Izvorul tamaduitor de la Manastirea Ghighiu

Crucea apelor.

In curtea Manastirii Ghighiu nu ai loc nici sa arunci un ac. Cu sticle si bidonase in mana, mii de oameni veniti din toate colturile tarii asteapta a doua sfintire a apelor, nadajduind fiecare la ajutorul lui Dumnezeu. Exista o zi anume din an, cand se deschide crucea apelor si unele izvoare capata puteri miraculoase. E Vinerea Tamaduirii - prima vineri de dupa Pasti, cand credinciosii se aduna la sipot, asteptand precum ologul din Videzda Evangheliei sa-si gaseasca vindecarea. E ziua "tulburarii apelor", ziua in care legenda spune ca imparatul Leon cel Mare, plimbandu-se prin padurea din preajma cetatii Constantinopole, a dat peste un orb cazut la pamant. Mai mult mort decat viu, omul cerea cu glas abia soptit ca cineva sa-l ajute si sa-i racoreasca buzele cu putina apa. Milos din fire, Leon a inceput sa caute un izvor, dar nu l-a gasit. De trei ori a incercat si, cand deja isi pierduse orice nadejde, a auzit din cer glasul Maicii Domnului: "Nu mai osteni, Leoane, caci apa e langa tine. Potoleste buzele si ochii orbului si vei cunoaste cine sunt eu". Intr-adevar, nu departe, chiar la radacina unui stejar, clipocea un izvor rece si curat, din care imparatul a luat cum a putut cateva picaturi si, umezind ochii nevazatorului, acesta a inceput deindata sa vada si sa dea slava lui Dumnezeu. Asa a ridicat Leon cel Mare o falnica manastire ce dainuie pana in zilele noastre si, tot asa, bucuria lui s-a transformat intr-o mare sarbatoare crestina, pe care maicile de la Ghighiu o pastreaza cu sfintenie: "Izvorul Tamaduirii".
Apa e sfanta prin ea insasi, e toata un miracol si, nu intamplator, taranii o respecta ca pe o icoana aparte, fara chip. Hutulii din nordul Bucovinei o sarbatoresc intr-un fel anume, aruncand intr-o apa curgatoare cojile de oua inchistrite (incondeiate) de la Pasti, in timp ce batranul cel mai batran (patriarhul satului) se adreseaza ritualic celor morti, spunandu-le ca toate rubedeniile au mai trait o data bucuria Invierii, ca toti satenii sunt sanatosi si s-au veselit in noaptea pascala, dar nu i-au uitat nici o clipa pe cei ce au murit si acum se odihnesc intru Domnul. Unii considera ca apa desparte si uneste deopotriva doua lumi (cea vazuta si nevazuta), ridicand izvoare si fantani in amintirea parintilor, asa cum se intampla si astazi in Gorj. Altii arunca apa primei scaldari a pruncului la radacina unui par, pentru sporul intregii gospodarii, sau isi clatesc fata a doua zi de Pasti cu apa in care se afla asezate, in chip mistic si solemn, un ou rosu si un banut de argint. Prin apa, primim viata si curatirea de pacate, botezul si binecuvantarea (sfestania) casei. Apa este inceputul si sfarsitul a toate cate sunt; e chiar Cristos - izvorul nesecat din care cine bea nu mai inseteaza niciodata.
Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului
O data in an, de ziua Tamaduirii, Ghighiu se gateste in straie albe si curate de sarbatoare. Curtea manastirii e ca o stupina. Faraexceptie, toate maicutele trebaluiesc la Agheasmatar sau in jurul bisericii, sadind fiecare in dreptul chiliei sale brauri multicolore de irisi, pascalute, butonasi, pansele, violete sau margaritar. In spatele zidurilor inalte ale manastirii, turlele fumegoase si zgomotul asurzitor al Ploiestiului dispar miraculos. Marea lavra Ghighiu pare asezata sub un clopot de liniste, desi portile mari, de stejar, nu ajung in veci sa se odihneasca, din pricina numarului mare de credinciosi care trec intruna prin ele. Oamenii se abat din drumul lor obisnuit, cer binecuvantare maicii Lavrentia si aceasta, zorita de pregatirile hramului, isi zavoraste buzele, indemnandu-i poruncitor sa intre in biserica si sa se inchine la icoana facatoare de minuni, Maica Domnului Siriaca, cea care i-a cerut candva, in vis, episcopului Vasilios Samaha sa o aduca din Siria chiar la Ghighiu. E o icoana aparte, tulburatoare. Din orice colt ai privi-o, Maicuta Domnului te urmareste cu ochi plansi, ingreunati de durere. Ii simti prezenta aproape materiala. Ii simti tristetea, dar si indemnul de nadejde. Cu ea alaturi, nu te mai gasesti singur. Ai cu cine vorbi, ai cui cere sfat si ajutor.
Retrasa intr-un colt de strana, maica Maria priveste multimea credinciosilor adunati in jurul icoanei si zambeste usor, purtata parca de un gand doar de ea stiut. E puternica Siriaca, intr-adevar, dar putini stiu ca cel mai mare miracol al icoanei este izvorul din spatele manastirii. Ca doua suflete perechi, icoana si izvorul intregesc aceeasi lucrare. Intr-un caiet cu scoarte ingalbenite de vreme, Maica Lavrentia a pastrat multe din minunile implinite la Ghighiu, apoi caietul a disparut. Nimeni nu l-a mai gasit vreodata. Parca ar fi intrat in pamant. Din toate, a mai ramas doar amintirea unor intamplari miraculoase, despre care maica Maria vorbeste cumva cu teama si fereala. Siriaca e o icoana smerita, careia nu-i place fala desarta - acoperamant cu pietre pretioase sau cuvinte exagerate de lauda. De cele mai multe ori, refuza sa fie fotografiata, asa cum refuza sa fie mutata de la locul ei, ingreunandu-se peste fire, daca cel ce se apropie de ea nu se afla in post curat si rugaciune.Fara nici o explicatie si fara legatura cu momentul zilei, uneori se innegureaza la chip, incat nu-i mai zaresti nici o trasatura; alteori, fata i se lumineaza dumnezeieste, dezvaluind o piele catifelata si curata, de femeie tanara si fara prihana. Vindeca demonizati si paralitici, dezleaga zamislirea de prunci si aduce pace in casa, dar isi ia darul inapoi, daca cei insanatositi uita sa multumeasca si sa faca la randul lor milostenie."Icoana are viata ei", zice maica. "Are ochi si vointa. Vede cugetul omului asezat in fata ei, se intristeaza sau surade, dupa credinta si pocainta fiecaruia. Prin viu grai, am pomenit de la maicile cele batrane sa nu vorbim prea mult despre minuni. Chiar savarsite sub privirea noastra, sa le uitam pe data, daca se poate. Multe din ele s-au pierdut, dar asta nu inseamna ca nu au fost. Cea mai minunata dintre ele s-a petrecut chiar la aducerea ei din Siria, in 25 februarie 1958. Deja, alaiul arhiereilor, in frunte cu Patriarhul Iustinian, intrase in biserica, cand, brusc, si fara vreun motiv anume, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a inceput sa planga in hohote. Cu lacrimile siroind pe obraz, a cazut in fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului ca a luat-o de la locul ei din Asia, ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria, din biserica ei. Cei de fata au amutit, stiind ca lacrimile nu sunt numai roua sufletului, ci si un semn, o prevestire. Si intr-adevar, a doua zi maicutele aveau sa descopere minunea - izvorul lui Agapie, acoperit de comunisti cu o dala imensa de beton, incepuse sa picure strop cu strop, ca lacrimile episcopului sirian - semn ca puterea lui Dumnezeu era de neoprit, ca ura si vrajmasia celor fara de credinta nu puteau in veci sa dainuie."

Izvorul intemnitat

Maica Maria ofteaza, dar nu se tulbura. Ea este cea care ingijeste izvorul, il curata si-i asterne jur imprejur delicate vesminte florale. Acolo isi face pravila si se roaga. Acolo plange cand e necajita si tot acolo isi gaseste linistea. Ca nimeni altcineva, maica Maria cunoaste puterea acestei ape. Stie prea bine ca izvorul pustnicului Agapie e unic si miraculos, ca, adeseori, se poarta de parca ar avea vointa proprie - fie se prelinge in picaturi lenese, fie se inalta intr-o coloana acvatica, de pana la 10 metri inaltime. Nu e o apa obisnuita. 30 de ani a stat ferecata intr-o temnita de beton, asteptand mana salvatoare a altui intemnitat, parintele Pantelimon - care a suferit in beciurile comuniste batai si chinuri de neimaginat. Varat in sac si cu gura acoperita de carpe ca sanu se mai auda tipetele lui, parintele a fost de mai multe ori la un pas de moarte. Ultima oara a fost dus fara suflare la spital si medicii nici nu au vrut sa se apropie de el, spunand: "Nu are nici unu la suta sanse sa traiasca". Abia licarind ca lumina firava a unei candele, viata parintelui a fost salvata de o asistenta miloasa si cu frica de Dumnezeu, care l-a ingrijit zi si noapte, zicand in sinea ei ca "unu la suta e mai mult si mai bogat decat nimicul mortii". Prin nadejde si speranta, parintele mai traieste si astazi aceeasi nadejde care l-a facut ca la 80 de ani sa dezgroape singur si sa curete, de multe ori doar cu mainile goale, izvorul tamaduitor al lui Agapie.

Duhovnicul albinelor

Cand vorbeste despre parintele Pantelimon, ochii maicii Maria se umezesc de lacrimi. Nu poate sa inteleaga cum dupa atatea schingiuiri si suferinte, parintele mai poate avea atata ravna. Posteste ca nimeni altul, mancand o data in zi. Spovedeste neintrerupt, zeci si zeci de oameni. Tine cu sfintenie slujbele in biserica si, adeseori, se culca mult dupa miezul noptii. Dimineata la trei e din nou in picioare, citind din Filocalie si facandu-si pravila calugareasca. Destinul sau a fost neodihna. Ucenic al marelui duhovnic Arsenie Boca si intemnitat odata cu el, a invatat sa indure, cu gandul vesnic la Dumnezeu. Toata viata lui a fost o jertfa, dar niciodata nu a cartit. Cand comunistii l-au alungat din manastire, a devenit albinar, ridicand multe manastiri si turle, cu mierea lui vanduta in piata. "Si acum se ocupa de stupi", zice maica Maria. "La 80 de ani, grijeste de rame si matca, dar, ca un copil zvapaiat, la fel de bine il poti vedea urcand in copac, dupa un roi scapat din stupina... La 80 de ani, nu sta o clipa locului. Sapa la gradina, curata livada si coseste vartos, ca un flacau. Nici parintele Iftimie, mult mai tanar si in putere, nu poate ce poate duhovnicul nostru Pantelimon... Asa e parintele. Tace mereu, afundat in rugaciune, asculta necazul fiecaruia si zambeste oricui cu bunatate. Suferintele lui au ramas undeva, departe - parca ar fi fost traite de altcineva. A uitat tot raul si a iertat pe toata lumea."

*

O data in an, manastirea Ghighiu se gateste in straie albe si curate de sarbatoare. Ziua Tamaduirii e aproape si maica Maria se grabeste, cu mainile ei ostenite de munca, sa intregeasca randul de flori ce duce spre izvor. Cu o privire usor adumbrita de tristete, priveste straturile de albastrele, salvie si petunii, stiind ca a doua zi, de hramul manastirii, oamenii vor calca totul in picioare, grabindu-se sa ia apa si sa se inchine la icoana. Maica nu se supara, cauta sa ierte. De fiecare data se intampla acelasi lucru: puhoiul multimii distruge iarba si florile, iar a doua zi incepe o ploaie binecuvantata ce reface intreaga frumusete a naturii. Cu sticle si bidoane in mana, oamenii se roaga si asteapta o minune. Asteapta, fiecare dupa credinta lui, fara sa banuiasca macar ca minunea se afla chiar in fata lor - izvorul cuviosului Agapie si dragostea Maicii Domnului Siriaca. Apa si iubirea reprezinta inceputul si sfarsitul a toate cate sunt; il reprezinta chiar pe Cristos - izvorul nesecat din care cine bea nu mai inseteaza niciodata.