Scrisoare de suflet zbuciumat

[sapou]"Nu stiu ce gandesc cei pe care
i-am ales, dar ne omoara incet-incet"[/sapou]Stimata d-na Sanziana Pop,

Indraznesc sa va trimit cateva randuri din adancul sufletului meu zbuciumat. Sunt brasoveanca din mosi-stramosi, am peste 70 de ani, insa ii duc bine, pentru ca, fiind in preajma muntilor, am dus o viata sportiva, urcand pe crestele lor cele mai inalte. Dar in inima mea a ramas tot Piatra Craiului, unde ma simteam ca intr-o biserica, mai aproape de Dumnezeu. Acolo simti ca rugaciunea rostita e primita de Cel de Sus si sufletul isi regaseste linistea. Exista in acest masiv muntos o pestera amenajata cu un mic altar, unde gasesti mereu lumanari pe care nu trebuie decat sa le aprinzi si sa-ti inalti gandul la Dumnezeu, purificandu-te asemenea vechilor nostri monahi. Oricine are o apasare sufleteasca - si mai toti avem - sa se duca in munti, de unde va veni impacat, si cu Dumnezeu, si cu oamenii. Acum ma duc rar, pana unde pot, pentru ca sunt singura si ma roade o artroza a genunchilor.
Sotul meu drag m-a parasit acum doi ani si am ramas ca o pasare fara o aripa. Plang aici, in casuta mea, unde fiecare coltisor mi-l aminteste. E cumplit sa stai singur la masa, dupa 50 de ani de casatorie. Am ajutat pe multi cu vorba, cu fapta, dar oamenii au treburile lor si ma simt marginalizata, desi sunt inca un om activ. Ce-i drept, viata de zi cu zi imi da si ea un sentiment apasator, de neputinta si deznadejde. Traiesc dintr-o pensie de 150 de lei noi pe luna, pe care nu stiu cum sa-i impart. Nici "Formula As", care este lumina vietii mele, nu pot s-o cumpar intotdeauna, iar la un abonament nici nu ma pot gandi. Nu stiu ce gandesc cei pe care i-am ales, dar ne omoara incet-incet. Noi, cei batrani, avem nevoie de medicamente, de o mancare mai buna, dar trecem pe langa vitrine pline de bunatati, inghitindu-ne lacrimile. Oare noi n-am facut nimic pentru tara asta? Sufletul meu e plin de amar si tristete. Prea multe s-au abatut asupra capului meu carunt, cu toate ca nu m-am lasat niciodata infranta si nici nu m-am umilit. Cred insa ca acum, darzenia mea, de ardeleanca, e la sfarsit. Fara speranta zilei de maine, orice viata se naruie. Iar in Muntii Piatra Craiului, ca sa-i cer lui Dumnezeu indurare, nu mai pot sa ajung.
Alexandrina Sicman
- pensionara, Brasov