Cristos Din Tichindeal

Pe Valea Hartibaciului, intre Sibiu si Agnita, intr-o biserica aproape abandonata, asteapta sa fie salvata de la pieire, una din cele mai frumoase reprezentari populare a lui Iisus.

Pe Valea Hartibaciului este decembrie auriu. Zapada e doar o presimtire, o raceala a vantului, o incremenire a copacilor desfrunziti. Pe cerul albastru sticlos, Dumnezeu deseneaza cu nori lungi, albi, subtiri. Ma aflu sus, pe o magura ca spinarea unui mare animal adormit, in departare sunt crestele albicioase ale Fagarasilor, iar jos, la picioarele mele, sta cuibarit intre coline satul Tichindeal, cu casele stranse una in alta, ca si cum s-ar teme. De pe dealuri se scurg peste ele paduri de culoarea pietrei. Nici o miscare, nici un om.
In mijlocul satului se vede biserica, de un alb abrupt, sobra, singura, cu o turla curajos infipta in cer. O biserica aspra, cu aer de supravietuitor. De jur imprejur, casele stau cu capul plecat, ca intr-o hora incremenita in tacere. Ea insa, nu. E o biserica ce nu vrea sa se supuna nici timpurilor, nici parasirii, nici iernii.

Simion

"Unde sunt oamenii din sat, nene Simioane?", intreb, in timp ce omul zornaie dintr-un morman de chei ruginite, sub ciudata poarta din piatra a bisericii. "De ce sunt strazile pustii, de ce sunt obloanele trase?" El priveste numai in pamant, cu ochii ascunsi in umbra caciulii de mocan. "Apai, is putini oameni in sat, si-s batrani. Stau ferecati in case. Un` sa iasa? Un` sa se duca?", mormaie batranul mai mult pentru el.
In fata bisericii se afla un copac urias, vechi de sute de ani, si cum bate soarele, umbrele enorme ale crengilor sale imbratiseaza biserica. Totul arata straniu. Biserica e inconjurata mai intai de un gard scund de lemn, ca o palisada, apoi de un zid scurt si gros din piatra, acoperit cu tigla, ca un zid de cetate medievala, iar la intrare, e poarta aceasta cum n-am mai vazut niciodata la o biserica: masiva, dar atat de scunda, incat trebuie sa te apleci ca sa intri. Patru coloane groase din piatra sprijina adancul acoperis al portii, pe sub care treci ca printr-un tunel. E ca si cum biserica ar fi aparata de un dusman nevazut. Dincolo de poarta, Simion deschide usa cea grea, in timp ce eu pun palmele pentru o clipa pe trupul masiv al acestei fiinte tacute. Biserica este vie. Parasita, cu zidurile atacate de igrasie, uitata, dar vie. Simion patrunde inauntru cu un oftat. Il urmez in adancurile intunecate, din nou printre coloane masive. Zgomotele mici ale vantului raman in urma. Lumina patrunde inauntru prin mici ferestruici decupate in piatra zidurilor, lanci de lumina care se infig stralucitoare in pereti, decupand la intamplare bucati din pictura fabuloasa ce se afla pe ei. Simion observa ca am ramas incremenit. "Asa ca-i frumoasa?", intreaba in soapta. Nimic nu te pregateste pentru interiorul acestei biserici, caci pe dinafara, simti numai asprime insingurata, numai masivitatea pietrei taiate in muchii dure, dar odata intrat, totul se schimba, formele devin curbe, rotunjite si blande, privirile se obisnuiesc cu semiintunericul tacut, si atunci pictura pur si simplu se scurge de pe pereti peste tine, in mii de tonuri ruginii, in albastru stins, in griuri colorate, in galbenuri stinse, care se aprind pe masura ce le privesti. Sunt acolo chipuri uluitoare de sfinti, pictati intr-un fel cum n-am mai vazut poate niciodata, primitiv si sofisticat in acelasi timp, niste sfinti cu chipuri de tarani de submunti Uneori, ei sunt imbracati cu camasi albe si cu brauri de lana tricolora, asa cum se mai poarta uneori si astazi, au caciuli ciobanesti pe cap, iar mainile lor sunt aspre ca niste maini de soldati. Sunt acolo sute de personaje, despre care simti ca nu sunt plasmuiri imaginate de pictori, si mai sunt si animale, cai, bivoli, iar Iisus are un chip in ai carui ochi ii poti vedea intreaga poveste, intr-o clipa. "Cine a facut asta, nene Simioane?", intreb, "Cine, cand a pictat biserica asta?" El ma apuca de brat fara un cuvant, doar zambeste, ma conduce in fata catapetesmei pictate la fel, apoi imi arata bolta licaritoare de deasupra, apoi trecem dincolo, in altar, si pretutindeni pictura acopera interiorul extraordinar al acestei biserici, ca un vesmant. In ciuda umezelii si a timpului care a trecut, in ciuda parasirii, a sutelor de ierni prin care a razbit aceasta biserica, pictura dinlauntrul sau arde. "Grecu", imi sopteste Simion la ureche, purtandu-ma pe sub zidurile rotunde, "fratii Grecu, ei or facut zugraveala bisericii. N-ati auzit de fratii Grecu? Cantau liturghia in timp ce zugraveau. Or fost demult ei, demult."
M-am preumblat un timp prin adancurile rotunjite ale bisericii, pana cand ochii mei s-au imprietenit cu intunericul, pana cand culorile au devenit arzatoare, intrebandu-ma mereu cum e posibil ca o asemenea bijuterie extraordinara sa fie uitata, sa fie parasita, lasata la indemana acestei umezeli care o mananca pe dinafara si pe dinauntru, la indemana pustiei si a pierzaniei. Intr-un colt din altar, am descoperit un fel de istoric, putred si el, al bisericii, scris intr-un fel straniu, din care am inteles ca lacasul acela parca nepamantean ar avea peste doua secole, ca pictura aceastafabuloasa n-a fost atinsa de-atunci decat de aripa timpului. Nici un cuvant despre fratii Grecu, zugravii. "S-a duce si biserica unde s-a duce si satul. In pustie", sopteste batranul Simion. "N-are cine avea grija de ea, cum o avut ea grija de noi". Inteleg dintr-o data totul. Felul in care casele goale ale Tichindealului stau incremenite, oblonite, in jurul bisericii de piatra. Inteleg tacerea ulitelor, felul in care zboara corbii deasupra padurilor dimprejur. Numai cateva case mai sunt locuite de batrani solitari. Si mai inteleg felul in care zidurile bisericii urca la cer, singuratatea colturoasa a turlei in batalia cu timpul, felul ciudat in care launtrul bisericii te cuprinde imediat ce ai intrat, ca o imbratisare tacut-disperata. Biserica aceasta mai crede in salvare.
***
Iisus sta cu mainile impreunate, asezat pe un tron in flacari, coroana de spini de pe capul sau arde si ea, pielea sa e aramie, reflectand flacarile care stau sa-l cuprinda. Un Iisus pe rug. In mana tine un fel de sceptru facut dintr-o creanga de copac. Mai are inca ramuri. In jurul sau sunt personaje in ilicuri rosietice, cu fesuri turcesti pe cap, cu mustati rasucite, cu fete batjocoritoare, unul dintre ei bate un piron, un altul Il arata acuzator cu degetul, altul Il loveste cu ceva, iar El, Iisus, priveste toate acestea din mijlocul flacarilor cu o expresie de mila pentru calai. Chiar asta este inscriptia scrisa cu litere slavone pe zid: "Calaul batjocorindu-L pe Cristos". Aceasta este cea mai fantastica fresca de pe peretii bisericii din Tichindeal. Se afla undeva, pe peretele din dreapta altarului, sub o fereastra, aproape nevazuta. Am stat un timp acolo, privind, incercand sa-mi imaginez cine au fost zugravii aceia care L-au pictat pe Iisus, martirizat cu o coroana incinsa, la fel ca eroul legendar al taranilor ardeleni. Ceva nemaivazut! Cand m-am intors, batranul Simion al bisericii disparuse.

Aaron

"M-or aruncat in beciul mortilor de viu. Era asa, o hruba adanca, si acolo, unii peste altii, mortii. Tifosul ii omorase, foamea, frigul. Or crezut ca-s mort. Nu era nici o lumina, nimic, numai o ferestruta mica, pe unde intra gerul. Mai vedeam uneori bocancii soldatilor rusi trecand, dar putere n-aveam sa strig."
Aaron Mihulet sta pe bancuta din fata bisericii albe, sub marele copac ale carui brate de umbra au cuprins totul. Batran, imbracat in haine de postav maroniu, cu mainile miscandu-se noduros prin aerul inserarii. "Nici eu nu stiam daca sunt viu sau mort. Aveam vedenii grozave, in care moartea venea ca o fiara ce n-o cunosteam si ma sfarteca. Intindeam mainile si eram printre morti. Deschideam ochii mari, si mortii erau acolo. Si eu cu ei. Poate ca de fapt eram deja pe lumea ailalta. Nu stiu cat am zacut asa. Ma luase o moleseala mare, parca zburam. Gandeam: asta-i moartea. Si-atunci, simt o caldura, Doamne-Doamne, se face ca ma intorc, si ce vad? Iisus! Era acolo. Se uita la mine. Coroana de spini ardea pe fruntea Lui, si El parca ardea. Era frumos, frumos, si-n mana tinea o creanga de mesteacan si tot era numa` o fierbinteala. S-odata imi dau seama ca El venea direct din biserica mea de-acasa, unde mergeam cu mama cand eram copil. Biserica noastra din Tichindeal. Era la fel, imbracat la fel, cu ochii aia pe care-i stiam, cu focul tronului pe el. El era!"
Lui Aaron ii danseaza lacrimi in verdele batran al ochilor. Toate astea se petrec cu saizeci de ani in urma, cand el era doar un copil, poate ca avea vreo nouasprezece ani, in timpul razboiului, cand rusii l-au luat prizonier si l-au trimis in Siberia, la mii de kilometri de casa, in paduri inghetate al caror capat nu putea fi zarit. Grozavie! Era la capatul pamantului si, de fapt, la capatul vietii, asa credea, un cadavru aruncat printre alte cadavre. Vedea luna prin ferestruta si isi spunea in cap: "Vasazica exista luna si pe taramul celalalt". Se apleaca putin spre mine, ca si cum ar vrea sa fie sigur ca inteleg despre ce este vorba: "A fost o minune. O minune adevarata. Eu nu eram credincios, nu mai fusesem la biserica de cand eram copil, eram departe de Dumnezeu. Eram ratacit si pe jumatate mort, atunci cand Iisus, cel din biserica noastra de-acasa, a venit la mine. Dar nici atunci nu credeam. Ziceam ca-i o vedenie. Atunci el s-o aplecat putin, mi-o pus mana pe umar si s-o uitat direct in ochii mei. Atunci am stiut ca e adevarat. Am simtit mana Lui pe umar, era viu, in carne si oase. Fara nici un cuvant am stiut ca o sa scap din hruba mortilor. Am vazut trenul si drumul pana acasa si mai ales biserica. Si asa o fost tot, cum spun."
Il privesc pe Aaron, iar el nu-si dezlipeste ochii de silueta inalta a bisericii scufundata in umbrele inserarii. Imi spune cu mii de amanunte totul, caci pentru el e ca si cum toate acestea s-ar fi petrecut ieri. Dupa ce L-a vazut pe Iisus, deodata s-a departat, a vazut tronul in flacari asa cum este pictat in biserica, si el se departa, se departa, biserica se mai vedea undeva, jos de tot, la picioarele lui, si imprejurul bisericii satul si casele, si oamenii care umblau, el se ducea tot mai sus si se facea tot mai intuneric si mai frig. El striga: "Doamne, Doamne, nu ma lasa!" si din Iisus ii mai ramasese incrustat in lumina ochilor numai surasul chinuit si coroana de spini arzand. Restul povestii nu mai conteaza prea mult. "M-a scos de-acolo o fata rusoaica. Ma rog pentru ea si acum, macar ca nu-i stiu nici numele." "Nene Aaron", zic, in timp ce copacul sub care stam pare sa creasca din ce in ce mai mare, "cum a fost intalnirea cu biserica, atunci cand te-ai intors acasa?". Ochii lui sunt pironiti in alta lume, numai mainile, animale batrane, se framanta intre ele. "Era viscol mare. Am fost venit pe jos tocma` de la Sibiu. Si eram atat de slab, ca abia ma tineam pe picioare. Peste dealuri am venit. Si cum ma uit, uite-asa se invartea crivatul in jurul bisericii, bulboana, numai neguri, parca venise Siberia dupa mine. Uite-aici, vezi, in prag am ajuns pe picioarele mele, s-am cazut dus. In biserica n-am putut intra. M-or dus pe brate pana acasa."
O iarna intreaga Aaron a bolit in pat, scuturat de friguri si de febra. Dintre perinile albe si moi vedea biserica numai pe fereastra, zi de zi, noapte de noapte, apoi se scufunda din nou in vedenii si intuneric. Intr-o buna zi, cand cerul s-a inseninat si mugurii dadeau sa crape, cu picioarele tremurand, a iesit afara si a mers pana la biserica. "M-am descultat de bocanci si am mers la El. Era acolo, pe parete, cu coroana arzanda pe cap, cu creanga de mesteacan, ma astepta. Am cazut in genunchi si am plans, cum numai odata poate plange omul in viata, din toti rarunchii."

Inserarea unei biserici

Aaron a ramas acolo, sub marele copac. Inainte de a pleca l-am intrebat daca duminica merge la biserica. M-a privit lung. "Duminica, daca is sapte-opt oameni in biserica, atunci e bine. Inseamna ca jumatate din sat e la slujba."
Am intrat sa mai privesc o data Cristul in flacari, sa-i privesc chipul, ochii, si mai ales zambetul acela despre care vorbea Aaron. Am inconjurat totul cu privirea, frescele, cupola care abia se mai putea banui in intuneric, cartile stravechi ale dulapului din altar, pe jumatate putrezite. Biserica aceasta este inca vie, mi-am spus, apoi am inchis usa incetisor, in urma.
Am haladuit pe stradutele pustii ale satului, printre portile ferecate, printre ferestrele oblonite. Soarele coborase in spatele dealurilor, padurile de culoarea granitului pareau sa se scurga mereu de pe dealuri pe ulite, profitand de absenta oamenilor. Amvazut cai umbland liberi prin gradini, am vazut ruinele unei alte biserici strajuind asezarea, am simtit apropierea iernii si-a umbrei si, poate, o strangere de inima. Tichindealul e un sat romanesc care se stinge, biserica lui supravietuitoare trebuie sa fie intr-adevar, foarte veche, caci dupa 1867, romanii, aflati sub unguri, n-au mai avut voie sa construiasca din piatra. Ma gandeam laSimion, purtatorul crucii imbracat in haine taranesti[/img]Craciunul care va veni, la viscolele care vor cobori in vartejuri de pe magurile dimprejur si vor face din nou "bulboana" in jurul turlei. Ultimii locuitori din sat vor sta la gura sobei, iar in noaptea sfanta de Craciun, vor strabate nametii pentru a se intalni, toti zece sau cincisprezece, cu zambetul misterios al acelui Iisus care arde pe zidurile bisericii. Aproape ca ii pot vedea, batrani, tacuti, stransi unii in altii, in pantecele putred al bisericii lor.
Fotografiile autorului