Aura Urziceanu

"Sunt cu sufletul implantat in acest pamant, pe viata si dupa moarte".

Timpul i-a atins si ei frumusetea, dar aurul vocii e tot mai curat. Marca a geniului muzical romanesc, se intoarce mereu la "izvoare", pentru a prinde puteri sufletesti

Cu parul negru-corb si cu ochii adanci, misterioasa ca o regina egipteana, Aura Urziceanu facea la inceputul anilor saptezeci o muzica cu totul inovatoare, impletita din jazz, ritmuri pop si folclor. Astazi, dupa aproape patru decenii de cariera, construita in mare parte in Statele Unite, unde a cantat in compania unor nume legendare ale genului (Duke Ellington, Ella Fitzgerald), Aura este un mare star international. Dar cum lumea larga nu tine loc si de patrie, Aura si-a fixat inima pentru totdeauna in tara ei. Si mandria! Vreme de treizeci de ani, cat a concertat pe toate meridianele globului pamantesc, ea a purtat cu sine o harta, ca sa arate unde se afla Romania, tara ei de obarsie. In ce-i priveste celebritatea, o poarta cu firesc si fara aere de mare vedeta, desi ele i s-ar cuveni pe deplin. Simpla, in comportament si in gesturi, de o buna dispozitie debordanta, molipseste cu veselia ei pe oricine si, de la prima vedere, iti da placuta senzatie ca te cunosti cu ea de cand lumea. In anii din urma, spre bucuria noastra, vizitele sale in Romania sunt tot mai dese si tot mai lungi, iar ultimele aparitii televizate o infatiseaza ca membra cu pareri foarte pertinente, in juriul unui cunoscut show muzical in America si in Europa: concursul "Megastar".

Fetita vanduta

- In interviurile acordate presei din Romania, ati declarat, nu o data, ca adevarata religie din sufletul dvs. e muzica. O iubire pentru toata viata. Mai tineti minte cand ati simtit primii fiori?
- Intr-adevar, muzica traieste in mine si eu traiesc prin muzica. Acesta a fost destinul meu, din clipa in care m-am nascut in casa bunicii mele, careia mama "m-a vandut" imediat, pe fereastra, pe zece bani, ca sa traiesc si sa am noroc. Asa mi-a fost scris. Pana voi inchide ochii ii voi multumi Celui de sus pentru darurile cu care m-a binecuvantat, si vreau sa cred ca am fost demna de ceea ce mi-a dat. Am mostenit talentul muzical de la ambii bunici, dar si de la parintii mei. Bunicul meu din partea mamei era violonist, iar bunicul din partea tatalui era tot violonist si un profesor-pedagog extraordinar. Tatal meu a fost si el violonist, membru al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii. Si bunicii, si parintii mei si-au crescut copiii cu multa afectiune, intr-o atmosfera familiala extrem de calda, de echilibrata, de pasnica, dar si foarte serioasa in ceea ce priveste educatia, studiul, cariera. Intr-un asemenea mediu am crescut si eu, si fratele meu, George Urziceanu. Amandoi am facut cariere frumoase in muzica, dar am dus mai departe si atasamentul de familie si bunatatea parintilor si bunicilor nostri. Cei sapte ani de acasa conteaza in ziua de astazi mai mult ca oricand. Respectul pentru cuvantul dat, punctualitatea, onestitatea, seriozitatea sunt lucruri deprinse acasa si care ma recomanda si astazi, intre colegii mei de scena, ori in cercurile de prieteni. Am crescut, deci, intr-o baie de muzica clasica, in casa parinteasca, asa ca am studiat de la cinci ani vioara si eu, si fratele meu. Tata nu-mi dadea voie sa cant muzica usoara in casa. De rusinea lui eram foarte sarguincioasa si studiam vioara, si dimineata, si seara, chiar daca nu am reusit, cu nici un chip, pana la 16 ani, sa fac o pasiune din ea. Dupa o scurta atractie catre balet, mi-am descoperit vocea si am gasit aceeasi usurinta si aceeasi dragoste de a canta cu ea, pe care fratele meu le gasise in vioara. De la varsta de doi ani, el nu adormea fara vioara tatalui meu langa patul sau. Si astazi, el face ce vrea cu vioara, cum si eu, la randul meu, pot sa fac ce vreau cu vocea mea. Acestea sunt niste lucruri despre care nu pot sa spun decat ca ne-au fost scrise, daruite de la Dumnezeu. Am invatat primele piese de muzica usoara ascultand la radio generatia de interpreti a epocii (vorbim de inceputul anilor 60) - Roxana Matei, Aida Moga si Gigi Marga. Imi transcriam piesele in caietele mele de muzica si dupa ce ma plictiseam cantandu-le, incepeam sa improvizez, plecand de la liniile lor melodice, adaugand sunete onomatopeice textului original, fiind atenta in acelasi timp la combinatia intre melodie si versuri. Fara sa stiu, ceea ce faceam eu era chiar jazz, si nu doar o joaca de-a mea. Mi se parea ca suna foarte natural, era ceva ce venea din interiorul meu si nu ma oboseam sa-mi explic de unde-mi venea aceasta inspiratie, o faceam doar de dragul de a canta cat mai mult. Dar nu era nimic intamplator, pentru ca eu am avut din nastere auz armonic. Si mi-am perfectionat abilitatea aceasta studiind vioara si mergand saptamanal, joia, cu tata, cand sustinea concertele orchestrei simfonice de la Sala Radio; sau ascultand Lp-uri cu inregistrari de muzica clasica - Ceaikovski, Brahms,Beethoven -, pe care tata le primea de la prieteni din strainatate. Iar studiul muzicii clasice m-a ajutat extraordinar de mult, pentru ca mi-a creat o baza pentru lansarea si dezvoltarea mea ulterioara ca artist, dandu-mi discernamant si siguranta ca sunt pe drumul cel bun.

Nebunia muzicii

- Cum ati debutat, cum v-ati croit apoi drumul in cariera internationala?
- Aveam 17 ani cand Jean Ionescu, dirijorul secund al Orchestrei Simfonice Radio, m-a invitat intr-un studio sa ascult imprimarea unei variante orchestrale a unei piese pop americane, careia Mihai Dumbrava ii scrisese un text cu titlul "Vreau sa cant si eu la televizor". Apoi mi-a propus sa inregistrez partea vocala. Piesa a inceput sa se transmita la Radio si a fost ceva nemaiauzit pana atunci la noi. Incurajata, am urmat cursuri de canto la Scoala Populara de Arta, unde doamna Florica Orascu, profesoara de canto clasic, careia ii pastrez o amintire foarte duioasa, mi-a indrumat primii pasi. Ea gasea fenomenala intinderea si impostatia naturala a vocii mele, atat pentru muzica clasica, cat si pentru muzica usoara si jazz, precum si tonalitatile in care faceam schimbarile de impostatie. Am absolvit liceul de Muzica si, in 1969, am participat la Festivalul de la Mamaia unde, desi iesisem pe primul loc in concursul de interpretare, juriul a considerat ca trebuie sa ma multumesc cu premiul doi, acordandu-i premiul intai lui Dan Spataru (cu care am devenit, ulterior, buna prietena). M-am necajit foarte tare si i-am spus mamei ca nu mai vreau sa stau la festivitatea de premiere, ca vreau sa mergem acasa. Dar mama mi-a dat, cu blandetea ei ingereasca, inca o lectie de viata, spunandu-mi ca in fata talentului meu si a dragostei mele pentru muzica nu conteaza foarte mult premiul lor. Am invatat de la mama, de foarte tanara, ca trebuie sa fiu eu insami, fara repros in fata constiintei mele (din cauza aceasta, nici nu puteam sa chiulesc de la scoala, precum colegele mele). Si sa-mi urmez crezul, convingerile mele interioare, fara sa astept neaparat laude sau premii, si nici sa nu ma descurajez in fata piedicilor care-mi apar in cale.
- La 25 de ani aveati deja contract cu Duke Ellington, marea legenda a jazz-ului american. Va crescusera aripi mari si zburaserati deja peste ocean...
- A fost un mare noroc. Mi s-a oferit intai un contract in Germania, iar acolo am primit o oferta pentru un alt contract in America, doua show-uri de televiziune care s-au prelungit atunci cand publicul american m-a indragit pe loc. Nu mi s-a parut greu sa fiu departe de casa, pentru ca am avut si am aceasta nebunie a muzicii, dorinta aceasta coplesitoare de a canta. Iar americanii au facut un lucru fenomenal pentru mine: m-au primit cu bratele deschise si m-au apreciat pentru talentul meu, dar si pentru seriozitatea mea. Am cantat ca invitat in concertul Duke Ellington Orchestra, apoi cu Quincy Jones, Thad Jones si Mel Lewis, mari nume ale jazz-ului american, alaturi de care am participat la festivaluri prestigioase, precum Newport Jazz Festival, Village Vanguard sau Carnegie Hall. In ultimii douazeci de ani, am ajuns sa am propriul meu concert, cu orchestra mea, in format simfonic, in fiecare oras din lume in care mergeam. Asa cum am facut si in Romania, de fapt, in concertul memorabil din decembrie 2005, de la Sala Palatului, in care am avut 47 de invitati, instrumentisti din tara si din strainatate. In fiecare concert, in afara de jazz, am si o piesa clasica, una de opera sau opereta, de muzica usoara, prelucrari de jazz din folclorul romanesc, din repertoriul Mariei Tanase, ori "Rapsodia Romana" de George Enescu - care reprezinta "semnatura" mea de romanca.

La cules de ciuperci

- Tot prin intermediul muzicii ati intalnit si marea dragoste: pe Ron Rully, muzician si el, barbatul alaturi de care sunteti de 37 de ani, nedespartiti ca parteneri de viata, dar si de scena. Cum v-ati dat seama ca el era ursitul dvs.?
- Muzica ne-a unit. In 1971, cantam cu Orchestra de Jazz din Toronto si, de la prima repetitie, am sesizat ca bateristul, fara sa-l vad, in spatele meu fiind, bate un ritm formidabil. I-am spus: "Multumesc! Daca as fi cantat la tobe, as fi vrut sa cant ca tine!". El a venit la mine dupa repetitie si, desi alti baieti din formatie imi faceau curte, iar eu le respingeam avansurile, mi-a spus, cu spiritul diplomatic pe care aveam sa i-l cunosc ulterior: "Eu am cantat cu Duke Ellington, cu Ella Fitzgerald, dar n-am auzit pe nimeni cantand ca tine. Esti fenomenala!". "Da? Dar tu cine esti?", l-am intrebat eu. "Sunt bateristul pe care l-ai complimentat in timpul repetitiei", mi-a raspuns. "Si cred ca esti si o persoana cu un caracter deosebit, tot astfel precum canti!" I-am povestit de tara mea, iar el s-a oferit sa-mi arate orasul sau, Toronto. Plimbarea s-a terminat in afara orasului, unde a tinut sa-mi arate padurea si sa culegem ciuperci, lucru pe care eu nu-l facusem in viata mea. Mi s-a parut un barbat cu totul fermecator, un gentleman desavarsit, langa el m-am simtit din prima clipa in siguranta. Are o blandete si o rabdare infinite, e generos, nu vorbeste niciodata pe nimeni de rau si, lucru deloc lipsit de importanta, e un mare iubitor de natura. Prietenia noastra s-a transformat intr-o foarte frumoasa poveste de dragoste. Mi se parea ca-l stiu de cand lumea, incat cererea lui in casatorie a venit foarte firesc si nici nu mi-as fi imaginat sa ma marit cu altcineva. Am inceput sa cant cu trio-ul lui de jazz si, din prima clipa, ne-am simtit minunat pe scena, intr-o simbioza perfecta, raspunzand unul altuia la toate frazele muzicale, intr-o compatibilitate absoluta. El e si un compozitor si un orchestrator exceptional. In 1972, am inceput sa lucrez cu Duke Ellington ca solista a orchestrei lui, si Ron a venit cu mine. E foarte iubit si respectat de toti, lucru destul de rar in breasla. De asemenea, si el, ca si mine, si-a iubit si si-a onorat intotdeauna familia. Cand l-am cunoscut eu, Ron era deja foarte bogat, dar si eu castigam foarte bine, si nici in Romania nu avusesem vreodata grija zilei de maine. In 1971, gravida fiind cu fiul meu, am reprezentat Romania la Festivalul International din Belgia, de la Knokke, unde am luat trofeul festivalului. Mamei nu i se daduse pana atunci viza pentru America, dar a venit in Belgia ca sa ne intalnim si cand l-a vazut pe Ron langa mine, a spus: "Chiar daca nu vedeam electricitatea dintre voi, daca tu ti l-ai ales, atunci inseamna ca el e omul potrivit pentru tine!". Iar cand s-a nascut fiul meu, Elia Christopher, primul lucru pe care l-a spus Ron a fost: "Scrie pe hartie cuvintele romanesti, ca sa alerg la posta si sa-i trimit telegrama mamei tale!". E un om de mare omenie Ron al meu! Iubeste Romania si pe romani, si limba romana, pe care o vorbeste putin stricat si cu un accent foarte amuzant. Inainte de Pasti, in Saptamana Mare, ne-am intalnit la Londra, el venind din America si eu din Romania, pentru a-l vizita pe fiul nostru, pe sotia lui si pe fiica sa. Apoi, ne-am intors impreuna in Romania si am participat la slujba de Inviere de la Mitropolie. A fost minunat, a fost un moment realmente inaltator, cand am primit lumina Invierii si am cantat laolalta cu marea de oameni adunati acolo "Cristos a inviat". Momente de mare incarcatura spirituala, extrem de pretioase pentru mine, care imi dau putere pentru multe luni de acum inainte.
- Care este reteta durabilitatii cuplului dvs.? In lumea artistica, acesta e un lucru destul de rar.
- Cuplurile se fac si se desfac, si nu numai in lumea artistica, din cauza ca nu este suficienta dragoste, suficienta dorinta de a petrece fiecare clipa impreuna. Noi avem trei resedinte, una la Toronto, una la Los Angeles, alta la New York, si alte proprietati unde nu prea am timp sa ajung, precum si un apartament la Bucuresti. Fie ca suntem tot timpul impreuna, acasa, pe scena, in studio sau in turneu, la hotel, pe drum, niciodata n-a intervenit intre noi nepasarea sau plictiseala. Cred ca si asta e de la Dumnezeu. Si in casnicie, ca si in jazz, trebuie sa inovezi, sa nu ramai in aceleasi tipare pentru totdeauna. Intre noi, ca si la inceput, exista acea admiratie reciproca, acea prietenie si intelegere desavarsita, care fac ca in caminul nostru sa domneasca pacea, linistea, armonia. Dupa ce l-am nascut pe fiul meu, timp de zece ani, m-am simtit o femeie absolut completa. Dupa aceea, am inceput sa realizez ca ar fi fost bine sa mai aiba o sora sau un frate, dar n-a mai fost nici o sansa pentru asta, calatoream tot timpul si concertele si turneele nu se mai sfarseau. A fost ceva absolut firesc ca fiul nostru sa faca tot muzica. El este compozitor si orchestrator, traieste la Londra si are o fetita de numai un an si jumatate, Mia, bucuria nostra, a bunicilor. Eu sunt romanca, sotul meu, adica bunicul ei, canadian-italian, iar din partea mamei ei, bunica e nemtoaica si bunicul jamaican. Va dati seama ce combinatie e micuta! Suntem fericiti ca a venit in familia noastra.

Legaturi nevazute

- Radacinile dvs. romanesti par foarte adanci. Cu toata gloria americana, veniti adesea acasa, iar reintoarcerile va fac fericita. O bucurie care se vede cu ochiul liber...
- Am semnat, la inceputul acestui an, un nou contract, mai lejer, cu agentia lui Duke Ellington (am contract de impresariere pe viata cu ei) si am timp mai mult acum sa stau in Romania. Vin si plec, pentru ca am aparitiile saptamanale cu show-ul "Megastar", dar, totodata, trebuie sa imi onorez si contractul cu firma de impresariere din Statele Unite, cu care am concerte peste tot in America si in lume. Pe fiecare sezon de concerte, agentia imi plateste, conform contractului, doua sute de mii de dolari. O clauza speciala a contractului meu priveste Romania, unde am conditionat sa cant cum vreau eu, pentru ca aici niciodata nu as putea sa cant la preturile pe care le pretinde aceasta agentie. Multe din concertele mele au fost de binefacere, prin spitale, camine de batrani si de copii, pentru ca fiul meu a fost operat pe cord la varsta de patru ani si am trecut prin momente extrem de tensionate si de dramatice, de aceea stiu ce inseamna durerea si suferinta unei mame. In lunile acelea, il vegheam pe patul de spital si apoi alergam sa schimb avioanele si sa ajung la concertele din strainatate. Si atunci, ca in toate momentele dificile ale vietii mele, m-a ajutat mama. Ea mi-a crescut fiul in Romania, pana la varsta de trei ani. Mama a contat enorm pentru mine sicand s-a dus de langa noi, jumatate din mine s-a dus odata cu ea. Mai am in Romania o matusa din partea tatalui meu, tanti Viorica, si un unchi din partea mamei, unchiul Gica. Si o prietena care-mi e ca o sora, pe care o cunosc de la 14 ani, din liceu, Daniela Imre, sotia lui Alexandru Imre, mare muzician, dirijor al orchestrei "Electrecord". Mi-am pastrat cetatenia romana pentru ca n-am vrut sa se creada acasa ca am renuntat la tara mea. De cate ori ma intorc, inca de cand intru in spatiul aerian al Romaniei, mi se umplu ochii de lacrimi, fara sa vreau. Fratele meu a parasit si el Romania, traieste in Germania. Este un violonist recunoscut, un suflet bun si generos, si amandoi suntem cu sufletele - nu legate, ci implantate in acest pamant, pe viata si dupa moarte! Iar Romania e sfanta pentru mine nu doar pentru ca aici zac parintii, bunicii si strabunicii mei, ci pentru ca ne leaga ceva cu fire nevazute de locul acesta. Pamantul acesta e sfant, e al nostru, noi suntem ai lui. Mi-am spus: hai sa facem ceva bun si pentru neamul nostru, nu doar fiecare pentru el. De aceea am si infiintat Fundatia "Aura Urziceanu", pentru a promova imaginea Romaniei in lume si pentru a incuraja si indruma pe tinerii romani cu talent muzical, dar fara posibilitatea de a se face cunoscuti. Am organizat niste concursuri de selectie si acum pregatim cu ei cateva concerte in Bucuresti si in tara, organizate prin fundatie: e ceea ce pot eu sa fac pentru tinerii pe care ii gasesc talentati, dar pe care ii vad de multe ori dezorientati in legatura cu viitorul lor. Incerc sa le insuflu curaj si sa le ofer creditul de care au nevoie pentru a continua. Vreau sa organizez, de asemenea, si un concert la care sa invit in Romania un artist mare, din strainatate. Pregatesc, de asemenea, un nou album personal, cu compozitiile mele in maniera pop cu nuante de jazz, jazz-rock, sau latino-jazz, pe versurile unor vechi si dragi prieteni - Eugen Rotaru, Dan V. Dumitriu si Andreea Andrei.
- Nu va epuizeaza toate aceste angajamente? Cum faceti sa va mentineti in forma? Nu va aratati in nici un chip varsta.
- Sunt un om realizat, multumit cu profesia mea. Mi-am dorit sa cant si asta am facut. Am facut ceea ce mi-a placut mai mult, iar familia m-a sustinut in toate provocarile pe care le-am infruntat. Sunt admirata si respectata pentru ceea ce fac si asta conteaza enorm. Sunt o femeie implinita, o mama si - de un an si jumatate - si o bunica fericita. Cand pun capul pe perna, inainte de-a adormi (pana acum patru-cinci ani, numai in camere de hotel!), cand imi fac recapitularea zilei, nu-mi fac vina si nu-mi pare rau din nici o pricina. Cand ma uit dimineata in oglinda, imi spun: "Buna dimineata, Aura!" si trec cu vederea peste ridurile care se aduna la coltul ochilor. Incerc sa tin o dieta echilibrata, iar cuvantul de ordine pentru curele mele de slabire este: "din toate, dar portii mici, extrem de mici". Sunt o persoana optimista si incerc sa transmit aceasta stare si celor din jurul meu. Stiu ca sunt si multi oameni tristi in jurul nostru. Iar daca unii nu au posibilitatea materiala de a-i ajuta pe cei mai napastuiti dintre noi, atunci, macar cu un zambet sincer, neprefacut, cu un dram de bunavointa, de ingaduinta, de omenie, putem sa inseninam zilele cuiva. Cu un suflet meschin, nu poti sa faci nimic bun, durabil. Daca nu esti suparat sau bolnav, nu vad nici un motiv pentru care sa nu sa fii fericit cand te trezesti dimineata si vezi soarele rasarind, sa nu fii vesel cand mergi pe strada, sa nu daruiesti un zambet celui care te opreste si te intreaba ceva. Mai ales cand esti in tara ta, lucrurile astea conteaza enorm, si spun asta, pentru ca eu mi-am petrecut cei mai multi ani departe de tara. Sunt un omnormal, modest si onest, care pune mare pret pe cuvantul dat si pe prietenie. Si cred ca sinceritatea se simte si in glas: cant asa cum simt, cum sunt. Eu sunt Sagetator (nascuta pe 14 decembrie 1946) si uneori mi se intampla sa imi pierd repede rabdarea si ma grabesc sa-mi trimit "sagetile". Dar sotul meu mi-a dat, la inceputurile relatiei noastre, un sfat foarte pertinent: "Atunci cand ai suficiente motive sa te superi din cauza rautatii oamenilor (mi s-au intamplat si astfel de lucruri, ca oricui in viata), te rog sa incepi sa-ti numeri binecuvantarile pe care ti le-a dat Dumnezeu. Si iti promit eu ca atunci cand ai ajuns la trei, patru, toata supararea iti va trece ca prin minune!". Si a avut dreptate! Urez tuturor cititorilor revistei "Formula As" sanatate si optimism, sa aiba credinta si speranta. Sa aiba un plan, un vis, si sa priveasca spre viitor.