Catalin Mitulescu

"Ca sa fie intelese, filmele au nevoie de seninatate. Oamenii nu mai au starea potrivita pentru a merge la cinema".

Face parte din generatia de tineri regizori romani foarte apreciati, mai ales in strainatate. Pelicula realizata de el, "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii", a fost premiata la Cannes si s-a bucurat de cronici elogioase. Pe 15 septembrie, Catalin Mitulescu a trecut si de proba publicului roman. Creatia lui isi asteapta spectatorii in cinematografele din toata tara.

"Am fost plecat, dar cu gandul de-a ma intoarce. Un gand pe care il au toti emigrantii romani"

- Premiul de la Cannes ti-a asternut in fata covorul rosu al celebritatii. Ai devenit o vedeta internationala, in vreme ce acasa, in Romania, nu se stie despre tine aproape nimic. Va trebui s-o luam cu inceputul: cine esti? Cum ai ajuns regizor de film?
- Pentru multi dintre noi exista un timp al deciziilor, care de obicei se afla in anii de liceu. Eu am avut o perioada extrem de fertila la vremea aceea, scriam nuvele, citeam, mergeam la Cinemateca si vedeam toate filmele care rulau: Antonioni, Fellini, Forman. Incercam chiar sa ajung in fiecare zi acolo, stateam si pe jos, inghesuit, numai sa vad filmele. Atunci s-a nascut ceva in mine. Apoi am facut cu totul altceva, am dat examen la geologie, mergeam pe munti in practica, am vrut la un moment dat sa fac si arhitectura. Prin 1991, am plecat in Italia, unde am facut tot felul de meserii. Am lucrat prin constructii, in restaurante, dar pasiunea din liceu n-a disparut. La inceput lucram la negru si dormeam prin trenuri. Apoi am ajuns sa am o situatie financiara stabila, aveam o casa si, stand asa, intr-o iarna, prin 1995, m-am hotarat sa ma intorc in tara si sa fac regie de film. Am lucrat vreun an cu Dan Pita la filmul lui si apoi am dat examen si am intrat la Academia de Teatru si Film.
- Ai fost marcat de aventura occidentala? Eroina principala din filmul tau viseaza si ea sa plece in strainatate. Si chiar pleaca, dupa ce comunismul se prabuseste... Exact ca tine.
- Eu am fost plecat, dar cu gandul de a ma intoarce. Un gand pe care il au toti emigrantii romani. N-am reusit sa gasesc emigranti fericiti pe nicaieri, toti aveau nostalgia spatiului de unde vin. Si imi explic asta prin structura noastra ca popor, suntem un popor format in majoritate din tarani. Visul romanesc ramane acela de a avea o casuta la tara, o bucata de pamant. Nu suntem marinari, nu suntem nomazi, nu avem dorinta de a face cuceriri prin alte parti. Si totusi, asta ne chinuie: nici acasa nu e bine, si vedem strainatatea ca pe un miraj, dar si cand plecam, suntem numai cu gandul acasa. E o dilema din care nu se poate iesi.
- Sa vorbim despre filmul tau premiat la Cannes. Cum s-a cristalizat ideea lui?
- Am pus cap la cap dorinta mea de a ma reintoarce in timpul adolescentei cu ideile Andreei Valean, scenarista cu care lucrez. Imi doream chiar sa vad un film despre acea perioada in care sa redescopar emotiile si culorile de atunci. Dupa `89, desi am luat cu totii in piept aerul democratiei, mi se pare ca am pierdut, totusi, mult: ne-am pierdut luciditatea, limpezimea si constiinta a ceea ce suntem. O intoarcere in timp iti face bine, pentru ca te reintalnesti cu tine in perioade importante ale vietii tale, te regasesti, devii mai solid, mai puternic, castigi o dimensiune in plus si, uite asa, iti e mult mai clar ce se intampla, ce s-a intamplat si ce vrei mai departe de la viitor. Asta vreau sa transmit si spectatorului. Asta e miza filmului. Apoi, treptat, am construit povestea si personajele. Eva are 17 ani, e la liceu si are un iubit. Ei fac o prostie, darama bustul tovarasului Ceausescu si ea este exmatriculata. Iubitul o tradeaza si scapa de exmatriculare, dar ea este trimisa la scoala profesionala, unde il cunoaste pe Andrei, care e un rebel, si cu care se pregateste sa treaca impreuna Dunarea inot. Eva are si un frate, Lalalilu, un pusti foarte sensibil, in clasa intai, care are tot felul de vise. Il iubeste foarte mult si o iubeste si el, la randul lui. Lalalilu viseaza mult. Una din dorintele lui este sa scape de Ceausescu, astfel ca Eva sa-si poata lua in maini propriul destin. Pentru asta face tot posibilul si, in final, chiar reuseste.
- Care e firul emotiilor?
- Am tesut sentimente pe care le-am cunoscut cu totii. In primul rand e nostalgia adolescentei, cu aventurile si nazbatiile ei, e si amaraciunea anilor de dupa revolutie, cand am alergat mult ca sa ne gasim locul. Mi-am dorit sa regasesc emotiile adolescentului care eram pe atunci. Nu am vrut sa spun o poveste despre vremea lui Ceausescu, un love-story pe un fundal comunist. Nici vorba. Eu am vrut sa ma intorc in timpul acela, sa fac o cronica, dar una a emotiilor, nu a faptelor.

"Filmele noastre sunt niste evenimente.
Ar trebui sa li se dea importanta cuvenita"

- Cat se regaseste in film din anii tai de liceu?
- Foarte mult. In meseria de regizor asta e secretul. Chiar daca alegi un scenariu care nu are nici o legatura cu tine, starea si emotiile iti apartin. Cu timpul, prinzi microbul de a povesti si a te repovesti, iti face placere sa fii ascultat. Cred ca sunt un bun povestitor. Nu m-as fi apucat de meseria asta, daca nu as fi simtit ca pot sa povestesc frumos ceea ce am de povestit.
- Epoca Ceausescu e resimtita cu neplacere de majoritatea romanilor: teroare ideologica, suspiciuni, saracie. N-ai riscat facand un film despre o perioada foarte recenta si inca tulbure a istoriei noastre?
- Mi-a fost teama la un moment dat sa nu ies prea devreme cu filmul, desi experientele de genul acesta s-au consumat de mult in Germania (istoric vorbind). Uite, de exemplu, un film similar ca idee, Goodbye Lenin, a aparut acum vreo cinci ani la ei. Ai dreptate, cred ca pe noi, romanii, acea perioada ne marcheaza inca foarte profund. Acum, de exemplu, suntem in plin scandal cu informatorii securitatii. E ca imediat dupa revolutie, cand erai intrebat ce ai facut in ultimii cinci ani. Sunt dezvaluiri care vin tarziu si care pun in miscare multe forte tulburi ale haosului. Iar daca mi-e permisa o paranteza, cred ca, daca tot am facut asa tarziu acest lucru, ar fi trebuit sa-l facem cu mai multe nuante, cu ingaduinta si incredere, mai mult cu dorinta de iertare, decat cu dorinta de razbunare. Eu imi doresc ca lucrurile sa se aseze intr-o normalitate, intr-un cod al onoarei, al aprecierii si respectului.
- Haosul despre care vorbesti are vreo legatura cu munca ta?
- Sigur ca are, pentru ca filmul ramane tot timpul intr-un con de umbra. Dupa parerea mea, filmele noastre, al meu, al lui Radu Muntean, al lui Corneliu Porumboiu si altele, sunt niste evenimente carora ar trebui sa li se dea importanta cuvenita. Dar stirile de la Tv functioneaza inca pe false subiecte zgomotoase. E un zgomot de fond al societatii care nu aduce nimic bun, iar pe acest fond e greu sa propui un film, pentru care ai nevoie de o anumita seninatate si normalitate ca sa-l percepi. Oamenii nu mai au starea potrivita pentru a merge la cinema.
- In schimb, in strainatate, filmele romanesti iau tot mai multe premii. Sunt mult mai cunoscute decat in tara. Cum se poate lupta impotriva acestui bizar paradox: pretuit de altii, ignorat de ai tai?
- Batalia pe care o purtam acum este sa castigam public. Filme avem, regizori avem. Festivalurile sunt un popas intermediar intre regizor si spectator, au rolul de a promova anumite filme, de a aduce spectatori in sala. Dar obisnuinta de a merge la un cinematograf la sfarsitul saptamanii s-a cam pierdut din pacate. Eu traiesc o euforie a premiilor, a Cannes-ului si a recunoasterii din strainatate si, in acelasi timp, o disperare crunta a salilor de cinema care se inchid in Romania, pentru ca nu au aparate de proiectie bune. Mirajul cinema-ului se intampla numai in sala, atunci cand se stinge lumina si filmul incepe sa ruleze. Asa ca ii invit pe cei care vor sa vada filmul sa vina la cinematograf, ca sa guste magia din plin.

"In Romania e inca greu.
Iti fuge pamantul de sub picioare"

- Ce reactii ai avut pana acum la proiectiile acestui film?
- La Cannes, sala a aplaudat foarte mult filmul, am primit si premiul de interpretare feminina, si la Cluj, la Tiff, am avut reactii foarte bune, foarte calde. Ce ma bucura cel mai mult este ca cei care ies din sala vorbesc de acest film si prietenilor, iar asta incita si cheama lumea la cinema. E cea mai credibila publicitate. Ea a functionat si la premiera din Franta. Filmul meu a crescut ca vizionare cu 30% fata de celelalte filme cu care s-a lansat in acelasi timp. In cateva zile am strans 12.000 de spectatori, ceea ce e foarte bine pentru un film de autor in Franta. Inseamna ca filmul e solid, incita si place. Si mai ales, place si mai mult, a doua oara.
- Ai deja premii mari in palmares. Esti, cum se spune, un regizor titrat... Iti ofera asta mai multa siguranta?
- Pe baza premiilor pe care le-am luat, am reusit sa-mi creez o situatie de productie stabila. Am o companie cu care am produs doua lungmetraje: Rina, care a luat 15 premii, si Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, care a fost premiat la Cannes. Premiile iti dau o liniste financiara care iti permite sa te ocupi de filmele viitoare. Sigur ca nu e o liniste perfecta, tot timpul exista o doza de nesiguranta, tot timpul asteptam concursul Cnc-ului, desi avem producatori francezi. In Romania e inca greu, iti fuge pamantul de sub picioare.
- Nu esti singur pe orbita succesului. Culoarele competitiei sunt ocupate de concurenti redutabili. Se poate vorbi de o generatie noua de regizori in Romania?
- Da, clar, este o generatie care, in diversitatea ei, caci fiecare are personalitatea lui, are totusi o coerenta de varsta. Toti suntem intre 30 si 40 de ani, suntem vreo 6, deci asta inseamna deja o generatie.
- La ce lucrezi acum?
- Lucrez la un alt film care se cheama, deocamdata, Un balon in forma de inima, si este o poveste de dragoste intre o camerista de la un hotel de pe litoral si un hot de buzunare. Actiunea se petrece in portul din Constanta. Inca este in stadiu de scenariu, dar scenariul a luat deja premiul de dezvoltare la Sarajevo. E un proiect la care ma gandesc.
- Care sunt momentele cele mai placute atunci cand faci un film?
- Mie filmarea imi place cel mai mult. Pe platou, fiecare clipa are miza ei si nu trebuie ratata, caci nu se mai intoarce. In zilele in care filmez, ma simt ca pe un front, e batalia regizorului si nu pot face nimic altceva. Sunt emotii care trebuie sa se nasca, pe care le obtii greu, si atunci trebuie sa fii foarte concentrat. Daca actorul se enerveaza, daca regizorul nu are rabdare... totul se pierde.
- Ai o meserie publica. Esti cunoscut, poftit la festivaluri, laudat, intervievat. Te regasesti pe deplin in postura de regizor?
- Si acum mai am momente de indoiala, imi pun tot timpul intrebarea daca sa continuu sa fac meseria asta sau sa fac alta, care poate mi s-ar potrivi mai bine. Dar in acelasi timp, mi se pare ca insasi indoiala asta e o fatarnicie si ca, de fapt, n-as putea sa fac altceva. Imi pastrez totusi o distanta. Punandu-mi mereu in discutie statutul de regizor, ajung sa-l abordez si sa-l gandesc mai serios. E o mare raspundere sa aduci ceva pe ecran.
- Filmul tau a avut deja premiera si la noi in tara. Cum te simti vazandu-l adus in fata publicului de-acasa?
- Sunt bucuros ca am facut acest film si nu va conta pentru mine numarul de spectatori. A fost un pariu cu mine. Si totusi, faptul ca filmul e perceput asa cum e perceput... ca a luat un premiu la Cannes, ca e distribuit in Franta, ca a intrat de curand in preselectia pentru Oscar, nu ma lasa indiferent. E primul meu film. Ce poate sa-si doreasca un regizor mai mult?
Foto: La Strada Film