renunte din cauza unor accidentari, asa ca m-am trezit singur. Dintre toate posibilele perechi din Romania, nu ma potrivisem cu nici una, asa ca eram in cautari disperate. Cineva mi-a spus ca exista o fata, o poloneza, care se afla intr-o situatie similara, adica isi cauta si ea partener. Am aranjat sa ne vedem si, timp de doua zile, am dansat impreuna. Eu am fost multumit, Elwira m-a acceptat si ea, si asa ne-am decis sa facem echipa. Ne-am hotarat sa stam jumatate de an in Romania si jumatate de an in Polonia. Ai mei mi-au spus ca e dificil, ca e departe - Elwira provine de undeva, din partea de nord extrem a Poloniei -, dar eu le-am zis ca vreau sa incerc. Si in primul an, nici ca m-am mai intors acasa, altfel decat de sarbatori si ca sa participam la campionatul national. Anul acela petrecut in Polonia a fost foarte dificil pentru mine, fiindca nu cunosteam pe nimeni, locuiam singur cuc intr-un apartament... Practic, nu faceam altceva decat sa merg de trei ori pe zi la antrenamente, dupa care ma intorceam acasa, unde citeam - fiindca aveam un televizorrablamentat care nu prindea decat vreo cateva posturi poloneze - spalam de mana, mormane peste mormane de haine (nu aveam masina de spalat), iar de la atatea antrenamente, se strangeau saci de rufe murdare. La inceput, eu si Elwira ne-am displacut reciproc, desi frumusetea ei m-a "atins" de cum am vazut-o. Dar fiecare avea impresia despre celalalt ca e cu nasul pe sus. In timp, am inceput sa mai iesim la cate-o cafea cu antrenorul nostru, care era un tip tanar si, la un moment dat, s-a produs declicul si ne-am indragostit. Dar cum din dragoste nu se poate trai, dupa un an in care nici unul dintre noi nu producea nici macar 10 euro pe luna si toti banii ne veneau, exclusiv, de la parinti, ne-am spus c-ar trebui sa facem si noi ceva, ca sa ne acoperim, macar partial, costurile. Eu imi deschisesem deja, din 2001, clubul de dans de la Bucuresti, asa ca ne-am gandit sa venim in Romania si sa muncim aici. Si asa am facut. Dar banii pe care ii obtineam din cursurile predate aici erau cam de douazeci de ori mai putini decat ne costau lectiile pe care le luam noi in strainatate. Asa ca, prin 2002, ne-am decis sa plecam in America. Urma sa concuram tot pentru Romania, dar sa traim si sa muncim acolo. Ne-am aranjat absolut totul, numai ca, intre timp, unele dintre perechile pregatite de noi au obtinut niste rezultate atat de extraordinare, incat am luat o decizie dureroasa, dar dreapta: am zis ca ramanem in Romania, ca sa muncim sa-i facem pe ei campioni. Nu ne pare rau c-am facut alegerea asta! Sincer! Am avut dreptate sa investim timp, efort si interes in perechile noastre. Iar eu, unul, chiar ma simt super in Romania. Poate pentru ca am avut si norocul sa intalnesc numai oameni de calitate. Romania infloreste, iar uscaturi au toate tarile. Cred ca ar fi bine sa mai tinem cont si de ce e frumos aici, nu numai de ceea ce e urat. Ca nici dincolo nu-i totul roz. Iar romanii nu sunt deloc coada Europei. Asta e parerea mea.
- Sa recapitulam: faci o meserie care iti place alaturi de femeia pe care-o iubesti, in tara de care te simti legat sufleteste. Mai ai vreun vis?
- Visez sa ma casatoresc cu Elwira. Ne dorim o nunta frumoasa, ca-n povesti. Si-mi mai doresc sa fac bine tot ceea ce fac. Imi doresc sa-mi mentin profesionalismul. Stiu ca perfectiunea nu exista, dar cred ca nu e rau sa aspiri la ea. Asta e principiul dupa care m-am ghidat totdeauna in viata.