Oficiant impatimit al profesiei de operator si regizor de televiziune si film, pe care a studiat-o la Bucuresti, a plecat in lumea cea larga, ca sa-si caute norocul in meserie si-n dragoste. Le-a gasit pe-amandoua, le-a onorat cu medie maxima, iar acum s-a intors. In inghetatul mileniu trei, Andrei Zinca sufera de o boala anacronica: este sentimental. I-e dor de tara, de parinti, de o noua iubire si, mai ales, de-un "acasa" in care sa se simta implinit.
Teapa din inima
- Sunteti fiul unui scriitor cunoscut si apreciat inainte de 89: Haralamb Zinca. Cu siguranta ca motivul plecarii dvs. in strainatate n-a fost de ordin politic sau material. De ce ati plecat? Si daca ati facut-o, de ce ati revenit?
- Am plecat sub impulsul dragostei. M-am indragostit nebuneste de o fata din Peru si am plecat dupa ea, in 1980, la 25 de ani. Am plecat cu intentia de a-mi testa puterea iubirii. Foarte romantic, in special pentru vremea aceea. Dar n-am putut sa raman acolo. Fiindca dupa 5-6 luni, n-am mai rezistat, din cauza dorului de-acasa. Am incercat sa gasesc o posibilitate sa ma impart intre acasa si "locul cu iubire". Ciulei era exemplul meu de frunte. Imi spuneam ca, daca Ciulei putea sa traiasca si sa munceasca asa, divizat, intre Romania si America, atunci de ce n-as fi putut si eu? Am obtinut un contract de la o companie de productie din Peru si m-am intors in tara. Bineinteles, tocmai aceasta revenire m-a transformat intr-un individ suspect. Asa ca atunci cand am vrut sa plec din nou, ca sa-mi onorez contractul, Suzana Gadea a spus "Nu". In ziua aceea am intrat in criza. Fata respectiva nu m-a mai asteptat si cand, in sfarsit, dupa multe insistente, pile si batalii, iesirea din tara mi-a fost aprobata, n-am mai avut de ce sa plec. Asa ca am dat pasaportul inapoi. Intre timp, lucrurile in Romania s-au inrautatit si, la un moment dat, am ajuns la concluzia ca nu mai era de stat. Nu din punct de vedere material, ca nu muream de foame, ci pentru ca simteam ca profesional ma sufocam. Nu mai vedeam cum as fi putut creste ca operator de film in sistemul acela incorsetat, lipsit de informatii. Sa-ti dau un exemplu: la intoarcerea din Peru, venisem cu un documentar despre ce se intampla in lumea incasa, dar si in lumea peruviana moderna. Partea cu cultura incasa a mers foarte bine, dar lumea moderna n-a iesit niciodata pe post. Am mai avut un mic documentar despre Germania, care a fost difuzat, dar numai dupa ce s-au scos toate catedralele din film. Erau simboluri religioase! In ziua in care am aflat ca pana si piramidele egiptene erau cenzurate, mi-am spus: "Pana aici!". Si am inceput sa-mi premeditez plecarea. Dar trebuie sa marturisesc ca dorinta intima care ma impingea sa-mi fac din nou bagajele era aceea de a-mi scoate teapa din inima, de a vedea ce s-a intamplat cu acea iubire peruviana. Trebuia sa inchid capitolul, dar era un gest pe care nu-l puteam face de la departare. Eram constient ca nu puteam sa ajung direct in Peru, pentru ca nu mai aveam bani. Asa ca am ales un traseu... facator de bani. Normal ca socoteala de-acasa nu s-a potrivit cu cea din targ, pentru ca la vremea aceea, eu habar n-aveam ce insemnau, de fapt, banii. Pentru mine, pierderea inocentei asta a insemnat: sa ajung in Occident ca sa invat ca totul depinde de bani si ca banii nu sunt usor de facut. Primele 6 luni le-am petrecut in Suedia, unde m-am simtit deosebit, deosebit, deosebit de prost. Au fost 6 luni de groaza! Practic, am fost violat emotional. Ca sa ma intretin, am maturat scari de bloc si am lucrat ca hamal in port. Dupa 6 luni, am plecat in Sua, calit interior si cu 500 de dolari in buzunar. Aia au fost toti banii pe care am reusit sa-i economisesc. In Sua stiam deja ce-nseamna munca si aveam si niste prieteni care m-au ajutat. Incet-incet, m-am pus pe picioare si m-am gandit din nou la profesia mea. Era timpul s-o iau din loc, mai ales ca intre timp mi se cristalizase o intrebare in minte: care e secretul filmelor americane? De ce toata lumea se duce sa vada filme americane? Asa ca am plecat la universitate, in Los Angeles, ca sa-mi fac masterul in regie. Sa nu-ti inchipui insa ca viata devenise deja roz. A fost foarte greu. Iti trebuiau masa, casa si o masina, ca in L.A. n-ai cum sa te deplasezi altfel. Comunitatea romaneasca era singura care nu acorda nici o bursa, nici un fel de ajutor. Toate comunitatile din tarile socialiste aveau diverse sisteme de intrajutorare. Numai noi nu. Ba mai mult: tot romanul se uita la conationali cu teama. Intrebarea de pe buzele tuturor era: o fi sau n-o fi securist? In sfarsit, cu un semestru inainte de a incheia masterul, mi s-a oferit posibilitatea de a ajunge din nou in Peru. Ca sa ma reintalnesc cu fata iubita. Trecusera cinci ani si eu tot nu ma vindecasem. Si vorba aceea: tot ce-ai inceput bine trebuie sa termini la fel. Asa am plecat la Lima, m-am reintalnit cu vechea iubire si... nu ne-am mai placut deloc. Amandoi ne transformaseram, eram doi oameni diferiti de cei care se cunoscusera initial. Ne-am uitat unul la celalalt si eram doi straini. Dar uite ca universul a facut in asa fel, incat sa ne dea ragazul sa facem din nou cunostinta. La mine s-a iscat o problema cu viza de America, din cauza ca eram cetatean al unei tari comuniste, asa ca am ramas in Lima, ne-am redescoperit, ne-am reindragostit unul de celalalt, si in patru luni, eu si Emily eram casatoriti. Am stat in Peru doi ani de zile, apoi ne-am mutat in Buenos Aires, in Argentina. Acolo am luat primul contact cu industria telenovelei si am inceput sa inteleg ce inseamna televiziunea de limba spaniola. In 1988, am facut primul proiect de-acolo: un miniserial de 6 episoade, o serie de epoca, despre prima sfanta a Americii. Dupa care, in acelasi an, m-am mutat la Miami si-am inceput drumul american.
Un roman la New York
Pe platoul televiziunii, cu operatorul Vivi Dragan Vasile
- Eu am intalnit doua tipuri de oameni. Omul care e legat de glie, orice-ar fi si orice s-ar intampla, si pentru care nicaieri nu-i ca acasa. Si omul caruia daca-i e bine e multumit oriunde l-ai pune. Omul care n-are priviri nostalgice. Eu fac parte din prima categorie. Cred ca noi, romanii din prima categorie, am fost crescuti intr-un spirit de relaxare totala. Depresia era un cuvant pe care-l auzeai numai in prelegeri. Puteam sa avem tot soiul de sentimente fata de viata noastra de zi cu zi, fata de realitatea politica sau economica si fata de cozile de la oase, dar nu aveam responsabilitati majore, generatoare de stres. Traiam linistiti. Ba chiar a fost o epoca in care eram chiar fericiti. Realitatea asta, in care ei se faceau ca ne platesc, iar noi ne faceam ca muncim, era echivalenta cu statul cu burta la soare. Nimeni nu facea presiuni asupra noastra. Daca nu aveam o constiinta care sa ne spuna ca ni se spala creierele, puteam sa traim linistiti. Si-apoi, tu, omul asta din Romania, ajungi in Sua, unde esti absorbit de un sistem care te transforma in sclav. Iar zeul acestui sistem e banul. In Sua, presiunea materialului, a banului e coplesitoare. Sistemul de consum te inghite pana cand nu mai faci diferenta intre "vreau" si "am nevoie", pana cand ajungi sa muncesti ca sa-ti cumperi tot felul de lucruri de care nu mai ai timp sa te bucuri. Asa cum nu mai ai timp sa stai cu nevasta si cu copiii, sa mergi pe munte sau sa citesti o carte. Ei, si cand ai devenit sclavul sistemului, tie, romanului, iti vine dorul ala de "acasa", unde lucrurile stateau altfel. In Sua, comunitatile romanesti nu sunt mari si nici prea unite. Pe cand acasa, te intorceai de la serviciu, se lua lumina si atunci ramaneai numai tu, cu familia si cu prietenii stransi la o cafea sau la un pahar de vin. Chestie care in sistemul american nu exista. Acolo vii de la serviciu, abia mananci si-ti pupi copilul pe crestet si cazi in pat mort de oboseala. E acelasi sistem care incepe sa se implementeze azi si aici. Prietenia, dragostea si familia se contopesc acolo in notiunea asta de dor de tara. E dorul dupa ceva mai curand intangibil, dupa ceva ce porti deja in suflet, e o dorinta de evadare, e o fuga de singuratate. Acolo innebunesti din cauza izolarii, din cauza lipsei de comunicare. De asta vedem atatia oameni care-si iau arma si incep sa traga. Si-apoi, dorul de tara ia forma amintirilor, a lucrurilor frumoase pe care le-ai trait intr-un anumit spatiu fizic. Chiar daca esti constient ca spatiul ala nu mai exista, tot tanjesti dupa el.
- Cum se vede Romania de dincolo de Ocean?
- E bine pusa intrebarea, pentru ca viziunea de dincolo de Ocean e diferita de cea din Europa. Romania, pentru America, inca n-a aparut pe harta. Sau, in cel mai bun caz, are capitala la Budapesta. Eu astept ziua in care la Meteo, pe harta lumii, o sa apara si Bucurestiul, fiindca acum se sare de la Budapesta direct la Moscova. De parca intre Budapesta si Moscova n-ar exista absolut nimic. Romania exista doar prin Nadia Comaneci. Dracula tine de Transilvania, iar Transilvania e, pentru americani, fie o tara imaginara, fie exista pe undeva, prin Europa, dar n-are nici o legatura cu Romania. Bella Karoly e o mare vedeta, dar foarte putina lume stie ca e roman. El e deja american, a fost incorporat. Mai apare, cand si cand, la stiri, cate-o veste despre Romania, dar vestile astea sunt asociate cu calamitati naturale. Sigur ca la anumite varfuri politice, economice si intelectuale, Romania e binecunoscuta. Dar nu la nivelul maselor. In ceea ce ma priveste pe mine, de cand am revenit, nu stiu ce sa zic. Nu sunt profet, dar ce simt eu este ca Romania e pe un drum pe care va avansa, dar cu greutate si cu pasi marunti. Mi-e imposibil sa nu fac o comparatie intre realitatea romaneasca de acum si ceea ce am trait eu in America Latina. Romania pare acum o tara latino-americana. Sunt foarte multe asemanari: de la politica la coruptie, la economie, la televiziune... la toate nivelele. Nu stiu cum ne va afecta integrarea in Ue, dar sunt inclinat sa cred ca, dibaci cum suntem, o sa-i pacalim si pe europeni. Si spun dibaci in sens melancolic.
- Vorbiti la persoana intai plural. Aveti de gand sa ramaneti definitiv in tara?
- Sincer, nu stiu cat am sa raman. Eu traiesc in prezent. Nu ma gandesc prea mult in viitor. Acum am venit ca sa petrec mai mult timp cu parintii mei, care se afla la o varsta inaintata. Tata e
Cu Florin Piersic jr.
Subiectul si predicatul iubirii
- Ati fost totdeauna atasat de parinti sau fiul ratacitor vrea sa-si rascumpere absenta?
- Sunt o persoana calda si sentimentala, iar trasaturile astea le-am mostenit de la parinti. Acum cu tata nu pot sa mai comunic verbal, dar simt nevoia sa petrec timp cu el, simt nevoia sa-i dau dragoste. Dragostea trece dincolo de puterea de intelegere a cuvintelor. Dragostea include si o comunicare la nivel energetic, nu numai la nivel de luciditate mintala. Chiar daca nu mai ai judecata, eu cred ca sufletul simte. Din pacate, eu si tata nu ne-am mai inteles bine de la un anumit moment incolo. Asta, fiindca eu am ales un drum care m-a indepartat de ei si am ales o realitate care mi-a deschis anumite niveluri de intelegere la care tata n-a mai avut acces. De foarte multe ori, in ultimii ani, ne-am gasit pe fronturi ireconciliabile. Ca moduri de gandire, ca moduri de percepere a realitatii, a cotidianului... Eu ma simteam ca adolescentul acela rebel care considera ca parintii nu stiu nimic. Asta tine si de natura tatei: el mereu se uita la jumatatea goala a paharului, iar eu ma uit intotdeauna la jumatatea plina. Din acest punct de vedere, comunic mai bine cu mama. Insa la nivel de energie, de dragoste, mereu a existat intre noi o legatura fantastica. Am stiut intotdeauna ca sunt "lucrul" cel mai important din viata tatei, iar el stia cat de mult il iubesc. Daca e sa ma gandesc la tata ca la un meserias al cuvantului, nu-mi vine in minte decat paradoxala sau poate ironica tragedie ca boala i-a distrus tocmai capacitatea de a scrie, de a vorbi, de a folosi cuvintele. Si momentul cel mai sfasietor a fost cand am mers la doctor, iar unul dintre testele de diagnosticare la care a fost supus a fost acela de a scrie o propozitie cu subiect si predicat si care sa aiba logica. Iar tata n-a putut sa scrie. Pe langa revenirea mea acasa, cand tata nu m-a mai recunoscut, n-a mai stiut cine sunt, acesta a fost momentul cel mai socant.
Cand 1 si cu 1 fac 3
- Sa vorbim, spre final, despre profesia dvs. Sunteti cunoscut ca operator de imagine, dar si ca regizor de telenovele. Va deranjeaza aceasta etichetare? Telenovelele nu sunt un gen artistic prea agreat de elitele intelectuale.
- Nu ma deranjeaza deloc. E foarte bine. Telenovela e un gen pe care il respect si-l iubesc. Noi vorbim acum dupa premiera serialului "La Urgenta", care are un rating bun, iar daca acest serial e apreciat, in parte datorez aceasta apreciere telenovelei. Eu nu sunt doar produsul scolii de film din Romania sau al celei din Sua, sunt si produsul scolii telenovelei. Si n-as fi azi ce sunt si n-as putea sa ma exprim in felul in care ma exprim cu aparatul de filmat, daca n-as fi trecut si prin scoala telenovelei. Pentru ca telenovela e campul de instructie cel mai complet din cate pot exista in televiziune. Din toate punctele de vedere. Iti impune un ritm de lucru infernal, iti educa gandirea pe sistemul rapid, te obliga sa iei decizii corect si in timp foarte scurt, te invata sa lucrezi incadrandu-te in buget, te invata sa comunici cu actorii rapid, dar penetrant. Iar pe de alta parte, sunt recunoscator telenovelei pentru ca, intr-o zi, cand se va scrie istoria acestui gen, voi fi si eu mentionat ca regizor al primei telenovele americane. E gramul meu de faima! Si unul dintre primele lucruri pe care mi le-a explicat taica-miu a fost sa nu musc mana care imi da mancare. Asa ca eu, personal, imi scot palaria in fata telenovelei. Sigur, telenovela e un gen repetitiv, care exploateaza niste sentimente primare. Dar e o forma de exprimare. Dulceaga si de prima treapta. Insa, pe scara catre orice, trebuie sa existe si acea prima treapta. Pe scara filmului, treapta a doua e serialul. Si tot asa. Fiecare spectator se pozitioneaza pe treapta unde simte ca-i e locul. De asta avem posibilitatea sa optam.
- Sa vorbim atunci despre "La Urgenta"...
- Mi-as dori sa am un public enorm, care sa prefere "La Urgenta", in detrimentul telenovelelor difuzate la aceeasi ora pe alte posturi. Nu pot sa spun ca sunt multumit sau satisfacut de ceea ce am facut cu serialul asta pana acum. Asta, fiindca eu cred ca regizorul care se declara multumit poate sa se retraga. Dar consider ca am reusit sa realizam un produs respectabil. Poate chiar mai mult decat decent. Desi nu e inca filmul pe care l-am avut eu in minte. E inca perfectibil. Mai e loc de progres. Dar n-a fost usor. Eu si restul echipei avem inca moduri diferite de gandire. Am o echipa formata din oameni deosebit de talentati si cu multa experienta in spate, dar care au fost obisnuiti cu altceva. Nici unul dintre ei n-a mai facut televiziune pana acum. Toata lumea a facut film sau reclame. Or, astea sunt niste animale complet diferite. E mai usor sa lucrezi cu cineva care n-are nici un fel de experienta si pe care il iei de la zero, decat cu cineva care le stie pe ale lui si ii vine greu sa accepte alte cerinte. Apoi, a fost vorba de mentalitatile diferite. Modul in care se face televiziune in Romania e diferit de modul in care fac eu televiziune. Dificultatea cea mai mare a fost sa-i fac pe oameni sa creada ca 1 si cu 1 pot sa faca si 3, nu numai 2. A fost ingrozitor de greu sa-i misc din ceea ce au invatat la scoala. Dar incet-incet, cu mult sacrificiu si cu foarte mult consum, si din partea mea, si din partea lor, lucrurile au inceput sa mearga.
- Se spune ca oamenii care isi abandoneaza tara natala sunt pedepsiti sa nu-si mai gaseasca locul si linistea pe pamant. Ca ratacesc, nehotarati, intre doua patrii. Ce spuneti?
In asteptarea marii iubiri
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
