Maria din casa cu sfinti

Urmasa a neamului Poenarilor, vestiti iconari ardeleni, Maria e ultima care mai tine penelul in mana .

In fiecare dimineata de peste an, inainte ca prin fereastra cea mica a casutei albastre sa patrunda lumina, Maria Poenariu se ridica in pat si isi face cruce. In intunericul rece al diminetii incepe apoi sa-si sopteasca rugaciunile de fiecare zi. Se spala pe fata in odaia de alaturi si isi leaga broboada peste parul bogat si argintiu. Cand ceasul bate de cinci, incepe sa isi scoata uneltele puse decuseara la indemana: sticla taiata in forme dreptunghiulare, pensule simple si groase, prafuri si vopsele colorate, o carpa de sters, un ziar, o gresie de amestecat culori. Si, intr-un colt al mesei, pe un stergar curat, o cafea cu lapte si un picut de paine.
Are 83 de ani, dar privirea la fel de albastra ca-n tinerete, si chiar daca mana ii mai tremura cateodata, icoanele ies de sub pensula ei parca tot mai frumoase.
In Laz, satul de pe Valea Sebesului in care traieste de cand se stie, lumea o cunoaste de femeie "daruita de Dumnezeu" si o vorbeste de bine, cu un respect anume pe care il au ardelenii pentru oamenii harnici si luminati. Maria nu iese la poarta sa stea la vorbe. La biserica tace si se roaga intr-un colt al ei, fara s-o intereseze susotelile femeilor. Dar casa si curtea, aranjate ca in cartile cu zane, spun toata povestea sufletului ei.

Camera
cu icoane

Am ajuns la poarta casei intr-o zi insorita. N-a fost prea greu:"Cum treceti podetul, casa cu sfinti", mi-a spus o batranica ce venea agale, pe drum. Am vazut-o din departare: o casa veche, impodobita cu icoane pictate, ca peretii bisericilor. Era spre amiaza si soarele le facea aurul culorilor si mai viu. Poarta scartaie de doua ori. Pe dinauntru, curtea imi pare si mai plina de culoare. In dreapta, se deschide o usa pictata cu verde, si o batrana iese in prag zambind. Parca m-ar astepta. Stie dinainte de ce am venit. Sa vad icoanele, nu-i asa? Dispare in casa si se intoarce cu o cheita, apoi o ia inainte si urcam pe o scara incarcata de flori care duce sus, in muzeu. Un muzeu taranesc, aranjat intr-o singura camera: la ferestre stergare albe, pe jos, covor de lana tesut in razboi, un pat de nunta, o lada de zestre, o fata de masa alba ca spuma, brodata marunt, manual. Dar mai ales pe toti peretii, pe mobile si pe rafturi, pe scaune sau pe jos este risipita comoara Mariei: icoanele facute de mana ei. "E ca intr-o manastire!", exclam. Dar Maria imi raspunde soptit, stergand o icoana cu dosul palmei: "E ca in rai, esti cu toti sfintii odata!".
"Nu chiar in toate zilele poti lucra", spune intr-un tarziu, asezandu-se usurel pe pat. "Iti vine cateodata de nu poti sa te apuci de nimic. Iti trebuie liniste, bunavoie si sa incepi lucrul de dimineata. Atunci ii bine, cand se face ziua, apoi nu ma mai scol pana hat de pe scaun."
In casa mica, acolo unde picteaza, e umbra. Pe masa, pe o musama indoita la colturi, sunt ochelarii legati cu elastic. Sus, pe bufet, printre manunchiuri de cimbru si busuioc, sunt sticle pictate puse la uscat. "Intai fac asa, cu negru, desenul pe sticla", imi spune desenand cu mana prin aer haine de sfinti. "Apoi pun coloarea cu pensula."
Cand ochii ii obosesc de prea mult pictat, Maria pune sticlele pe un ziar si le lasa la uscat. "Cand ma apuc de icoane, cateodata baga diavolul de seama si-mi vine asa, un rau de la suflet si imi aduce aminte cate ceva ce nu-mi place. Parca ma incurca ceva la cap."
"Doamne, nu ma lasa! Doamne, nu mai lucrez io, lucreaza Tu in locul meu. Condu Tu mana mea!", sopteste ea aplecata deasupra icoanelor. "Si-atunci, imi vine asa, ceva senin, si gasesc rezolvarea. Trebuie multa gandire. Dar asta nu oricine poate. Trebuie sa stai cu gandul la Dumnezeu si la icoana si sa nu vorbesti cu nimeni si sa nu faci alte lucruri. Io cand incep o icoana, parca intru in biserica. Nu ma mai gandesc la nimic altceva, numa` la ce inchipui pe sticla."

Mostenirea

"Tata meu picta icoane, si tare faine le facea. Era om bun la suflet, da` avea asa, o stare nervoasa cateodata, se supara si mergea la carciuma sa bea. Cu timpul n-o mai fo stapan de lucru. Intr-o zi, o venit o doamna de la Bucuresti la tata sa-i faca o icoana. Si tata i-o zis: "Domnuca draga, nu mai pot". Da` ea o vrut neaparat sa fie facuta de tata, indiferent cum iasa, asa mult ii placea cum lucra el. Si no, o plecat doamna. Io atuncea i-am adus lespedele pe care isi punea prafurile de-si facea vapselele, i-am intins cutiutele pe masa si zic: "no, hai, hai tatuca". Da` am vazut asa, ca ii tremura rau tare mana, si mi-o fo mila, si m-am apucat de am facut io icoana. Nu mai facusem pana atunci, da` stand pa langa tata, am invatat. Cand or venit de la Bucuresti, li-o placut mult si-or platit-o. Si-atunci am zis: "Gata, io ma apuc de icoane". Merea totu` usor, numa` masuram din ochi si imediat faceam. Eram mai fericita ca puteam sa lucru. Imi venea in fata ochilor ce treba sa fac si imediat faceam. Dupa asta, la scurt timp, o murit tata. Si n-am putut sa plang dupa mama, cat am plans dupa ce o murit el."

Pe urmele
traditiei

De doua sute de ani, in Laz se picteaza neintrerupt icoane. Primii au fost doi iconari, veniti din Poiana Sibiului, care s-au asezat pe lunca, unde acum sunt case. Lumea le-a zis "Poienariu", ca sa-i deosebeasca mai usor. Ei au lasat mostenire pe zidurile bisericii o fresca. E singurul lucru care se mai stie de ei. Apoi a fost Savu Poenariu si apoi copiii si copiii copiilor lui. Toti au pictat si au urmat acelasi stil. Si nici unul din ei nu a simtit nevoia sa puna de la el. N-au facut decat sa respecte modelele facute de inaintasii lor. La fel a facut si Maria. Cu anii, a strans cat a putut din icoanele vechi.Celor sterse, care au inceput sa nu se mai vada, le-a facut cate o copie de mana ei, ca modelul sa nu se piarda. De altfel, locul cel mai drag al Mariei nu e casa mica, unde picteaza, si nici casa mare, unde icoanele stau insirate ca la muzeu, ci casa de jos, acolo unde si-a insirat pe pereti mostenirile de la strabunii ei. Aici e adevaratul ei altar: o camaruta patrata, cu icoane nepretuite, in care sfintii par vii. "Ei au fost cei dintai intemeietori, sfintii de la care s-au facut apoi ceilalti."

Firele destinului

Maria Poenariu stie ca timpul care trece inapoi nu se mai intoarce. Si-a facut asa, ca sa aiba "tanere de minte", un album cu diplome si taieturi din ziare, unde a fost vorba de icoanele ei. Dar mai ales cu poze. Si mi-l arata acuma, la paginile unde a pus fotografiile ei vechi, de pe vremea cand era tanara si frumoasa, cu parul prins intr-un coc in crestetul capului si cu chipul senin, ca de calugarita. "Urata n-am fost si de harnica ma stia tot satul", imi spune fara modestie si fara sa clipeasca. "Toata viata mea am lucrat. Ma sculam dimineata, nu apuca de intra soarele peste mine in pat, si daca trebuia sa ma duc la straturi plecam, dam drumul la vaca in ciurda, stateam pana dadea soarele de se incalzea. Apoi veneam acasa si lucram mult la masina sau faceam plapome, trusouri pana dupa-masa, cand luam straita, paie si mergeam la vie s-o leg pana seara. Aveam un spor la orice lucru. Cand ma puneam la o vita imediat imi dadeam seama, asta trebuie taiata, asta o las pantru anu` viitor, asta o leg, una doua. Aveam mosia bine lucrata, via legata frumos si porumbul si cartofii mari. Imi placea sa lucru. Apoi, cand veneam acasa, grijeam de mama, ca saracuta o fost bolnavicioasa. Dupa ce s-o stins, apoi am inceput sa grijesc de tata. Mult m-am chinuit cu amandoi. Dar mai drag mi-ar fi sa fie aicea, cu mine, asa bolnavi."
Asezata pe pat in penumbra camerei, Maria cantareste din ochi toate cate le-a facut in viata asta. Mangaie cu mana batatorita covorul de pe pat, mai aseaza putin pernele apretate. De la o vreme, potriveste mai rar culorile in razboiul de tesut, dar tot mai des le intinde pe sticla icoanelor. E fericita. Sunt zile in care nu calca nimeni in batatura ei, dar ea nu se plange de singuratate. Se plange de greutati, de batranete, dar de singuratate niciodata. "Mai mult sangura mi-o placut de mica". In timp ce fetele de varsta ei umblau cu descantece sa-si aduca iubitii pe la porti, ea statea pana tarziu sa impleteasca sau sa faca ciucuri. "Am fost o fire retrasa, aveam de gand sa nici nu ma casatoresc. Apoi, intr-o vreme m-am gandit sa merg la manastire, da` nici asta nu mi-o placut prea mult, ca nu puteam sa-mi las io casa mea si lucrul meu. Aveam o gospodarie tare frumoasa, cu toate puse la rand. Ziceam: "Dac-o fi de m-oi casatori, m-oi casatori". Poate ca de multe ori n-a fost dupa placerea mea, dar a fost dupa voia si legea lui Dumnezeu."
Deasupra patului, langa icoanele ei cele mai dragi, e poza barbatului: un om inalt si blond, cu cearcane si cu o privire incarcata de o tristete nesfarsita. "N-o fost cu dragoste, cum vezi in ziua de azi, o fost asa o intelegere, o prietenie buna. Cand l-am cunoscut, mi-o spus ca o ramas de mama la 2 ani, si la 14 ani o ramas si de tata. M-o luat asa o mila de el. Si zic, no, omu` asta o suferit destul, asta o sa ma intaleaga si pe mine, cu lucrul meu. Io imi doream tare mult un croitor, ca lucram mult la masina. Si dac-am aflat ca el o facut ucenicie de croi, zic asta ii bun, c-om face un atelier impreuna."
Numai ca planurile nu s-au potrivit, barbatul i-a fost arestat si trimis in temnita si la canal, fara nici un motiv si fara nici o judecata. Si imi povesteste cu mandrie despre doamnele "cu stare, foarte cumsecade", care ii calcau pragul ca sa comande icoane sau broderii si despre pachetul facut cu banii luati, pe care il trimitea barbatului in temnita, cu "patru perechi de ciorapi de lana facuti la iglita, patru camasi groase de canepa cu guler tare, patru perechi de izmene."
Dupa ce s-a intors, a cazut la pat bolnav. In camaruta in care astazi picteaza, statea alte dati si ingrijea de el. Asa cum a ingrijit de mama ei. Asa cum a ingrijit de tatal ei. Asa cum si-a ingrijit sora, care o apucase pe drumuri gresite. "N-o fost iubire patimasa... Io nu ma puteam lega de nimeni. Cel mai bine singura mi-o placut. Da` deloc nu m-am mai gandit la mine, am vrut numai sa-l ajut, sa fie bine", imi marturiseste soptit, cu ochii albastri pierduti inspre fotografia ingalbenita. Cand ceasul cu cuc batea pranzul, ea se lega cu o carpa la mijloc, apoi trecea un batic prin spatele lui si asa il ridica la masa, sa-i dea sa manance. Apoi, cand n-a mai putut nici asta, i-a dat cu lingura. Iar noaptea, se aseza pe patul de langa el. "Toate le-am cunoscut in viata, numai cum se naste un copil, asta n-am stiut-o. Mi-a dat Dumnezeu, vezi bine, alte daruri. Mi-a dat Dumnezeu putere sa lucru. Asta o fost dragostea mea. Munca."
A lucrat si munca de barbat, si munca de femeie, pentru ca tarziu, cand ramanea doar ea, sa-si insire pe masa din odaie pensulele si culorile. Cand ziua de lucru era gata, incepea ziua ei, in care se bucura de singuratate si de pictat. Acum s-a terminat cu muncile casei, de tesut mai tese, dar foarte rar. Acum e cu gandul la icoane, de cand rasare soarele.
Maria se ridica de pe pat si mai baga un lemn in foc. In Laz a venit primavara, dar aerul e inca rece si casa umbroasa. "Cand esti tanar, nu le simti toate, nu le cunosti toate. Acuma, cand sunt batrana, altfel le vad", spune, in timp ce isi strecoara sub basma cateva suvite ratacite.
Seara, la culcare, deschide cartulia cu file ingalbenite de la capul patului si citeste "in fiecare seara cate-un sfant esplicat" pentru ziua urmatoare, cand cu culorile din borcanase ii va da viata, pe o placuta de sticla. Din cand in cand lasa cartea deoparte si coboara in casa de jos. "Imi vine asa ceva si atunci stiu ca traba sa marg, ca ma cheama sfintii." In taina noptii, vorbeste cu ei, se uita cum sunt imbracati, daca sunt tineri sau batrani, se gandeste daca sunt bolnavi sau raniti, daca ii doare sau sufera de ceva. "Ii inteleg tare bine, ca si ei au fost singuri, cu credinta lor, si io tot singura m-am simtit tata viata. Si treba ca Dumnezeu asa a vrut, ca omul sa fie singur pa pamant, ca altfel nu ne-ar fi facut dupa chipul si asemanarea Lui, El care tat singur o fost prin ceruri. Daca vine un nacaz, ma gandesc ca Dumnezeu i-o ajutat si i-o intarit pe sfinti si asa o sa-mi ajute si mie. Maica Domnului imi ajuta tare. Cand pun pensula, parca aluneca pe ea. Sute cred ca am facut, si niciodata nu mi-a iesit rau", spune, rugandu-ma sa-i cobor din cui o icoana, ca sa vada din nou de aproape culorile stralucitoare. "...Dar mult imi place si Sfantul Nicolae, care ma urmareste cu privirea prin casa, pe unde umblu, si ma tine in grija lui."

Epilog

Orice sa-i fi dat de lucru Mariei, numai sa nu plece de-acasa, din curtea ei. A fost chemata la Bucuresti, ca sa ridice Premiul Balcanic, apoi in Basarabia, Ungaria, Germania, Franta, Andora. Nicaieri n-a mers. Au trimis oficialitatile masina dupa ea, pana la poarta cea mare a casei pictate cu sfinti. Dar ea tot nu s-a dat dusa. "Pe mine nu ma intereseaza ce e in alte tari. Io nu puteam lasa gospodaria si munca mea. Pentru mine, un drum e un timp pierdut de la lucru. Nimic nu vreau in lumea asta mai mult, numa` sa pot sa lucru in continuare la icoane. Mai ales daca n-am comanda, ca atunci le fac cu drag, pentru sufletul meu singur si pentru Dumnezeu."

Fotografii de Iulian Ignat