Discutia despre moralitatea artistului si modul cum trebuie sa influenteze ea sau nu judecarea operei e destul de infierbantata azi la noi. Slabiciunile omului, oportunismele, ticalosiile la care s-a facut - constrans sau de bunavoie - partas pot diminua valoarea creatiei de talent? Are biograficul o pondere majora in cernerea numelor de patrimoniu cultural? Singurul capabil sa dea raspunsuri e timpul. Judecata patimasa a contemporanilor, cu indreptatirile ei conjuncturale, nu poate da verdicte definitive. Ca faptele blamabile, erorile, compromisurile trebuie cunoscute - e una. Dar ca ele sa acapareze interesul si sa prevaleze in fata operei de arta veritabile, care comporta alt gen de evaluari si competente, e inadmisibil. Pierre Drieu la Rochelle (1893-1945) a devenit un nume odios al literelor franceze imediat dupa razboi, fiindca a colaborat cu ocupantii nazisti si nici macar n-a avut barbatia sa-si suporte judecarea si condamnarea. S-a sinucis de frica furiei populare. Au trebuit sa treaca peste patru decenii ca romanele si eseurile lui - cateva zeci de volume - sa fie recitite cu calm si reeditate. Revirimentul numelui sau a atins o culme in 1992, cand cea mai prestigioasa editura franceza, Gallimard, a socotit ca a venit momentul sa publice masivul lui jurnal inedit din anii razboiului (persoanele mentionate cu indiscretie si rautate, cu aprecieri defavorabile, nu mai erau in viata, iar editia critica indrepta accentele rauvoitoare datorate frustrarilor, invidiei, reglarilor de conturi, antisemitismului si homofobiei). Ca scriitor, Drieu la Rochelle e inferior contemporanilor sai Henri de Montherlant, Jean Giraudoux, Louis Aragon, Andr Gide, Jean Giono s.a. - despre care scrie lucruri foarte neplacute. Ii lipseau (si era constient de asta) originalitatea, stralucirea, marca stilistica individualizatoare, era o natura excesiv intelectuala si prea putin artista. Deci ca scriitor era mediocru. Dar ca personaj, asa cum s-a pastrat viu in Jurnal, e teribil si se poate face un "studiu de caz" exceptional din marturiile lui. In primul rand fiindca - lucru unic la diaristi - isi observa negativ, cu o curiozitate detasata, chiar caracterul sau dificil in actiune. Obsedat de esec (tema recurenta in romanele lui), de satisfacerea placerilor, deceptionanta pe masura ce neputinte premature il fac inapt pentru rolul de cuceritor, inacrit de ranchiune si dezgustat de decadenta societatii franceze, Drieu gaseste in fascism o solutie pentru iesirea din mediocritate. E, cititorului de azi, foarte antipatic, dar asta fiindca mizantropul nu se iubea nici pe sine, iar necrutatoarea introspectie pe care o livreaza posteritatii e a unui om care nu mai are nimic de pierdut. Il vedem - fiindca el ni-l arata - pe seducatorul care s-a lasat toata viata intretinut de femei, fara nici un scrupul. Pe antisemitul patologic, clocotind de ura impotriva evreilor, desi prima lui sotie, Colette, cu care se insurase pentru bani, era evreica si tot ea va fi cea care-l va ascunde si ocroti in casa ei, dupa Eliberare, dorind sa-l salveze. Pe scriitorul care a tradat literatura pentru politica nazista in Parisul ocupat, poate ca o revansa impotriva colegilor mai inzestrati, pe care isi dorea sa-i domine. Fara menajamente, fara artificii literare, el face in acest jurnal, dupa cum singur spune, "portretul unui degenerat si al unui decadent care se gandeste la decadenta si degenerare", reconstituind spirala esecului pana la pierderea ultimei partide. Azi, cand prezentul notatiilor a devenit istorie clasata, e interesant de urmarit mersul razboiului prin ochii acestui personaj paradoxal: o natura slaba, lenesa, hedonista, depresiva, fascinata de "forta voita si constienta" a totalitarismului hitlerist. In care, de la un moment dat, nu mai crede, dar continua sa o exalte (se pare ca bine remunerat pentru asta). Citit azi ca o cronica a unei sinucideri anuntate, Jurnalul lui Drieu la Rochelle s-a dovedit un calcul corect privind posteritatea. Fara aceste insemnari crude din anii negri, scriitorul mediocru ar fi ramas uitat.
Selectia "Formula AS"
Pierre Drieu la Rochelle, Jurnal 1939-1945, traducere de Marina Vazaca si Sanda Oprescu, prefata de acad. Serban Papacostea, introducere de Julien Hervier, Editura "Corint" (tel. 222.19.49), 440 pag.
Discutia despre moralitatea artistului si modul cum trebuie sa influenteze ea sau nu judecarea operei e destul de infierbantata azi la noi. Slabiciunile omului, oportunismele, ticalosiile la care s-a facut - constrans sau de bunavoie - partas pot diminua valoarea creatiei de talent? Are biograficul o pondere majora in cernerea numelor de patrimoniu cultural? Singurul capabil sa dea raspunsuri e timpul. Judecata patimasa a contemporanilor, cu indreptatirile ei conjuncturale, nu poate da verdicte definitive. Ca faptele blamabile, erorile, compromisurile trebuie cunoscute - e una. Dar ca ele sa acapareze interesul si sa prevaleze in fata operei de arta veritabile, care comporta alt gen de evaluari si competente, e inadmisibil. Pierre Drieu la Rochelle (1893-1945) a devenit un nume odios al literelor franceze imediat dupa razboi, fiindca a colaborat cu ocupantii nazisti si nici macar n-a avut barbatia sa-si suporte judecarea si condamnarea. S-a sinucis de frica furiei populare. Au trebuit sa treaca peste patru decenii ca romanele si eseurile lui - cateva zeci de volume - sa fie recitite cu calm si reeditate. Revirimentul numelui sau a atins o culme in 1992, cand cea mai prestigioasa editura franceza, Gallimard, a socotit ca a venit momentul sa publice masivul lui jurnal inedit din anii razboiului (persoanele mentionate cu indiscretie si rautate, cu aprecieri defavorabile, nu mai erau in viata, iar editia critica indrepta accentele rauvoitoare datorate frustrarilor, invidiei, reglarilor de conturi, antisemitismului si homofobiei). Ca scriitor, Drieu la Rochelle e inferior contemporanilor sai Henri de Montherlant, Jean Giraudoux, Louis Aragon, Andr Gide, Jean Giono s.a. - despre care scrie lucruri foarte neplacute. Ii lipseau (si era constient de asta) originalitatea, stralucirea, marca stilistica individualizatoare, era o natura excesiv intelectuala si prea putin artista. Deci ca scriitor era mediocru. Dar ca personaj, asa cum s-a pastrat viu in Jurnal, e teribil si se poate face un "studiu de caz" exceptional din marturiile lui. In primul rand fiindca - lucru unic la diaristi - isi observa negativ, cu o curiozitate detasata, chiar caracterul sau dificil in actiune. Obsedat de esec (tema recurenta in romanele lui), de satisfacerea placerilor, deceptionanta pe masura ce neputinte premature il fac inapt pentru rolul de cuceritor, inacrit de ranchiune si dezgustat de decadenta societatii franceze, Drieu gaseste in fascism o solutie pentru iesirea din mediocritate. E, cititorului de azi, foarte antipatic, dar asta fiindca mizantropul nu se iubea nici pe sine, iar necrutatoarea introspectie pe care o livreaza posteritatii e a unui om care nu mai are nimic de pierdut. Il vedem - fiindca el ni-l arata - pe seducatorul care s-a lasat toata viata intretinut de femei, fara nici un scrupul. Pe antisemitul patologic, clocotind de ura impotriva evreilor, desi prima lui sotie, Colette, cu care se insurase pentru bani, era evreica si tot ea va fi cea care-l va ascunde si ocroti in casa ei, dupa Eliberare, dorind sa-l salveze. Pe scriitorul care a tradat literatura pentru politica nazista in Parisul ocupat, poate ca o revansa impotriva colegilor mai inzestrati, pe care isi dorea sa-i domine. Fara menajamente, fara artificii literare, el face in acest jurnal, dupa cum singur spune, "portretul unui degenerat si al unui decadent care se gandeste la decadenta si degenerare", reconstituind spirala esecului pana la pierderea ultimei partide. Azi, cand prezentul notatiilor a devenit istorie clasata, e interesant de urmarit mersul razboiului prin ochii acestui personaj paradoxal: o natura slaba, lenesa, hedonista, depresiva, fascinata de "forta voita si constienta" a totalitarismului hitlerist. In care, de la un moment dat, nu mai crede, dar continua sa o exalte (se pare ca bine remunerat pentru asta). Citit azi ca o cronica a unei sinucideri anuntate, Jurnalul lui Drieu la Rochelle s-a dovedit un calcul corect privind posteritatea. Fara aceste insemnari crude din anii negri, scriitorul mediocru ar fi ramas uitat.
Discutia despre moralitatea artistului si modul cum trebuie sa influenteze ea sau nu judecarea operei e destul de infierbantata azi la noi. Slabiciunile omului, oportunismele, ticalosiile la care s-a facut - constrans sau de bunavoie - partas pot diminua valoarea creatiei de talent? Are biograficul o pondere majora in cernerea numelor de patrimoniu cultural? Singurul capabil sa dea raspunsuri e timpul. Judecata patimasa a contemporanilor, cu indreptatirile ei conjuncturale, nu poate da verdicte definitive. Ca faptele blamabile, erorile, compromisurile trebuie cunoscute - e una. Dar ca ele sa acapareze interesul si sa prevaleze in fata operei de arta veritabile, care comporta alt gen de evaluari si competente, e inadmisibil. Pierre Drieu la Rochelle (1893-1945) a devenit un nume odios al literelor franceze imediat dupa razboi, fiindca a colaborat cu ocupantii nazisti si nici macar n-a avut barbatia sa-si suporte judecarea si condamnarea. S-a sinucis de frica furiei populare. Au trebuit sa treaca peste patru decenii ca romanele si eseurile lui - cateva zeci de volume - sa fie recitite cu calm si reeditate. Revirimentul numelui sau a atins o culme in 1992, cand cea mai prestigioasa editura franceza, Gallimard, a socotit ca a venit momentul sa publice masivul lui jurnal inedit din anii razboiului (persoanele mentionate cu indiscretie si rautate, cu aprecieri defavorabile, nu mai erau in viata, iar editia critica indrepta accentele rauvoitoare datorate frustrarilor, invidiei, reglarilor de conturi, antisemitismului si homofobiei). Ca scriitor, Drieu la Rochelle e inferior contemporanilor sai Henri de Montherlant, Jean Giraudoux, Louis Aragon, Andr Gide, Jean Giono s.a. - despre care scrie lucruri foarte neplacute. Ii lipseau (si era constient de asta) originalitatea, stralucirea, marca stilistica individualizatoare, era o natura excesiv intelectuala si prea putin artista. Deci ca scriitor era mediocru. Dar ca personaj, asa cum s-a pastrat viu in Jurnal, e teribil si se poate face un "studiu de caz" exceptional din marturiile lui. In primul rand fiindca - lucru unic la diaristi - isi observa negativ, cu o curiozitate detasata, chiar caracterul sau dificil in actiune. Obsedat de esec (tema recurenta in romanele lui), de satisfacerea placerilor, deceptionanta pe masura ce neputinte premature il fac inapt pentru rolul de cuceritor, inacrit de ranchiune si dezgustat de decadenta societatii franceze, Drieu gaseste in fascism o solutie pentru iesirea din mediocritate. E, cititorului de azi, foarte antipatic, dar asta fiindca mizantropul nu se iubea nici pe sine, iar necrutatoarea introspectie pe care o livreaza posteritatii e a unui om care nu mai are nimic de pierdut. Il vedem - fiindca el ni-l arata - pe seducatorul care s-a lasat toata viata intretinut de femei, fara nici un scrupul. Pe antisemitul patologic, clocotind de ura impotriva evreilor, desi prima lui sotie, Colette, cu care se insurase pentru bani, era evreica si tot ea va fi cea care-l va ascunde si ocroti in casa ei, dupa Eliberare, dorind sa-l salveze. Pe scriitorul care a tradat literatura pentru politica nazista in Parisul ocupat, poate ca o revansa impotriva colegilor mai inzestrati, pe care isi dorea sa-i domine. Fara menajamente, fara artificii literare, el face in acest jurnal, dupa cum singur spune, "portretul unui degenerat si al unui decadent care se gandeste la decadenta si degenerare", reconstituind spirala esecului pana la pierderea ultimei partide. Azi, cand prezentul notatiilor a devenit istorie clasata, e interesant de urmarit mersul razboiului prin ochii acestui personaj paradoxal: o natura slaba, lenesa, hedonista, depresiva, fascinata de "forta voita si constienta" a totalitarismului hitlerist. In care, de la un moment dat, nu mai crede, dar continua sa o exalte (se pare ca bine remunerat pentru asta). Citit azi ca o cronica a unei sinucideri anuntate, Jurnalul lui Drieu la Rochelle s-a dovedit un calcul corect privind posteritatea. Fara aceste insemnari crude din anii negri, scriitorul mediocru ar fi ramas uitat.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
