Cu doamna Traute, in cautarea Craciunului

Manusile cu monograma.


Doamna Traute Rausch isi impatureste manusile grijuliu. Frumoasele ei manusi bordo, cu monograma aurita, pe care le pastreaza ca noi, inca din vremurile tineretii. Mi le intinde putin, sa le pipai - sunt dintr-o stofa moale, catifelata, cu degete ce se ingusteaza spre unghii, "asa cum nu se mai fac astazi" -, apoi le aseaza incet, ceremonios, in poseta. Aceste manusi sunt dintre putinele lucruri ce-i mai amintesc batranei sasoaice de viata ei dinainte. De patru ani n-a mai iesit din elegantul azil sibian "Carol Wolf". N-a mai iesit nici o zi, nici o clipa. Desi acolo, "afara", e Sibiul ei drag, desi peste tot in jur sunt locurile unde a trait fericita o viata intreaga, ea zice ca "n-a mai avut nevoia" sa le vada. "Noi, aicea in camin, traim ca-ntr-un Paradis. Avem conditii bune, suntem ocrotiti. Eu una nu mai vreau sa vad tot uratul din jur, toate schimbarile nebunesti ale lumii asteia. Nu mai vreau, intelegeti?..." Doamna Traute se referea la oras. La orasul in sine. I-a fost teama ca totul s-a schimbat - strazile, cladirile vechi, casa ei la care-a trebuit sa renunte acum sapte ani, pentru a fi primita in azil -, ca nu va mai gasi decat niste ramasite ale acelui burg fabulos, ucis tot mai mult de nepasarea lumii moderne. Zice c-a preferat sa-si pastreze orasul doar in minte, in vise, un Sibiu plin de poezie, ca-n timpurile de aur ale vietii sale. De ce s-a hotarat sa iasa azi impreuna cu mine, in dimineata asta luminoasa dinaintea Craciunului? De ce si-a pregatit manusile si pardesiul de gala, si palariuta cocheta, cu boruri intoarse, asezata atent peste parul ei ondulat? Poate fiindca insistasem prea mult. Poate fiindca simtise cat de tare imi doream, ca reporter, sa aflu cum erau Craciunurile in Sibiul de altadata. Dar poate si datorita faptului ca nu mai primise de multa vreme un musafir. Toti vechii ei prieteni sasi din Sibiu au murit sau au plecat. Nimeni din afara azilului nu o mai cauta. Langa ea, pe marginea unui pat alb, sade un barbat imens, cu chipul prelung, spatele drept si palmele pe genunchi. Barbatul priveste numai inainte, spre un zid galbui, scaldat in lumina. Ochii sai albastri, nemiscati, par sa se bucure de caldura molateca a diminetii. Omul acesta e orb si se numeste Johann Roth. Cu el s-a casatorit Traute Rausch acum trei ani, chiar aici, in azil. Lui ii murise sotia, ei ii murise sotul. Ea l-a vazut cat e de neajutorat si a vrut sa-l ajute. Traute si Johann tin unul la altul. Nu se despart nici o clipa, nu coboara din camera decat impreuna. "Nu putem sta un minut fara celalalt", zic la unison. A fost cea dintai cununie oficiata vreodata in caminul de batrani "Carol Wolf". De cand s-a casatorit cu Traute, Johann nu a vazut chipul acestei femei niciodata.
Cei doi se pregatesc pentru promenada. Prima lor promenada prin Sibiu, dupa atatia ani. E duios s-o vezi pe ea cum imbraca barbatul ca pe-un copil urias, ajutandu-l sa-si vare bratele lungi in manecile jachetei, fixandu-i apoi pe crestet o basca rotunda, bine periata, de postav negru. Sunt placute cele doua camere ale lor din azilul nemtesc - adevarat apartament de hotel, cu terasa larga, baie faiantata, cada si cabina de dus. In aceste odai, si-au adus doar cateva lucruri dragi, care le-au mai ramas din casele "donate" odinioara caminului. Din loc in loc, cateva obiecte de mobilier negru, lucios, contrastand cu albul imaculat al intregii incaperi. Si cateva fotografii de tinerete, cu rame mari, sculptate migalit. Cinci mere intr-un paner din acelasi lemn vechi, innegrit. Si, peste tot, printre toate acestea, glastre cu plante verzi coborand spre pamant, plangatoare.
Plecam. Inaltul Johann se apleaca putin si-o prinde de brat pe prichinduta Traute, care-i ajunge doar pana la piept. Femeia il dirijeaza incet spre scari. Cand trecem de iesire si ajungem in strada, ea se intoarce deodata spre mine, privindu-ma cu insistenta, de parca mi-ar cere cumva ajutor. Un chip ascutit, blajin, in care se pastreaza parca trasaturi de scolarita, niste ochi inrositi parca de apele unei arzatoare tristeti. Da, abia iesita din azil in galagia strazii, batrana sasoaica e cat pe ce sa izbucneasca in plans. Ma apropii de ea, o ating pe umar, o intreb ce-a patit. "Nu stiu...", zice, acoperindu-si ochii cu palma inmanusata. "Nu stiu. Acolo e orasul meu, casa mea si e aproape Craciunul. Parca mi-e teama de atatea amintiri frumoase. Nu stiu cum sa zic, dar asa... parca am tare mari emotii sa plec."

***

Trebuie spus in momentul acesta al reportajului, ca de cand s-au zavorat intre zidurile confortabilului azil, cei doi batrani aflasera prea putin despre recentele prefaceri ale Sibiului. Nu stiau ca anul viitor orasul va fi "capitala culturala", alaturi de Luxemburg, ca s-au investit milioane de euro pentru restaurarea lui. Aflasera doar ca s-au refacut niste cladiri, ca s-au pavat niste trotuare, cineva i-a zis domnului Roth ca-i va fi foarte greu sa se deplaseze pe strazi, caci acum sunt pline de santuri. Doar au auzit toate astea, in treacat. N-au fost asa curiosi sa intrebe in amanunt si nici nu prea s-au uitat la televizor. Pentru ei, Sibiul, Sibiul adevarat, n-a fost nici macar cel din vremea comunistilor, ci cel dinainte.
Iata-i acum in inima orasului, chiar la intrarea in maiestuoasa Piata Mare, Grosser Ring, stand amandoi impietriti, inaintea multimilor de oameni ce se plimba tihniti, impresurati de porumbei. E un moment de cumpana. Cumva dezorientat, Johann ii spune ceva la ureche femeii. E incruntat, speriat aproape. O clipa am avut impresia ca, gata, vor sa se intoarca. O intrebase, probabil in germana, ce-i cu freamatul acela, ce se petrece in fata lor. Traute se uita drept inainte, nu-i spune nimic. Pare ca nici n-aude intrebarile lui tot mai insistente, mai panicate. Si abia intr-un tarziu, dupa o lunga contemplare, am vazut pentru prima data chipul femeii destinzandu-se intr-un zambet cald, firesc, ingaduitor. A tresarit, apoi si-a apropiat buzele de urechea barbatului orb. I-a raspuns limpede, in romaneste: "Sunt oameni tineri peste tot. Sunt tineri, Johann, si rad. E frumos.".

Domnisoarele din ciubere

Vorbiseram de Craciunurile de-altadata. Despre cum veneau toti tinerii aici, in Grosser Platz, spre marele Bal al Comerciantilor tinut in Casa Albastra. Ea, Traute, era aproape copila pe-atunci - statea pe caldaram, intr-un colt, cu genunchii adunati la piept, si privea piata. Purta doua cozi lungi, legate fedeles de la jumatate in jos cu banderole si noduri albe. Se uita la tinerele sasoaice cum erau aduse spre Casa Albastra in ciubere de lemn, de catre servitoare rosii in obraji si vanjoase. "Asa era atunci. Domnisoarele n-aveau voie sa se atinga cu picioarele de pamant. Slujnicele treceau asa, o carja prin cele doua toarte ale ciubarului si ridicau domnisoarele in sus, iar ele "luau loc" pe carja aceea, pentru ca rochiile lor lungi sa nu atinga nimic din mizeria prin care trecusera alti oameni. Stateau femeile acolo, sus, si erau mandre. De Sarbatori, din toate colturile pietii, vedeai venind tinere vesele, elegante, purtate in ciubere spre salonul de dans de la Casa Albastra..."
Traute isi intinde gatul, cautand cu privirea de-a lungul zidului de fatade, locul acela din vechime. Cand il gaseste, tresare si porneste intr-acolo, tragandu-l dupa dansa pe barbatul cu pasi sovaitori: "Johann, tu stii ca au refacut Casa Albastra? Da, zau. E chiar albastra! Au vopsit-o tocmai in albastrul ala care era atuncea, inainte de razboi. I-au reparat tencuiala, i-au facut si acolo sus, sub acoperis, vechea stema rotunda a Sibiului, cu doua sulite incrucisate, infipte in pamant, asa cum o stii. Da, Johann, nu glumesc. Si palatul Bruckental, cu toata fatada aia, cu coloanele cele mari din fata intrarii si trei randuri de acoperisuri... Si primaria-i proaspat facuta, si casa Haller, cu portalul ei cu blazon.Totu-i parca asa, la fel cu ce era inainte...". Incetul cu incetul, sasoaica se insufleteste. Se intoarce apoi spre mine si, cu un gest larg al mainii, survoleaza intreaga piata: "Inchipuiti-va un Craciun sau un An Nou petrecut aici. Lume multa, umbrelute, trasuri... Strazile acelea... Pe partea stanga mergeau numai sasii, pe partea dreapta romanii. Era o regula care le intrase oamenilor in sange, dar nu era dusmanie intre ei, era dragoste. In partea aia, unde e zidul vechii cetati, canta fanfara din Turnisor. Nu vedeai muzicantii, erau prea departe. Doar auzeai muzica plutind peste oras, nu stiai din ce parte vine. Daca de obicei orchestra canta doar duminicile, acum, de Sarbatori, canta in fiecare zi, de dimineata pana seara tarziu. Muzica aceea suava iti intra parca in pasi. Te atragea, iti venea sa te iei dupa adierile cantecului. Asa veneau oamenii in Ajun, spre Casa Albastra - plutind! In Piata apareau trasuri. Si eu am fost dusa cu asemenea trasuri odata, candva. Tatal meu, Michael, ii spunea mamei mele, Sofia, mult inainte ca eu sa ma nasc: "As dori sa am o fetita ca sa ma duc impreuna cu ea in trasura si sa dansam amandoi, brat la brat, la Balul Comerciantilor...". Asa zicea mereu. El dansa bucuros, era un om cu pofta de viata. Si a avut intr-adevar o fetita, dar el a murit in noaptea Craciunului, la numai trei ani dupa ce Traute, fetita lui, s-a nascut. Asta tin eu bine minte, ziua cand el a fost inmormantat. Aveam trei ani, dar parca a fost ieri. Totul tin minte. Zapada mare, alba, in Grosser Ring... Trasurile negre... Trasuri inchise, cu copertina coborata si ferestrele acoperite cu panza neagra. Piata era goala. Lumea inca petrecea prin case, nici un om nu se vedea prin zapezi. Doar trasurile alea, in sir lung, una dupa alta... Prima trasura ducea dupa ea un fel de caruta mai mica, numai si numai de sticla. Acolo, inauntru, in caruta de sticla, statea intins tatal meu. Avea pletele pieptanate pe tample. Acea prima trasura a pornit prima, spre cimitir. Incet de tot. Dupa ea s-au urnit celelalte, pe rand. Undeva, pe la casele din jurul Pietii, inca se mai auzeau colinde. Asta e primul lucru din viata mea pe care il tin minte - trasurile negre de la inmormantarea tatalui meu, Michael. Si ca el n-a dorit nimic altceva mai mult decat sa poata dansa macar o data, cu mine, in Casa Albastra...".

O mireasa in iarna

E impresionant s-o vezi pe femeia asta mititica, incercand sa-i povesteasca omului orb tot ce vede. De parca s-ar stradui sa-l faca mereu sa priveasca prin ochii ei. "Mai tii tu minte?...", asa-si incepe mereu fiecare spusa. E un santier intreg Sibiul. Un santier viu, insufletit, ce se misca repede, precum un furnicar de oameni si macarale dintr-o parte in alta a orasului, lasand in urma doar eleganta si stralucire. Zidari curati, cu casti galbene si chipuri de artisti, stau agatati pe franghii ca alpinistii, migalind fatadele centimetru cu centimetru. Traute ii sopteste la ureche lui Johann. Aplecat spre ea, cu ochii pierduti, el ingaima uneori "aaa!...", "da, chiar asa?...", "pai e minunat!...", apoi se lasa purtat mai departe,ascultator. Trecem prin fata batranului hotel "Imparatul Romanilor", pe peretii caruia atarna in corzi zeci de muncitori. "Da, Johann, se reface tot cum era. Mai tii minte cum venea lumea aici, la "imparatua"? Barbatii numai in frac, femeile "ondolate", dar de sub palarie n-avea voie sa iasa nici un firicel de par..." Johann o aproba ganditor, zambind stins. "Dar ingerii?", intreaba. "Ingerii de pe casa din dreapta, de langa imparat? Mai sunt ingerii aceia, Traute?" Femeia ii zice ca da. Mai sunt, refacuti minutios, iesind din zid deasupra fiecarei bolti a ferestrelor. Brauri de ingeri bucalati si albi, zambind trecatorilor cu ochii inchisi, parca intr-un fel de ingaduinta. "Tare mult mi-au placut ingerii astia, Traute, cand eram copil. Tare mult mi-a placut asa, sa ii vad..."
Catedrala Evanghelica. Uriasa, ametitoare, sublima. Adevarata bijuterie a Sibiului. Aici s-a casatorit Traute cu cel dintai sot al ei, Werner Hanz Rausch, acum exact o jumatate de veac, in ziua imediat urmatoare Craciunului. Barbatul orb o strange de brat, o indeamna sa povesteasca fara jena, caci "acum toate bucuriile vietii ei le simte de parca ar fi ale lui", iar Traute isi ridica privirea spre varfurile neguroase ale catedralei, spunand incetisor ca da, era iarna... Una din cele mai frumoase ierni pe care le-a vazut. Cu zapezi bogate, cu oameni veseli si parca fara griji. Intr-adevar, a fost chiar ziua de dupa Craciun... "Am intrat in catedrala, mai intai intr-un hol unde am putut sa ne dezbracam. Aveam paltoane groase, bune, de postav, in jurul gatului cu blana. Alergasem pana la biserica, eram ninsi, zgribuliti, fericiti. Parca abia asteptam, nu mai aveam rabdare. Am fost numai patru oameni - noi si doi nasi la fel de tineri. Patru oameni mititei in toata catedrala imensa, in fata altarului. Tin minte doar clipa cand, din spatele meu, a inceput sa cante orga!... O orga colosala, ampla, cu tuburi lungi cat un bloc intreg. Atunci, in momentul cand a rasunat orga aceea pentru prima oara, atunci am simtit ca parca asa, Dumnezeu Insusi se lasa asupra mea si parca ma atinge pe umeri. Aveam numai 26 de ani."
Aproape toate momentele importante ale vietii lui Traute Rausch s-au petrecut in preajma Craciunului. Isi aminteste, de pilda, cand a pasit prima data in teatrul vechi, ca sa asculte concertul de Craciun al filarmonicii sibiene. Era un eveniment, o seara cu adevarat magica pentru intreg orasul. "Chiar, Johann, o mai fi teatrul acela? Am auzit ca acuma, de cativa ani, tot au incercat sa-l refaca... A ars in `49, s-a zis ca i-ar fi dat foc comunistii care nu suportau sa mai vada tot luxul si frumusetea aia a protipendadei sasesti..." Se intoarce spre mine: "Stiti cum era teatrul acela?... Oh, era ceva!... O minunatie! Ceva dumnezeiesc! Totul era numai in "plius" rosu. Si scaunele, si balcoanele, si lojele, si peretii. Totul numai in "plius" rosu, cu brauri de marmura alba, sculptata. Si cand se aprindeau toate luminile alea!... Abia asteptam sa se aprinda luminile... Era asa, ceva cum numai in Viena puteai sa vezi. Doamne, oare cum o mai fi teatrul ala, Johann?...". Mergem intr-acolo, pe strada Cetatii, de-a lungul vechiului zid de aparare ce inconjura odinioara Sibiul, pana la turnul cel mai mare, Grosser Turn, un donjon grandios, bombat, iesind din batrana fortificatie. Chiar acolo, inauntrul turnului acestuia, acolo a fost si este teatrul. Intram pe undeva prin lateral, in holul pustiu. Eu inainte, cei doi batrani in spatele meu. Doamna Traute se uita pe sub sprancene, banuitoare, iscodind fiece amanunt. Sala cea mare e cufundata-n bezna. Ma duc la omul de la poarta, rugandu-l sa aprinda luminile. El zice ca nu poate, nu are aprobare, dar intr-un tarziu se indupleca si dispare undeva in spatele scenei. Raman cu Johann si Traute, in intunericul deplin, misterios. Johann intreaba unde suntem, Traute ii raspunde. Asteptam cuminti, langa usa. Iar cand luminile incep sa se aprinda, una cate una, cand inaintea ochilor nostri incep sa apara fotoliile si lojele, si peretii de catifea rosie, si braurile de marmura alba ale balcoanelor, abia atunci ma uit si vad cum lacrimile curg pe obrajii femeii, fara ca ea sa le mai poata opri.

Degetarul fermecat

Inapoi, in Piata mare. Ultima oprire. Strada Avram Iancu - pe ea se afla casa in care a trait Traute Rausch toata viata, pana sa se retraga la azil. Prima cladire de pe strada, robusta, galbena, azi resedinta unei banci, a fost candva magazinul de coloniale al lui Misselbacher - aici venea odinioara tanara Traute, cu un cosulet in palma, ca sa cumpere ate. Ata fina, lucioasa, in cele mai felurite culori. Rafturi intregi, numai cu ata... Vreme de trei ani incheiati ea a fost calfa la Ioan Solomon, intr-unul din cele mai mari si mai prestigioase saloane de moda din intreg Ardealul. Croitoreasa de lux, facea vesminte cu pretentii doamnelor epocii. Sub manusa, pe-un deget al mainii drepte, mai poarta si acum inelusul de argint pe care l-a primit cu solemnitate intr-o dimineata de Craciun, de la "maestrul" sau, la terminarea celor trei ani de ucenicie. Acolo, in ovalul stralucitor al inelului, sunt gravate cifra Iii si inca trei litere: G W S. Gewerbeschule, nobila scoala sibiana de femei croitorese... Ii era drag magazinul acela de pe coltul strazii, intreg ceremonialul unei cumparaturi, protocolul aproape teatral al relatiilor dintre oameni. "Cand intrai pe usa si suna clopotelul, venea vanzatoarea spre tine, de parca erai cel mai de pret oaspete. Chiar daca cumparai doar un ac, iti multumea cu plecaciune, din tot sufletul, pentru dansa era o onoare ca i-ai trecut pragul. Ti-l punea intr-un pachet special, se faceau niste pachete asa frumoase... C-o sforicica rosie si cu un lemn asa, cu un sant prin el, pe unde se trecea ambalajul si iesea frumos in afara, ca un buchet. Tin minte cand mi-am cumparat de aici, de la Misselbacher, un degetar de argint. Se faceau niste degetare atat de frumoase, slefuite, in mijloc un pic mai scobit. Era primul degetar din viata mea. Am iesit afara din pravalie cu el pe deget, l-am ridicat in aer si parca lumina! Ma simteam asa, parca puternica..." Il scoate din buzunarul pardesiului. Intotdeauna-l poarta cu dansa. Cu el a cusut mii de rochii, cat pentru un oras intreg. Mereu il framanta in palma, il mangaie, si-l pune uneori pe deget, parca in secret, in intunericul buzunarului. Zice ca "are nevoia" sa si-l puna atunci cand, intr-o anumita situatie, se simte rusinata, fragila, neajutorata. Iar cand il are pe deget, parca "deodata, brusc, printr-o mica vraja", nu stie precis cum, dar se simte iarasi intinerita, stapana pe sine. Este ea, croitoreasa de lux, Traute Rausch... Un degetar, un inel, o pereche de manusi cu monograma sunt acum singura ei avere. O avere mai mare decat zece palate.

Sibiul, cel mai frumos dar

Strada Avram Iancu, numarul 11. Casa. Adevarat conac sasesc, in curtea caruia intri printr-un tunel lung si boltit. Femeia ia palma lui Johann si o aseaza pe o balustrada, inclestandu-i apoi degetele pe ea. Ii zice c-ar fi mai bine sa ramana aici. Sunt prea multe trepte pentru puterile lui si un caldaram vechi, in care ti se-mpiedica pasii. Il lasam acolo, singur, privind spre nicaieri, chiar la intrarea in bolta tunelului. Coboram doar noi doi, intr-o curte dreptunghiulara, inconjurata de usi, ferestre, balcoane si flori ce nu se ofilesc niciodata. Acolo, pe latura din fund a acestei curti, aufost odinioara odaile lui Traute Rausch. Ea priveste spre cele patru ferestre mari de la etaj, fascinata. Nu a mai fost aici de sapte ani, din ziua-n care a plecat pentru totdeauna. Acolo s-a nascut. Acolo a trait tatal ei, Michael, acolo a trait mama ei, Sofia, cea care in serile de Ajun ale Craciunului ii trimitea pe copii la portarul casei, pentru ca atunci cand se intorceau sa se minuneze de aparitia bradului luminat, inconjurat de cadouri. Si tot acolo a trait si Traute, vreme de aproape jumatate de veac, impreuna cu Werner Hanz Rausch, barbatul dintai, care avea sa moara in azilul de batrani "Carol Wolf", inainte ca ea sa-l cunoasca pe Johann... Traute nu doreste sa intram, nici sa mai ramanem aici. Vrea neaparat sa plecam, caci l-a lasat singur pe Johann zece minute si nu se cuvine, deja e prea mult. Il vedem sus, inalt si neajutorat, la capatul gangului. O mana i-a ramas inclestata pe balustrada, cealalta se intinde spre ea. Degetele mari ale orbului cauta prin aer, tremurand, disperate. Atunci cand le ating pe cele ale femeii, imediat se linistesc. "Credeam ca n-o sa mai vii", zice Johann.
Ne intoarcem la azil. Pe drumul spre "casa", Traute n-a zis aproape nimic. Era cazuta pe ganduri. Numai o singura data a spus ceva, foarte serioasa, pe un ton rece, de parca acel lucru trebuia neaparat spus si abia atunci si-ar fi amintit: "Sa stii, Johann, ca Sibiul nostru s-a schimbat in bine. Arata altfel. Parca, intr-adevar, seamana cu orasul care era odata, intre cele doua razboaie. Si casele, si strazile, dar si oamenii. E bine, Johann. Sunt mandra ca locuiesc in orasul asta. Zau iti spun, sunt mandra". Le comunic si eu batranilor, pentru prima data, ca la anul, Sibiul va fi capitala, capitala culturala a intregii Europe, ca asta e mare lucru, ca ochii lumii intregi vor fi atintiti asupra acestui oras... Si cate altele. Pe bancheta din spate a masinii, cei doi privesc pe geam, dand incetisor din cap, murmurand intr-un glas: "Serios?...", "chiar asa?...", "interesant...", "pai e minunat!...". Ne despartim simplu, la usa azilului, fara prea multe cuvinte. Cei doi trebuie sa urce in apartamentul lor, sa se pregateasca pentru pranz, apoi pentru slujba religioasa, apoi pentru vizita medicala si apoi pentru cina. Nu mai au timp. O singura strangere de mana, drept ramas bun. Si abia cand dau sa urc inapoi in masina, ma aud strigat. "Domnule Bogdan!..." Traute Rausch face cativa pasi catre mine, aproape alergand. "Vreau sa va spun ca aaa.... Nu stiu, plimbarea asta... Chiar a fost frumos. Nu stiu cum sa zic... Sincer... Plimbarea asta a fost pentru mine cel mai frumos dar de Craciun, pe care l-am primit in ultimii ani."