Sunt arhitect de profesie si practic meseria cu oarecare succes. O meserie cu mult mai rationala si mai tehnica decat se crede de obicei, ceea ce exclude banuiala unor "fose" mistice sau "fantezii" poetice. Sunt trecut de 60 de ani si ceea ce am sa va relatez s-a intamplat cu multa vreme in urma, in copilaria mea. Dar se stie ca cele mai intense si persistente amintiri sunt cele din copilarie. As mai remarca faptul ca fenomenul pe care vi-l voi relata a avut maximum de martori posibili: o localitate intreaga!
De Pasti, cand "a plouat" cu icoane
In anii 50, locuiam cu familia in Baragan, in comuna Tandarei. Nu eram deportati politic, ci... "pititi politic". Tata primise o decoratie minora pe frontul de Est. Multi ani dupa razboi, a trebuit sa ne tot schimbam precipitat, "peste noapte", domiciliul, imediat ce ne dadeam seama ca autoritatile de ocupatie sovieto-comunista "l-au localizat". Eram de fapt "nomazi politici", categorie raspandita in acea vreme.
Cred ca in 1950 (poate 51), in dimineata zilei de dupa slujba de Inviere, in satul unde stateam au "aparut icoane" (citez cuvintele cu care contemporanii si-au anuntat evenimentul). Ca tot satul si cu tot satul, am admirat toata ziua "inexplicabila" si miraculoasa expozitie. Eu cu sora mea (opt ani mai mare ca mine) o vizitam tinandu-ne frumos de manuta. Si aveai ce vizita! Zeci, poate sute de metri patrati de pictura bisericeasca policroma, in cel mai minunat stil bizantin. Executata cu multa maiestrie. Ce imi amintesc pregnant de la acest "vernisaj" (nu compilez cu amintirile altora, macar si pentru faptul ca, ciudat, ulterior in familie si printre cunostinte, a fost rar si superficial pomenit evenimentul):
1 Acoperisul bisericii era ca nou, stralucitor, argintiu, si pe el erau pictate personaje din religia crestina, la scara foarte mare. Imi amintesc efigiile sfintilor si vesmintele purpurii. Un lucru "inexplicabil", la un fenomen "inexplicabil". Biserica era ca orice biserica inalta, probabil 4-5 metri sub streasina. Acoperisul era inclinat, cu panta care ar fi trebuit sa ascunda picturile privirilor celor de jos. Totusi, in amintirea mea, imaginile pictate sunt privite aproape frontal. Ca si cum ar fi fost rabatate la verticala, sau le-as fi privit de la inaltime, din aer. Ce e drept, in momentele mai interesante ale periplului nostru, sora mea ma ridica in brate, sau ne mai cataram pe cate un gard. Lucrul e valabil pentru toata multimea de privitori stransi in jurul bisericii, care comentau, aratau cu mana, admirau picturi pe care nu aveau cum sa le vada de jos. Si totusi le vedeau!
2 Intr-o ferestruica mica (un fel de "ocnita", cum se spune) din pridvorul de intrare in biserica, pe fundalul inchis la culoare (lumina stinsa in interior) era desenata (nu pictata) cu o linie alba, subtire, uimitor de sigura si eleganta: Sfanta Fecioara cu Pruncul in brate. Aici, inaltimea punctului de vedere al copilului privitor e plauzibila. De jos in sus, putin sub nivelul parapetului ferestrei.
3 In sfarsit, toate (sau aproape...) ferestrele uneia din putinele (poate singura) cladiri cu etaj din sat erau pictate cu imagini de sfinti. Era vorba de o cladire a administratiei C.F.R. Imaginile sfintilor nu sugerau vitraliul catolic, era vorba de pictura pe sticla, in stil bizantin.
Aici, aglomeratia si agitatia erau mari. "Tovarasele de serviciu" fusesera mobilizate si munceau cu disperare "sa spele geamurile". Fapt miraculos, imaginile nici nu "se sinchiseau" de eforturile lor disperate. Se dovedea clar ca o mana omeneasca nu poate sterge aceste imagini. Tovarasii (activisti, securisti, militieni si nelipsitul "prieten" din trupele sovietice de ocupatie) turbau de furie jos, pe trotuar. Le haituiau pe "tovarasele de serviciu", ba cu amenintari, ba cu promisiuni de recompensa, le stimulau sa stearga "imaginile obscurantiste si reactionare". Totul a fost zadarnic. Imaginile nu s-au sters! Situatia era pe punctul de a degenera. Privitorii priveau cu satisfactie nedisimulata furia neputincioasa a "tovarasilor", care se acopereau de ridicol. Erau puse la incercare credibilitatea si forta "noii oranduiri". Si-apoi, picturile reactionar-obscurantiste fusesera executate pe o cladire a administratiei de stat!
O manevra imperialista
Dupa o vreme (poate o saptamana), icoanele s-au estompat treptat si s-au sters apoi "de la sine", de voia lor. Multi ani mai tarziu, am aflat ca in sat "s-a raspandit" zvonul ca totul era o manevra a imperialistilor occidentali sau/si a titoristilor. Era perioada anti-Tito. Picturile fusesera executate pe furis de... legionari, parasutati... de englezi, de data asta! Desant in regula, organizat in noaptea de Inviere, in cele cateva ore pana la rasaritul soarelui. Comandouri legionare de sute de oameni - experti in pictura bizantina! -, parasutati in graba, pictand zeci, poate sute de metri patrati de pictura pe zid, pe sticla si pe metal. Cu o maiestrie inegalabila. Si care, dis-de-dimineata au sters-o... englezeste. Cum? Ii asteptau avioanele pe izlazul satului. Logica poate fi suplinita de "miticism" (de la Mitica al lui Caragiale). "Ei, domle, de la occidentalii astia te poti astepta la orice! Are ei niste tehnici...". Au sters-o carevasazica "englezeste", in conditii in care, ca la fiecare sarbatoare "obscurantista", toata ziua si toata noaptea, patrule mixte (militie, securitate, "prieteni sovietici") au bantuit in tot satul. De aceste patrule imi amintesc personal. Pe noi, copiii, ne infricosau si ne fascinau totodata. Unele aveau caini, lanterne puternice si vorbeau o limba de neinteles. Ii priveam seara, ascunsi dupa gard, si daca ne observau, ne "puneau" lanternele in ochi si asmuteau cainii spre noi. Asta asa, in gluma!
Imediat, si in timp dupa aceea (de asta aveam, de asemenea, sa-mi dau seama mai tarziu), "fenomenul" nu a avut impactul spiritual la care te-ai fi asteptat. Nu s-a inregistrat o fervoare religioasa deosebita.
Privind in urma, cu orizontul de cultura si de istorie pe care il am acum, fenomenul mi se pare - nu scuzabil, dar explicabil. "Intelighentia" aceasta (care avea influenta asupra satenilor) era mica burghezie interbelica (mama mea profesoara, tatal jurist), filo-franceza, filo-europeana, filo-occidentala, hranita cu "luminile" Revolutiei franceze, ale iluminismului si umanismului, radiate din Paris, orasul luminilor. "Liberte, egalite, fraternite"... Cartezianism, rationalism, materialism. Si mare jena de autohtonism si "obscurantism"! Anticamera marxismului era pregatita. Aceasta marunta burghezie se dorea cu orice pret progresista, liberala, europeana... si... "la fel cu Occidentul"! (vezi in acest sens, excepti
Imi amintesc foarte bine ritualul de seara, de fiecare seara, al ascultarii posturilor de radio occidentale... storuri trase la ferestre, lumini stinse, radioul dat la minimum, desi se auzea ingrozitor de prost. Si din cand in cand, turul de vigilenta pe la usi si ferestre. Intr-adevar, securitatea de ocupatie avea obiceiul sa "traga cu ochiul" prin ferestrele posibililor "reactionari" si sa asculte pe la usi. Acesta e "fenomenul" si ambientul psihologic in care s-a desfasurat "minunea".
Liviu Gagescu - Bucuresti
P.S.: In familia mea nu au existat preocupari religioase deosebite. Nu sunt ateu sau agnostic, dar nici un crestin ortodox riguros si practicant. Sora mea, cu care am mai amintit in treacat fenomenul, e, de asemenea, o persoana realista si rationala, si desi nu il neaga, il expediaza la categoria "psihoze colective".
Scara cerului
"Nihil sine deo" - "Nimic fara Dumnezeu", spune o cugetare in limba latina, al carei sens l-am inteles abia la 30 de ani. Pana la aceasta varsta, viata mea s-a scurs frumos, dar fara lumina, acea lumina de care omul are nevoie si care, daca nu e crescut in credinta, nu-si da seama ca-l inconjoara binefacator. Am crescut in mijlocul familiei, am urmat scoala, apoi liceul si facultatea, dar in tot acest timp am bajbait in intuneric, punandu-mi intrebari filosofice despre viata, fiind aproape convinsa ca realizarile obtinute mi se datoreaza mie, vointei, ambitiei mele. E drept ca rugaciunea "Tatal Nostru" o spuneam cateodata, dar fara convingere, iar biserica n-o frecventam, fiind si cadru didactic. In anul Iii de facultate m-am casatorit, iar in ultimul an am nascut o fetita. Dar cine ar fi crezut ca femeia care mi-a stat alaturi la cununia religioasa, in calitate de nasa de cununie, iar apoi, inca o data, in fata altarului, la botezul fetitei, era de fapt amanta sotului meu? Am simtit asta inca inaintea nasterii fetitei, insa a trebuit sa treaca inca aproape cinci ani urati si grei, pana cand m-am convins de adevar. Totul a explodat exact in ziua cand se implineau 7 ani de la cununia religioasa. A fost cumplit, ajunsesem deja intr-o stare de maxima disperare, iar sotul meu imi sugera sa ma sinucid daca nu pot trai fara el.
Insa Dumnezeu lucreaza prin oameni care mi-au fost aproape si mi-au indreptat gandul spre rugaciune, spre biserica. Am inceput sa ma rog, sa postesc, sa sper din tot sufletul ca ma va ajuta, deoarece numai El imi mai ramasese. La sfarsit de saptamana, cand fetita imi era luata si dusa la cealalta bunica, unde eu n-aveam ce cauta, luam trenul si coboram unde vedeam pe harta un loc de rugaciune, iar apoi ma intorceam cu sufletul mai impacat. Incet-incet, cu rabdare, am inceput sa devin alta, o femeie mai linistita, mai increzatoare in Dumnezeu si in propriile forte. Dupa aproape un an de cand am inceput sa ma rog, am divortat de comun acord, iar la partaj, fostul sot a lasat partea lui in favoarea noastra. A urmat apoi o perioada in care am simtit tot mai intens cum ma apropii de Dumnezeu ca pe o scara nevazuta. Pe zi ce trecea, ma simteam tot mai puternica, mai calma, mai senina si mai increzatoare in viitor. Dupa vreo jumatate de an, m-am mutat intr-o locuinta noua, impreuna cu fetita mea. Devenisem foarte apropiate, ca doua surori. Ea, la cei cinci ani pe care ii avea, ma incuraja ca va veni si pentru mine o zi in care il voi cunoaste pe Fat-Frumos. Si intr-o zi de vineri, pe 14 februarie, mi-a batut la usa o cunostinta care mi-a prezentat un barbat ce voia sa ma cunoasca si sa ma insoteasca in peregrinarile mele la manastiri. Era actualul meu sot. Ne-am casatorit dupa un an, timp in care am incercat sa ne cunoastem mai bine si am constatat ca amandoi avem ceva in comun, asa cum imi dorisem: frica, dar si dragostea pentru Dumnezeu. Toate au decurs frumos, ca intr-o poveste in care doi oameni se iubesc, dar amandoi au ochii indreptati spre parintele lor din Cer. Eram o familie cu trei membri, care de un an si noua luni a devenit o familie cu patru membri, in care ultimul, si cel mai mic, e baietelul nostru si fratele fetitei mele, care e topita dupa el. Nu cred ca voi putea vreodata sa multumesc indeajuns lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat intr-un timp atat de scurt, dar sunt sigura ca cel mai important e faptul ca m-a lasat sa ma conving de existenta Lui, ca sa pot sa cant si eu alaturi de ceilalti credinciosi versurile din Sfanta Liturghie: "Am vazut lumina cea adevarata/ Am primit duhul cel ceresc/ Am aflat credinta cea adevarata/ Nedespartitei Sfintei Treimi inchinandu-ne/ Ca aceasta ne-a mantuit pe noi".
Craciun Mihaela - Reghin, jud. Mures
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
