Mesterii cei mari din Dragus.

Sunt sot si sotie, fagaraseni, si fac cele mai frumoase cojoace din lume. Pe unul din ele l-a purtat regele Mihai in copilarie .

Merg pe ulita satului Dragus si bocancii scrasnesc pe piatra marunta. Case frumoase, cu porti inalte si curti ascunse vederii, se insiruie de-o parte si de alta a drumului. Doua sate mai incolo e inca sarbatoare. Un fagarasean i-a facut baiatului nunta cu calarasi, la care toti nuntasii au imbracat portul popular. Satul a inceput sa susoteasca, oamenii si-au privit unii altora costumele si cojoacele, cu mandrie sau poate cu un strop de invidie. S-au magulit reciproc, s-au firitisit bucurandu-se pentru miri, dar au lasat sa scape in invalmaseala de vorbe si secretul vesmintelor din povesti: costumele erau facute de mesterii din Dragus, celebri in toata tara, singurii care mai cos dupa modelul stravechi, cheptare si cojoace de blana sau palarii rotunde cu ciucurei. Am batut drumul pana la ei, impinsa de curiozitatea de a-i vedea. Un batranel care se incalzeste la soare imi arata pe unde s-o iau: "Trei case mai incolo. Ii cheama Sofonea. Au o casa mare, le merge tare bine. Numa oameni superiori isi opresc masinile pe la poarta lor, sa le coasa cojoace. Da si de frumoase... nu mai e nimeni ca ei sa le faca la feli", ma lamureste dintr-o suflare. Si... intr-adevar. La a treia poarta pe dreapta se inalta o casa frumoasa, alba, cu multe ferestre invelite in perdele subtirele. Luminate de soare, undeva in fundul curtii, se vad, printre palancile gardului inalt, blanile de miei insirate pe funie ca un sirag imens de margele albe.

Anotimpurile unui cojoc

Acul scurt si gros luceste argintiu intre degetele ofilite, dar inca puternice. In urma lui, serpuieste un fir rosu. Cu fiecare noua intepatura, ata se transforma in cate o petala de floare, pe pielea alba si tabacita a viitorului cojoc. "Hai Pai ce credeati? Astea sunt treburi cu fineteala. Or gandeati ca poate orisicine? Daca n-ai stiinta de ele, nu iese asa esteticiune," pufaie savant nea Dumitru Sofonea. Sta asezat pe o lavita la fereastra, la racoarea peretilor grosi, cu pieile de cojoc intinse pe masa si atele colorate la indemana, aranjate in cutioare de carton. In miscarile lui lenevoase ghicesc placerea de a fi privit la lucru. Stie ca pentru el am batut atata drum, pana aici, la poalele Fagarasului. In spatele lui, Valeria, "nevestica" lui vorbareata, zambeste agitata si sprintena. E mandra ca cineva ii calca iar pragul, si se grabeste sa-mi arate cojoacele care au devenit faimoase, chiar si peste hotare.
Iulie e aproape, iar sotii Sofonea isi pierd rabdarea cand simt ca se pregateste vremea pieilor. In iulie, cand soarele dogoreste precum cuptorul incins, e timpul de mers la rau. Isi pun amandoi pieile in ranite si o iau agale, pe cararile dintre brazi, pana ajung la un luminis. Acolo afunda pieile de miel in suvoaiele reci de munte din valtoare. "Le spalam pana iese tot din ele", ofteaza nea Dumitru. "E o treaba a naibii de greai" Apoi urmeaza tabacitul, inmuiatul in apa cu sare, tarate si piatra acra, timp de opt zile. "Le scoatem apoi si le intindem la stors, le mai albim cu praf de ghips si-apoi da-i cu cusatura. Asta ei Daca il feresti de ninsoare si de apa, cojocul asta rezista 30 de ani." Pe patul asternut cu velinte colorate, Dumitru a asezat cheptarele si cojoacele "ca la espozitie". "Asta l-am facut al mai fain, despicat intr-o parte, sa-mi hie cald cand m-or ingropa, sa ma duc cand o sa mor drept la rai cu el", spune chicotind indesat. Cojocul e un corset din piele grea, intarita cu pojite negre si inflorata, toata, cu rosu. Doua fete ca doua scuturi care te apara de orice vreme rea, cu o deschizatura cu bumbi, undeva in lateral. "Asta e specificul Dragusului, altundeva n-o sa mai gasiti asa ceva", imi spune Valeria, in timp ce-si ajuta barbatul sa-si imbrace cojocul. Dar asta nu e si cojocul de toate zilele. Pentru asta, au cojoace despicate in fata, pe care le imbraci si le dezbraci la repezeala. Iar fetele mai au si cheptare mai scurte, "sa se vada frumos betele de la fusta", pe care se impletesc, in jocuri multicolore, "trandafiri scurti, trandafiri cu coasa, molii si puncte". Si au palarii din blana de miel, moi si calduroase, de care atarna ciucuri de lana rosii si roz. In Dragus, traditia se tine cu sfintenie. Culorile sunt aceleasi de zeci de ani, iar ordinea in care ele se astern nu poate fi schimbata: "Incepem cu trandafiri negri, apoi vine maroul, niste rosu, vanat, ciclamen, si la sfarsit verde".
In timp ce stam de vorba, usa casei se da deoparte si inauntru isi fac aparitia doi barbati. Au un cojocel de baiat, micut si foarte vechi, pe care i-l arata mesterului. Vor unul nou, exact la fel. "Asta-i din 1925", spune nea Dumitru, putin incruntat. Incerc sa-mi dau seama cum a aflat, doar dintr-o privire. "Uite, ii scris aici", imi spune, dar ochii neobisnuiti cu increngaturile de cusaturi nu vad nimic. Nimic in afara de flori si rotocoale. Atunci nea Dumitru isi intinde aratatorul si urmareste drumul serpuit al unor cusaturi, pitite in stanga jos, pe langa buzunar. Intr-adevar, anul fiecarui cojoc e trecut chiar in pielea lui. Prea ascuns pentru ochii obisnuiti, el se arata doar unui adevarat mester. Cojoacele au si ele varsta lor, au anotimpurile care se fugaresc unul pe altul de la spatele cojocului la inchiutoare, si de la betelie pana sus, la guler: "Primavara e verde, vara e rosie, toamna e maro si iarna e vanata. Iar aici, pe cheptar, am mai desenat flori, muntii cu brazii, marea si campul cu trandafiri".

Diploma regala

Pentru sotii Sofonea, cojocaritul este o traditie de familie. Nea Dumitru a invatat de mic, de la tatal lui, cel mai celebru cojocar din tara la vremea aceea. Un barbat puternic, sever cand era vorba de lucru, dar bland si bun cu familia lui. Un fel de sef, de cap al familiei, asa cum si-l amintesc amandoi.
"Cand s-a deschis muzeul satului, tata a lucrat acolo. Intr-o zi, i-a trecut pe dinainte un baiat de 16 ani, imbracat nemtaste, la costum de vanatoare, cu teaca. Cand a ajuns in fata lui, s-a rasucit pe picioare, s-a intors spre domnul aranjat de langa el si a zis: "Tata, eu vreu cojoc"." Era principele Mihai. Nici n-a apucat bine sa ia masura, si deja oficialii scrisesera la standul lui: "Aici se face cojocul marelui voievod de Alba-Iulia, Mihai de Hohenzollerni". Cojoc pentru care a primit diploma de maiestrie de la rege, pe care mai tarziu, de teama comunistilor, a ascuns-o intre grinzi, pana au ros-o soarecii. Dar nea Dumitru n-are timp sa regrete pierderea ei. I-au ramas de la tatal sau zeci de alte diplome. Mult mai vii sunt insa amintirile din timpul razboiului, cand "regele era tare si tata se avea bine cu toti, ca doar lucrase pentru rege." Pe vremea aceea, cand copilandrul Dumitru intra "pe-a treia", tatal lui l-a tras deoparte si i-a zis asa, ca de la tata la fiu, ca gata, trebuie sa faca si el o munca pe langa casa. "Unii invatau sa faca dinti de grebla, altii sapau la cartofi. Mie imi dedea tata sa fac numarusele la cheptare. Numaruse si unuri, ca erau cele mai simple. Nu aveam mare spor, ca n-aveam nici zece ani. Dar tata ma mustra. Imi zicea: "Baiete, tre sa pui mana sa inveti meseria, ca altfel n-ai pe ce sa manci. Ori ranesti la porci, ori stai in casa si cosi". Era mai bine in casa, ca era cu povesti. Tata avea vreo cinci ucenici, cu care facea un fel de sezatoare. Lucrau si povesteau de prin sat. Gura casca cum eram, cum sa nu-mi placa sa stau sa ascult? Dar tata era cu ochii pa mine, cum uitam de lucru, zbang un bobarnac. "Vezi ca-ngheti cu acun mana", imi zicea. No, si trebuia sa invat sa ascult cu urechile si cu ochii sa hiu la lucru. Si asa, incetul cu incetul, am trecut de la unuri la molii, apoi la trandafiri."

Un cojoc pentru Arghezi

Bucuresti, strada Martisorului, in anul 1963. La biroul de lemn de nuc, Arghezi tine tocul in mana, in fata unei coli albe. Poarta ochelari cu rama groasa si neagra si camasa cu manecile usor suflecate. Priveste departe, prin lumina spalacita a ferestrei, in timp ce mana dreapta deseneaza mici rotocoale in aer, in cautarea "cuvantului potrivit" cu care sa inceapa scrisoarea. "Iubite mare mestere", scrie intr-un tarziu poetul, si penita fasaie pe hartie, lasand in urma dare albastre, ca niste pasari.
"Am primit cu multa bucurie coletul trimis, in care am gasit, intr-adevar, un lucru minunat: cojocul lucrat pentru baiatul meu. Am desfacut cutia in care era ambalat, cu inima saltand de curiozitate. Cojocelul era foarte frumos si se cunoaste ca a fost lucrat cu dragoste si cu mare pricepere. Baiatul meu se va bucura mult si bucuria lui va fi cu atat mai mare, cu cat va avea un lucru frumos, nemaiintalnit, care il va incalzi in zilele friguroase. El este acum...", si aici penita a ezitat probabil, "...el este intr-un sanatoriu in strainatate. Te imbratisez cu dragoste si iti multumesc inca o data, cu bine, I. Theodorescu-Arghezi" Apoi a impaturit scrisoarea, apasandu-i colturile cu buricele degetelor. A strecurat-o cu grija intr-un plic, nu inainte de a vari intre faldurile ei 150 de lei, si a asezat penita la loc, in calimara.
Arghezi ii cunoscuse pe sotii Sofonea la un targ la Bucuresti. Atat de impresionat a fost de migala cojoacelor, incat a tinut mortis sa ajunga la Dragus, pentru a vedea cu ochii lui cum se lucreaza acestea. Intre cele doua familii s-a legat o prietenie speciala, care a durat aproape patru ani, pana in clipa in care poetul s-a stins din viata. "Mi-a placut tare mult de domnul Arghezi", spune Valeria, care pe vremea aceea era o fetiscana proaspat casatorita. "Vorbea frumos, era un om deosebit. De fiecare data cand venea la Dragus, aducea jucarii pentru copii. Ba am fost si noi o data la dansul, pe strada Martisorului, si ne-a plimbat cu automobilul prin Bucuresti. Tare ne-a mai onorat poetuli", isi aminteste ea cu nostalgie.

Ograda cu ambasadori

Vestea ca la Dragus exista un mester cojocar priceput s-a raspandit cu viteza vantului. Comenzile au inceput sa curga, timpul liber era din ce in ce mai putin, incat sotii Sofonea au hotarat sa nu se mai ocupe de nimic altceva. "Munceam zi si noapte uneori, ca sa terminam cate un cojoc. Numai din asta traim si acum." Oameni obisnuiti, dar si clienti celebri faceau coada la usa mesterului. Au cusut cojoc pentru Nicolae Ceausescu. Patru ambasadori americani si-au comandat cheptare la ei, alti trei au tinut sa-i felicite personal. Cu Michael Guest s-au plimbat la brat, lui Rosapepe i-au vandut o traista. Ambasadorul Mecker si-a trimis fetele in vacanta la Dragus, sa vada cum se face fanul, cum se aduna cu carul cu boi si cum sar vara cosasii prin iarba. Au fost bine platiti si de Ion Tiriac, caruia i-au cusut un cojoc in timp record. Indira Gandhi, prim-ministrul Indiei, aflata in vizita in Romania, s-a minunat mult de cojoacele lui Dumitru. Dupa ce le-a vazut, a tinut mortis sa afle cat costa o haina atat de mestesugita. "Doar 100? La noi ar costa 1000i Asta e arta si arta trebuie platita", a zis ea si a zambit, infasurata, toata, in haine albe.
***
Cateodata, cand seara se aseaza peste camerele ordonate, cand e prea tarziu ca sa mai vina musafiri si lumina prea slaba ca sa mai coasa, Dumitru si Valeria stau de povesti despre cei cinci copii ai lor, din care patru au facut facultati, tot din banii castigati pe cojoace: doua fete si trei baieti, risipiti toti prin tari straine, unde o duc bine si castiga bani. Si mai povestesc cei doi soti despre calatoriile in strainatate, unde au avut "talmaci" si au baut suc natural "de se vedea fibra de fruct prin el". Si despre ei doi si iubirea lor, care i-a facut sa lucreze cu drag impreuna. Valeria ii aseaza parul lui Dumitru cu gesturi mici si il ajuta sa-si stranga lucrul de pe masa, pentru ca "are aparat la inema si n-are voie sa se osteneasca". Iar el o mangaie pe obraz, chinuind-o dragastos cu mici ironii. In mestesugul cojoacelor au pus si-un strop din dragostea lor, pe care au cusut-o pe rand, delicat si diafan, petala cu petala, pana cand floarea s-a facut trandafir.

(Fotografiile autoarei)