Executie in Paradis

In nordul judetului Arges, pe versantul sudic al Pietrei Craiului, padurile sunt ucise cu sange rece. Poate opri cineva dezastrul?

Pe soseaua ce urca de la Campulung Muscel spre Brasov, strecurandu-se printre Piatra Craiului si Bucegi, unul dintre cele mai frumoase drumuri din Romania, se afla Rucarul, o mica localitate de munte, asezata intr-o zona fantastica, care a fost candva de o superba salbaticie, cu paduri centenare uriase, in care, odata intrat, simteai nevoia sa taci si sa rostesti rugaciuni. Timpurile s-au schimbat. Mii de turisti navalesc acum la Rucar si in Cheile Dambovicioarei, zeci de pensiuni improvizate au aparut peste tot, si odata cu ele, tone de bidoane de plastic, ce plutesc in cascadele candva cristaline. Pe fiecare vale, din munti, coboara siruri de camioane incarcate cu arbori batrani, zi si noapte, saptamana dupa saptamana, vara si iarna. Superbele paduri dintre Arges si Dambovita dispar. Fara nici o noima, fara nici o regula, fara nici o parere de rau. Desi zona face parte din Parcul National Piatra Craiului, un loc unde ar fi trebuit sa fie un rai, privelistile arata ca dupa un razboi. Razboiul oamenilor cu padurea. Unii se imbogatesc. Restul privesc neputinciosi. Unii plang, altii tac, iar altora nu le pasa.

Moise si sufletul padurii

"Am fost paznic de vanatoare. Cincizeci de ani am batut padurile cu arma in spate. Erau paduri necalcate de picior de om si pe toate le stiam. Acuma, padurile nu mai sunt cum au fost. Arma am vandut-o, ce sa mai fac cu ea? Bocancii sunt in cui, unde sa te mai duci? Stau aci, pe lavita, si ma gandesc la cum a fost, ce-am facut. Mai ies p-afara, trag aer in piept, sa simt miros de zapada, iar intru la loc si iar ma gandesc. Parca s-a terminat lumea!" Nea Moise Robu priveste pe geam. Pe dealurile de sub Piatra Craiului zapada valureste in pete alb-negre. Fuioare de ceata amestecata cu ninsoare se rostogolesc dinspre munti in jos, peste livezile pietrificate de ger, peste casele vechi si mandre, care arata ca niste conace, dar care acum sunt parasite, cu ferestrele oarbe. Eu stau langa soba, in semiintuneric. Nea Moise e tolanit pe lavita, langa fereastra, luminat dintr-o parte, ca in tablourile lui Rembrandt. Fereastra arata ca un vitraliu in plumb, alb-gri, agatata absurd in peretele acestei camarute saracacioase. Moise are 75 de ani si e singur. Singur in casa aceasta rece a lui, cu pereti in care sunt agatate coarne de cerb si piei de lup, singur in curte, caci am vazut o singura urma de pasi taind zapada in doua si, pana la urma, singur in intreg satul, pentru ca nimeni nu ii calca pragul sa-l mai intrebe daca mai traieste. Muierea lui s-a dus, copiii-s la oras. Padurea, viata lui, s-a dus si ea. Are o catea batrana, care se tine dupa el pretutindeni si care acum doarme afara, in zapada. As vrea sa stiu cum erau padurile "lui" din timpurile bune, padurile "necalcate de picior de om", numai ca pe nea Moise e greu sa-l strunesti. Nu vorbeste decat despre ce vreael, atunci cand vrea el. Tot satul acesta, care se numeste Podu Dambovitei, il cunoaste de om aspru si ursuz, om al padurilor. "Te uitai in sus", zice Moise intr-un tarziu si chiar se uita spre tavan, dandu-si ciudata caciula tivita cu blana de jder pe ceafa, "te uitai in sus, si copacii erau asa de inalti, se adunau deasupra capului ca barnele de la casa. Ce faceam eu? Ma lasam pe spate in iarba si ma uitam tot in sus, tot in sus. Mai, hora se invarteau copacii imprejur! Ma imbatam de padure, asa ziceam! Cu zilele stateam in padurile astea, nu ma mai saturam."
Nea Moise Robu traieste si acum in paduri, numai ca traieste in paduri inchipuite, amintite, padurile din memoria lui, asa cum erau si cum nu mai sunt. "Mergeam nu pa Piatra (Piatra Craiului), ca acolo nu prea erau animale, dar mergeam pa Ghimbavu, pa Papusa, pe la Steiuri, hat, dincolo de valea Cheii, nenica, era fagii de nu-i cuprindea patru oameni in brate. Mergeai in varful picioarelor prin padure, ca orice creanga rupta sub talpi pocnea ca trosnetul de arma. Se auzea uguitul cocosului de munte, de la trei kilometari, pfai de mine!, ca nu era tipenie de om. Frica? Nu-mi era frica nici atata macar, imi placea, Doamne, ce-mi placea. Eu stiam cand e urs, cand e ras, cand e mistret, dupa calcatura. Stiam cararile de animale! Si sufletul padurii il simteam!"
Sufletul padurii! In sfarsit, marele vanator care a fost Moise Robu a ajuns acolo unde am vrut. Vasazica el stie ca padurile au un suflet al lor, pe care el, mosul cu trasaturi apasate, cu mustata alba si cu maini uriase, l-a simtit candva. Duhul padurilor necalcate de om. "Ai-ai", face Moise, mereu cu privirile in tavan, "la biserica nu ma duceam, dar ma inchinam in padure, la carciuma nu ma duceam, asteptam sa ajung in munte, ca sa trag o tuica. Si la muiere mergeam tot cu gandul sa ma-ntorc in padure. Era paduri, nenica, paduri..." Padurea are suflet, soptesc. "Toate au un suflet. Orice vanator stie. Cand ai dat jos ursul, tre sa bagi de seama cand isi da duhul. E ca omul. Icneste asa, odata, si-i gata. Ei, atuncea, daca esti invatat, auzi cum icneste si padurea, e ca o zvacnitura in copaci. Cu cat padurea e mai batrana, icnetul e mai adanc. Ala e sufletul padurii, care icneste! Simte ursul cand moare si se sperie. I se strange inima odata, de spaima." Tace o clipa si isi coboara privirile din tavan spre mine. Vrea sa vada ce zic. Focul abia mai palpaie in soba si e aproape intuneric, desi afara e abia amiaza. "Daca animalul omorat e batran tare, zvacnetul e mai mare. Daca-i cerb batran, mai ales, atuncea zvacnetul poate sa rupa creanga din copaci, sau poate sa pravale vreo stanca. Intelegi? Putini oameni au vazut asta. Eu am vazut!" Padurea simte, zic. "Simte, nenica, tot ce-i al ei. Daca moare om, nu zvacneste. Numai la animal. Simte si cand o taie, cand vin astia cu drujbele peste ea, cand o ciuntesc. Asculta la mine: padurea simte tot ce sa-ntampla pe lume. Cum simtim noi cu degetele, asa simte padurea cu crengile, orice suflu. E vie si simte ca orice vietate. Ca vrei s-o tai, ca vrei sa-i dai foc, ca o necinstesti, padurea simte. Simte si ce om esti. Pe multi i-a pierdut padurea. Eu am batut iernile dupa lupi, cate patru-cinci zile dormeam pe zapada, iepureste, puteam sa mor de o mie de ori. Padurea m-a tinut. Dar acuma? Jaf si prapad. Unde-a fost padure ii numa pustie. Animalele s-au dus, nici pasare nu-i. Au pus funiculare, intra cu taf-urile, te uiti si-s numai cioturi, cat vezi cu ochii. Sa termina lumea, nenica, sa termina lumea!" Cine-o termina, nene Moise? Cine sunt aceia care intra in padure fara cuviinta si o omoara? Cine? El se incrunta: "Astia." "Eu in padure nu mai am ce calca. S-o ia, sa se duca!" Subiectul era inchis. Moise, mut.
A deschis apoi usile ferecate ale camerelor in care era mai frig decat afara, mi-a aratat coarne uriase de cerb si piei de lup si fotografii vechi. A deschis apoi podul in care nu mai intrase de ani de zile, mi-a aratat capcane, schiuri stravechi si piei de animale. Intr-un colt, era o bucata mare de lemn, un fel de felie taiata dintr-un copac urias, pe care el o pastra amintire. O felie de fag. "Asa erau copacii inainte. Asta poate ca avea cinci sute de ani. Il am aici de vreo douazeci de ani, amintire. Copacul asta m-a scapat de la moarte. P-orma, intr-o zi l-am vazut taiat si am zis sa-mi ramana ceva de la el." Cum l-a scapat copacul de la moarte? Nea Moise e ferecat in mutenie. Daca ma intorc, poate o sa-mi spuna. "Du-te sa vezi ce-a mai ramas din padure, poate o sa pricepi"." Apoi mi-a desenat un fel de harta cu creionul. O harta a padurilor disparute.

Satul pustiei

Zeii acestor locuri dintre Bucegi si Piatra Craiului plang si rad in acelasi timp. Soarele izbucneste din mijlocul furtunilor de zapada si atunci muntii stralucesc cu sclipiri de diamante enorme, pentru ca apoi, in cateva minute, soarele sa se scufunde in neguri si viscolul sa puna stapanire pe vaile ce urca in munti. O iau mai intai pe valea cea mare, care urca la barajul Pecineagu. Stiu foarte bine ca este o zona fierbinte, in care padurile sunt rase de pe fata pamantului cu dusmanie, cu lacomie, cu o inconstienta si o orbire care vor duce in cele din urma la o catastrofa si aici, in zona forestiera a Dambovitei, asa cum s-a petrecut in muntii Vrancei sau la Bacau, sau in Neamt. Stiu ca, desi la intrarea in defileu este o pancarta care anunta cu naiva mandrie intrarea pe teritoriul Parcului National Piatra Craiului, taierile ilegale de padure au scapat aici de sub orice control, ca autoritatile Parcului sunt pur si simplu depasite de situatie, drept care furtul nu se mai face cu caruta sau cu un cal, ci cu siruri intregi de camioane incarcate pana la refuz, cu osiile rotilor plesnind in zilele sfarsitului de saptamana, atunci cand controalele dispar. Stiu toate astea, numai ca vreau sa vad cu ochii mei ceea ce se petrece si, mai ales, vreau sa aud ce spun oamenii locului despre toate aceste grozavii care se intampla sub ochii lor.
Masinile incarcate cu lemne apar imediat. Una la un sfert de ora. Pana in Saticul de Sus mai sunt cativa "kilometari", cum ar spune nenea Moise, iar drumul se afunda in niste chei abrupte de stanca, de pe care atarna turturi uriasi, izvoare incremenite in gheata. Brazi drepti infrunta stihia, infipti in mod incredibil in stanca. Soarele a disparut din nou ca si cum n-ar fi fost niciodata. As putea sa cred ca sunt la capatul lumii, daca nu s-ar auzi, uneori, camioanele grele de lemne, care trec pe dedesubt. Tara cneazului Seneslau se prabuseste, imi spun, codri adanci dispar si nimeni nu pare sa poata opri dezastrul. Ma intreb daca oamenii locului stiu, daca inteleg dimensiunile catastrofei care ii paste, daca...
O jumatate de ora mai tarziu intru in Satic, un sat care a fost candva de mocani, un sat faimos pentru turmele lui si pentru casele stravechi inconjurate de codri batrani, dar in care azi nu mai sunt decat case de vacanta, aruncate pe platouri sterpe. De jur imprejur, coaste cu aspect selenar. Acolo a fost candva padurea. Din casele vechi nu a mai ramas aproape nimic. Cele care au supravietuit par parasite. Nici o vaca, nici un cal, nici un om. Apele lacului bolborosesc sub gheata. In sfarsit, cineva. Il cheama Diaconu si poate sa aiba vreo 60 de ani. Ninsoarea se lupta cu o lama de soare deasupra noastra. Diaconu e suspicios. Strainii aduc numai necazuri. Da, sunt de la Bucuresti, dar nu sunt inspector. Ce frig! Ma intereseaza padurea, adica niste lemn, vreau sa-mi fac o casa, vad ca trec camioane pline... Brusc, Diaconu se lumineaza la fata. Alta poveste, daca sunt un cumparator. "Lemn da, este lemn, ce Dumnezeu, cat vezi cu ochii numai lemn, altceva nimic." Nu, nu aici, adauga el atunci cand eu privesc coastele dezgolite, sus, in munte. S-a dat padurea inapoi la oameni, numai ca e cam greu de luat direct de la ei. Particularii au contracte cu "patronii", ei se ocupa de tot, ei rezolva, oamenii din sat sunt, in cel mai bun caz, doar carausii propriei lor paduri. Diaconu nu mai are nici o padure, a vandut-o, ce sa faca cu ea? Oricum, i-ar fi furat-o, i-ar fi taiat-o, oricum, padurea lui n-ar fi ramas in picioare. "Nu-ti pare rau dupa padure, nene Diaconu?" El se-nmoaie. "Ce era sa fac? S-a dus. Aicea cobora padurea, vezi? Pana-n prispa, brad si molid era, din aia tepurosi." "Si cand n-o mai fi padure deloc?" "Cand n-o mai fi, nici eu n-oi mai fi." "Si copiii?" "Copiii-s la oras." "Daca nu mai e padure, o sa cada muntele peste voi, nene Diaconu", zic. "Sa cada, sa ne ducem", zice, neprivindu-ma in ochi, tocmai in timp ce un camion incarcat trece prin fata portii.
Am batut satul la picior, incercand sa trezesc amintiri, incercand sa gasesc un regret pentru pustia care coboara din munti, numai ca oamenii din Satic pareau a fi uitat ca lumea lor a fost altfel. Nu pareau sa-si dea seama ca padurea este ultimul lucru care le-a ramas, ca in camioanele acelea care le strabat satul zi si noapte nu se afla o bogatie oarecare, ci chiar trecutul lor, amintirile lor si viata lor. Din crescatori de vite si de oi si de cai, ei au devenit niste bieti carausi de copaci. Din proprietari de pamanturi si de pasuni, au devenit slujitori in casele de vacanta ale boierilor veniti de aiurea. Padurile necalcate de picior de om, despre care vorbea Moise Robu, nu supravietuiesc nici macar in amintirile celor mai vechi. O batrana, Ana, mi-a spus ca atunci cand a primit padurea inapoi, 11 hectare, a vandut-o fara macar sa se duca s-o vada, desi fusese padurea parintilor si bunicilor ei. Banii i-a impartit la copii, si cu asta totul s-a terminat. Batranii nu mai au nici o speranta, nici o iluzie, nu le mai trebuie nimic, pentru ca "lumea noua" este lumea "patronilor", adica a acelora care cumpara padurea de la oameni si o vand mai departe. Timpul lor s-a dus, iar tinerii sunt fie plecati pentru totdeauna, fie muncesc cu ziua la aceiasi patroni, sperand ca intr-o buna zi sa plece si ei la oras, sa locuiasca la bloc si sa conduca masini straine. Nimeni dintre cei cu care am stat de vorba nu-si mai aminteste vremurile in care muntenii erau oameni bogati si mandri, in care aceia care aveau padure erau stapanii lumii. Timp de 50 de ani comunisti, ei au uitat cum e sa ai padurea ta, iar apoi, cand au primit-o inapoi, n-au mai stiut ce sa faca cu ea, s-au temut sa nu le fie luata din nou, au vandut-o, au taiat-o, au cedat-o, au concesionat-o. Iar acum, Satic este un sat inconjurat de pustie, de resturi, de cioturi, pe malul unui lac inghetat. Taranii mandri ai muntilor au capatat priviri lunecoase. Puterea lor era padurea. Acum padurea s-a dus si cu ea s-a sfarsit timpul acestui sat, din care n-a ramas nici macar amintirea.

Razboiul sfarsitului lumii

Dincolo de sat, undeva, drumul se desparte in doua. Pe mana stanga, drumul merge catre barajul Pecineagu si catre neguri, iar in dreapta, catre partea de sud a masivului Piatra Craiului. Am luat-o mai intai catre baraj, si cale de kilometri intregi, am vazut ca nu mai exista nici macar o singura bucata de padure intreaga. In laturile drumului se deschid pe vai drumuri forestiere, la capatul carora versantii arata ca dupa o explozie atomica. Am vazut locurile in care utilaje mari incarca camioanele cu lemne, am vazut jeepurile acelora despre care am presupus sa sunt faimosii "patroni" de paduri si privirile lor subtiri, banuitoare, insotindu-ma. Am vazut zapada amestecata cu noroi si cu rumegus, incremenita pe pantele abrupte, rase, ranite. Dimensiunile exploatarilor sunt uriase, se intind pe sute de hectare, cat vezi cu ochii. Aceasta masinarie enorma, facuta din sute de oameni, din camioane, din gatere, toaca in fiecare zi kilometri intregi de padure. Sunt aceste exploatari legale sau nu? In cele cateva zile in care am batut in lung si in lat intreaga zona, nu am vazut nici macar un singur control, un singur filtru, nici macar un singur politist care sa opreasca un camion. Iar daca sunt legale, atunci cum este posibil ca ei sa primeasca aprobari sa exploateze in felul acesta barbar, ca si cum padurea ar fi un dusman care trebuie decimat, ucis fara mila? Caci totul arata ca si cum aici s-ar purta un razboi, ca o zona calamitata aflata sub stapanirea armatelor de taietori si de caratori de lemne. Un razboi al sfarsitului lumii.
Dincolo de baraj, pe malurile lacului, n-a mai ramas nimic. Am scos din buzunar harta facuta cu creionul de nea Moise, si pe harta am vazut cercul sec al acestui loc in care padurea a disparut. Versantii care coboara in lac arata ca si cum ar fi mancati de lepra. Si atunci, am avut sentimentul teribil ca noi, aceia care vorbim despre padure ca despre o fiinta inzestrata cu suflet, aceia care credem ca uciderea padurilor trebuie oprita, ca mai sunt paduri care pot fi salvate, strigam in van. Am simtit ca toate argumentele, toate demonstratiile, toate exemplele in care distrugerea padurilor a condus la catastrofe, toate discutiile si planurile organizatiilor internationale sunt inutile in fata asalturilor metodice, organizate, ale taietorilor de padure. Un asalt care scapa oricarei legi, oricarei incercari de a pune ordine, oricarei sanctiuni. Cum a fost posibil ca taramul acesta fantastic, aflat la marginea paradisului, sa ajunga sa fie complet distrus? Pana la urma, oamenii locului nu sunt decat niste amarati care au dat, ca in poveste, bogatia pe nimic, care nu s-au ales decat cu o punga de arginti aruncata de samsarii padurilor, si care acum s-a golit. Marii vinovati nu sunt ei, nici macar "patronii de paduri" care au jupuit zi si noapte tot ceea ce se putea, ci aceia cu adevarat mari, marii stapani de la Bucuresti, care si-au luat tainul din fiecare copac care a fost doborat, care si-au luat zeciuiala din fiecare camion, care au strans - nu ca prapaditii de tarani, zece milioane de lei, ci zeci de milioane de dolari, care au alimentat conturi personale si campanii electorale. Nu intamplator, ani de zile legile exploatarii padurilor au fost suspendate, rapoartele despre marele jaf national ignorate, cifrele catastrofei ascunse cu dexteritate, in spatele declaratiilor linistitoare. Toata aceasta caracatita enorma, ale carei brate sunt intinse peste intreaga tara, a fost alimentata, protejata, hranita de catre Putere, pentru ca a constituit o sursa inepuizabila si incontrolabila de bani. Iar vara vin aici, in casele lor frumoase de vacanta, la un gratar, printre cioturi, si privesc prin binoclu cerul gol.
Am luat-o spre nord catre Piatra Craiului si pretutindeni am vazut acelasi peisaj. De jur imprejur, cratere. Am strabatut Cheile Dambovicioarei pana la capat. In satul Dambovicioara, acolo unde vara vin mii de turisti sa se bucure de ceea ce a mai ramas din peisaj, oamenii se tem, pur si simplu, sa vorbeasca despre padure. La fel pe valea Cheii, inspre Fundata. Viata lor s-a transformat intr-un pustiu inghetat. Padurea a murit.

Pana de inger

Tanti Maria sta langa soba. Vantul suiera in ferestrele minuscule. Are 95 de ani. E batrana ca padurea, si tot ca padurea asteapta sa mearga in cer, fara nici o spaima, fara nici o indoiala, fara nici o neliniste. S-a imbracat in costum national, pentru ca eu sunt venit de departe. A facut o fiertura de plante care miroase amar, si acum povesteste ceva de demult, cu mainile odihnindu-se in poala. Mai intai e uimita ca nu vreau sa stiu nimic despre baietii ei, care sunt plecati dintotdeauna la oras, despre cel care a ajuns colonel sau primar... Eu as vrea sa stiu despre cum erau padurile, cum miroseau, cat de mari erau copacii si daca umbla in picioarele goale prin iarba si daca in padure erau fiinte nemaivazute, asa, ca ielele, daca a vazut lupii si daca... Ea clipeste uimita, nimeni n-a mai intrebat-o asa ceva, se intreaba daca nu cumva sunt vreun "nazdravan". Eu insa am nevoie de amintirile ei, vreau sa-mi sterg din minte imaginile cioturilor zgariind viscolul, sa nu plec cu imaginea dezastrului gravata in suflet. Ea zambeste, intelege, se mira, apoi e bucuroasa, pentru ca amintirile ei cele mai vechi, de cand era copila, inainte de razboi, sunt mult mai proaspete decat cele ale ultimilor ani. Mai ales asta, cu talpile goale, asta credea ca a uitat-o, dar acum, ca o intreb, parca simte iarba rece sub talpi, primavara parca o ia cu frig de la picioare cand se gandeste: Doamne-Dumnezeule, cat timp a trecut! Aveau vaci sus, in munte, in Piatra, copiii faceau hora in jurul copacilor, asa erau de grosi, iar in diminetile de vara, vantul urca sus, pe munte, iar seara vantul cobora. "Vantul se ducea dupa soare si pe urma cobora dupa umbra." Bunica ei ii spunea ca acolo, sus, in Piatra, dincolo de codri, unde albureste stanca, stau ingerii, si poate ca asta era adevarat, caci altfel cum ar fi putut vantul sa bata o data in sus si pe urma in jos? Si pe urma, cand ea a crescut si a fost fata de hora, cu cine cred eu ca s-a maritat ea? Ei? "Cu un ciobanoi din varful muntelui. Mai intai n-am vrut, pentru ca era greu la joc si mare, iar mie imi placea unul subtirel." Atunci ciobanoiul a plecat cu o custura, a trecut prin codru pana sus, in steiuri, si a doua zi a venit inapoi cu o pana mare si alba de-un cot. "Uite-asa era de mare", o pana cum ea nu mai vazuse niciodata, alba-alba, poate ca era o pana de pasare maiastra, sau o pana de inger, sau... Si de la pana asta l-a luat de barbat. Avea 16 ani. Nu mai auzise de nici un barbat care sa urce pentru vreo fata in steiurile albicioase unde locuiau ingerii si sa-i aduca o pana.
Am stat cateva ore cu tanti Maria, iar ea, de la un timp, mi-a povestit, aproape fara sa ma priveasca, despre padurile disparute ale copilariei. Poate ca si-a povestit siesi, redescoperind amintiri pe care le credea pierdute. Am lasat reportofonul sa mearga. Poate ca intr-o zi voi scrie cele din urma povesti ale padurilor disparute. "Stii", mi-a spus tanti Maria inainte de a pleca, "eu si cu omul meu n-am lucrat niciodata la stat. Numai din padure si din animale am trait. Cand n-am mai avut nici animale, nici padure, el s-a dus."
Inainte sa plec, am mai batut o data in usa lui Moise Robu, din Podu Dambovitei. Voiam sa stiu cum i-a salvat viata batranul fag din care el mai pastreaza o bucata in podul casei. In prag, cu cuvinte putine, mi-a povestit despre o noapte de iarna naprasnica, cotropita de lupi, in care el si-a gasit adapost in scorbura batranului arbore. Era undeva departe, pe Ghimbavu, acum vreo 30 de ani. "In noaptea aia am avut un vis", zice. "Se facea ca peste munte si peste padure se lasase o ceata grea, iar eu orbecaiam cu lupii dupa mine. Cand s-a ridicat ceata, lupii nu mai erau, dar nici padurea. Numai cioate arse. Atuncea am crezut c-o veni razboi, ceva, sau vreo nenorocire. Asta-i."


(Fotografiile autorului)