La Crasna, in asteptarea zapezilor

In nordul Gorjului de sub munte se afla una din cele mai vechi manastiri ortodoxe. La ceas de vecernie, parintele Policarp face si ingerii sa slujeasca langa el, in altar.

Colind ciobanesc

O manastire ca o cetate alba. Fortareata singuratica la marginea padurilor Parangului. S-a terminat marele hram de Sfantul Nicolae si calugarii s-au intors iarasi la liniste. Zece monahi moldoveni rataciti prin munti straini, intr-o manastire mai alba decat viscolul ce navaleste asupra ei din vazduh, decat zapada ce-i troieneste zidurile. La Manastirea Crasna, in vremuri de iarna, nu vin prea multi pelerini. E destul de izolata, o adevarata "cenusareasa" intre celelalte manastiri gorjene din munti. Oamenii prefera sa mearga la Tismana, Lainici, Polovragi sau Hurez, asezaminte bogate, cu multi calugari, asaltate mereu de turisti. Doar de Craciun, ca prin farmec, Crasna se umple de lume. Zambind cu talc, parca in prevestirea unei minuni, tanarul staret Nifon imi spune ca la primul Craciun petrecut aici, a ramas uluit. In Ajun, din chilia sa, a auzit un cantec. Mai intai stins, apoi cantecul se apropia tot mai mult. Rasuna muntele. Monahii au tresarit in chilii. Se odihneau cu totii, pentru marea Priveghere de noapte. Ce sa fie? Au coborat in fuga, au deschis portile. In fata lor se afla un sat intreg care ii colinda. Zeci de oameni! Munteni razatori, imbujorati. Au colindat acolo, la poarta, si au plecat. A doua zi, aceiasi oameni au umplut manastirea. De data asta erau imbracati in vechi costume nationale. Simple, doar alb si negru, asa cum staretul nu mai vazuse nicicand prin tinuturile Olteniei. Erau sateni de pe muchiile muntilor, ungureni, ciobani veniti de "dincolo", din Ardeal, cu veacuri in urma. Absolut toti purtau straiele albe cu negru, aidoma celor din Marginimea Sibiului. Patru ceasuri de slujba nu s-au clintit din loc. Asa au venit in fiecare an. Cu totii. Au venit de Craciun, apoi s-au risipit in tacere, revenind abia catre primavara, spre Pasti.
Deocamdata, manastirea e pustie. Scartaitul prelung al portii de intrare infioara curtea. Inauntru, totul e simplu. Ca si costumele ciobanesti. Cladiri mari, din piatra de rau, cu cerdacuri lungi si stalpi de lemn afumat, asemeni caselor taranesti, inconjoara din toate partile bisericuta straveche. Piatra, lemn si atat. Nici un ornament, nici o alta pata de culoare. Cetatea de calugari te copleseste prin sobrietatea ei. Putina lume stie ca manastirea asta simpla e la fel de veche ca si Tismana, Lainici sau Polovragi, celebrele ei vecine. De la 1637, din vremea lui Matei Basarab. Putini stiu ca-n altarul ei au slujit mari duhovnici si sfinti ai ortodoxiei. Nici pelerinii obisnuiti ai Crasnei nu stiu. Cei care vin azi aici vin mai cu seama pentru un om. Pentru un preot, un duhovnic moldovean cum putini mai gasesti in ziua de azi, pe care l-au urmat peste tot, prin multele manastiri pe unde a trecut. Prin Oltenia, Muntenia, prin Ardeal mai ales. Un parinte calugar care se afla acum acolo, zavorat intre zidurile vechi ale Crasnei: arhimandritul Policarp Sidor, ucenic al parintelui Cleopa, egumen al multor manastiri insemnate din tara, pe care le-a ridicat, cateodata, din temelii. In fata lui s-au spovedit mii de oameni. Multi din marii ierarhi de azi ai Bisericii i-au fost ucenici. La Crasna a fost staret de trei ori pana acum, dar mereu a fost nevoit sa plece. Acum s-a intors acasa. S-a intors in "manastirea inimii sale" de tot.

Sfintii de sub brazde

Doamne, ce placut e sa stai sa-l asculti pe parintele Policarp, intr-o firida a bisericii seculare, atunci cand afara e seara, e frig si ninge marunt... Te simti, parca, ferit de toate primejdiile lumii. Doar noi doi, singuri, ascunsi in aripa din dreapta altarului, la lumina palida, blanda, a unei lampi ce coboara din bolti. Parintele Policarp isi odihneste palmele pe pupitrul din lemn pe care se rotesc Evangheliile cantorilor bisericesti. E un monah fara varsta. Un calugar bland, cu parul carunt, aplecat usor intr-o parte, parca intr-o vesnica ascultare. Doar sprancenele ii sunt neatinse de argintul varstei. Negre, asemeni ochilor ce se largesc si se lumineaza la rostirea fiecarui cuvant. O privire in fata careia stai ca la Judecata de-apoi. Doar ca vorbele parintelui sunt prietenoase si calde, inrudite cu sfatosenia hatra, moldoveneasca, a unor duhovnici precum parintele Cleopa. Parintele are harul povestitului. Mereu isi cere iertare ca acum, in Post, vorbeste prea mult, insa asa a fost mereu, toata viata lui. Prin toate manastirile pe unde a umblat, era mereu ales ca sa predice, sa spovedeasca, sa vorbeasca poporului. A fost obligat, prin ascultare, sa o faca. Asta a fost, crede, misiunea lui: sa fie un preot care vorbeste...
O formidabila catapeteasma de aur se inalta in fata noastra. Cea mai frumoasa din cate am vazut. In mijlocul ei, de sus pana jos, un urias Crist rastignit ocroteste parca, cu bratele Lui intinse, intreg altarul. De la picioarele Lui, un vitel inaripat coboara cu un hrisov spre Matei Basarab. Se spune ca este cel mai reusit portret al marelui voievod muntean. De asemenea, intreaga tampla e considerata una din cele mai frumoase ale Romaniei. Parintele Policarp nu se mai satura privind-o. Zice ca acolo, in fata altarului si a catapetesmei de aur, simte cum o putere urca in trupul lui din pamant. Are convingerea ca sub biserica aceasta, sub intreaga manastire, sunt ingropati sfinti sau martiri. Nu e singurul care crede asta. "Multi parinti care au venit aici mi-au marturisit ca parca ii frige pamantul sub picioare cand pasesc", zice. "Ca le vine parca a calca incet, cu modestie. Ca sa nu tulbure linistea locului. "Parinte, aicea simt asa o liniste... Parca ma simt mai usor...". Asa mi-au spus toti. Si ca e cu neputinta ca sub brazdele astea sa nu fie moaste de sfinti. Patru sute de ani de slujba neintrerupta, va dati seama?! Asta un preot o simte. Daca inca de la 1486 sunt documente care spun ca aici se afla un staret, Jitian, si o bisericuta din lemn, inseamna ca asezamantul e mult mai vechi. Secole intregi de rugaciune ce nu s-a oprit niciodata... Din pacate, lumea nu stie cati monahi cu viata sfintita s-au nevoit in manastirea noastra. Numai in secolul trecut, in altarul asta pe care il vedeti au slujit cativa oameni mari ai crestinatatii. Oameni cu inima indumnezeita. Aici a stat, vreme de aproape patru ani, ca simplu frate de manastire, cel supranumit "Sfantul Ioan din Carpati". Era mare Episcop al Kievului atunci cand a fugit de prigoana comunistilor; divinizat de norod, faimos in intreaga Rusie, de la un hotar la altul al ei. A plecat ca un cersetor, doar cu o bocceluta in spinare. Cand a ajuns aici, i-a cerut staretului Dionisie Lungu sa-l primeasca sluga pe langa manastire. Pazea vitele, amarat, nu vorbea cu nimeni. Nu stia sa vorbeasca romaneste. La slujbe ramanea smerit, in usa bisericii, ca sa nu stinghereasca. Nu a dat nimanui de-nteles cine este el de fapt. Dar staretul si calugarii l-au simtit. Il vedeau ca se ruga mereu, chiar si atunci cand ranea la vite sau la porci, si-au dat seama ca e un om imbunatatit. Dupa aproape patru ani, intr-o zi de iarna a anului 1947, chiar in Ajun de Craciun, staretul Dionisie vine la el si-i zice: "Frate Ioane, sa te pregatesti, ca maine o sa te calugarim!". Fratele Ioan a facut ochii mari si l-a privit pe staret cu o nesfarsita blandete. I-a pus o palma pe umeri, de parca ar fi vrut sa-l binecuvanteze. A doua zi in zori a plecat. A disparut. Cum sa ramana sa fie facut calugar, el, care era Episcop?...
Apoi pribeagul a ajuns tocmai in Muntii Sihlei, unde a trait sihastru, intr-o pestera din inaltimi. Acolo l-a cunoscut pe parintele Cleopa, in vremurile cand acesta pastea oile manastirii. Vorbeau intre ei, prin munti. Cand mergea vreun calugar de la Sihastria sa-i duca mancare, de fiecare data Sfantul zicea: "Am de toate, frate, nu-mi mai adu nimic...". Se hranea cu radacini, cu fructe padurete. Pana intr-o zi, cand, urcand la el, parintele Cleopa nu l-a mai gasit. Disparuse fara urma. In inimile crestinilor, a ramas mereu ca "Sfantul Ioan din Carpati"... Urmatorul staret dupa acel Dionisie a fost nimeni altul decat ieroschimonahul Daniil Tudor, conducatorul celebrei miscari spirituale "Rugul Aprins". Cata lume stie azi ca a trecut pe la Crasna? Aproape nimeni. Un alt adevarat Sfant al Bisericii noastre. Nascut in Ajun de Craciun, intr-o zi de 24 decembrie, si mort intr-o zi care nu se va sti niciodata, undeva in temnitele Aiudului. Aici, la Crasna, a fost preotit marele Sandu Tudor! Staretit de catre insusi Mitropolitul Firmilian al Olteniei. A vrut sa adune din toata tara, cel putin patruzeci de calugari cu studii, cel mai bine pregatiti duhovniceste, ca sa formeze o singura randuiala monahala, un regulament asemeni celui din Muntele Athos. Era riguros, neinduplecat. Predica cu patos, dumnezeieste. Ravnea sa faca din Crasna un adevarat Athos romanesc. A ramas staret doi ani de zile. Si, intr-o seara de Ajun al Craciunului, pe un viscol cumplit, a plecat. Prinsese de veste ca va fi arestat de comunisti si a trebuit sa fuga. A disparut, asemeni "Sfantului Ioan din Carpati", tot de Craciun, lasand in urma lui numai intristare. Astfel de oameni au slujit in bisericuta asta. Cateodata, cand ma gandesc, simt ca parca nu sunt vrednic sa fiu urmasul lor..."

Pomelnicul inteleptilor

Sfinti palizi, albastrii, ne vegheaza din ziduri. Apare si staretul cel tanar si zambitor, Nifon, asezandu-se, tacut, undeva in cealalta bolta a naosului. I-a fost ucenic parintelui Policarp, pe vremea cand el era staretul manastirii. Ii este si acum ucenic. Cand a venit la Crasna, in urma cu cincisprezece ani, impreuna cu mama sa, parintele n-a vrut sa-l primeasca in manastire. I-a spus mamei asa: "Femeie, nu-l lasa aici! Du-l la o manastire mare, la Frasinei sau la Sihastria. Si dupa aceea, peste trei ani, adu-l incoace. Aicea, langa mine, invata in zece ani cat acolo intr-un an. Du-l ca sa stea pe langa duhovnici mari!...". Asta e si azicrezul parintelui Policarp, adanca lui convingere: "Nu poti deveni calugar, daca n-ai stat mai intai ani de zile "la picioarele batranilor"". Daca nu ti-ai facut ucenicia la manastiri care au duhovnici mari. Legatura cu un duhovnic mare e mai importanta decat mii de carti. Cand il vezi mereu, cand stai pe langa el si-l asculti, te urmareste vorba acelui duhovnic, te influenteaza felul lui de a fi. Prin acesti mari duhovnici, Il poti vedea pe Dumnezeu la tot pasul..." El, parintele Policarp, asa a facut: toata viata lui a alergat spre duhovnici. I-a cunoscut pe marii "stalpi ai ortodoxiei", parintii Cleopa, Staniloaie, Ioan de la Recea, Arsenie Boca, Iustin Parvu, Arsenie Papacioc, Petroniu Tanase, Ioanichie Balan, Sofian Boghiu, Benedict Ghius si pe multi altii. De la fiecare a invatat cate ceva. Si azi, in tot ceea ce face, urmeaza cuvintele si pildele acestor mari maestri ai ortodoxiei.
De tanar, parintele Policarp nu a dorit nimic altceva decat sa se retraga intr-o manastire din Moldova. Undeva in Muntii Neamtului, in marile lavre ale Secului sau Sihastriei, unde sa se consacre cu totul rugaciunii. Nu a vrut niciodata sa devina preot, staret cu atat mai putin. "Va jur, niciodata nu am dorit preotia! Voiam in Moldova, la manastire, sa traiesc in umilinta, retras, ca simplu frate. Mi-am dat seama ca raspunderea unui preot e prea mare, nu doar pentru pacatele tale, dar mai ales pentru pacatele altora, pe care trebuie sa le iei asupra ta. Mi-am dat seama de asta inca de copil, am avut asa... cumva... o frica de Dumnezeu. Ma obseda problema asta a pacatului. Eu am fost fiu de tarani moldoveni, m-am nascut intr-un satuc de prin partea Adjudului. Tin minte ca eram de patru ani cand am mers impreuna cu mama la manastire, la Sihastru. Acolo am vazut cum il calugareau pe unul. Un tanar speriat, care statea `colo tremurand in mijlocul bisericii. Si toata lumea il caina: "Bietul de el, cum s-a lepadat el de mama si de tata si de frati si de surori!...". Rudele lui chiar plangeau. Iar eu acasa, la patru ani, stateam cu picioarele pe vatra si nu-mi ieseau din minte imaginile acelea: "cum s-a lepadat, bietul de el...". Dupa aceea, pe la cinci ani, am vazut niste brosuri de-ale mamei in care erau desenati niste preoti spanzurati de limba in Iad. "Da` de ce-o fost spanzurati preotii astia de limba?". Tin minte perfect fiecare desen. Uitandu-ma la ele, parca imi era frica. "Pentru ca au facut pacate", mi-a raspuns mama. Pacate? Cuvantul asta, "pacat", m-a marcat mult. Mereu ma gandeam la el. Repetam in gand: "Pacat.... Pacat... Ce-o fi asta pacat?...". La opt ani, m-am dus odata, tot cu mama, in satul bunicilor. Bunicii aveau o gradina frumoasa, la marginea unei rape, prin care serpuia un parau. Era si un mar mare acolo, cu fructe rosii. Eu si cu mama culegeam buruiana sub marul acela. La un moment dat, eu n-am mai cules buruiana. "Da` ce-ai, dragu` mamii? Nu ma mai ajuti? Ce te tot uiti la malu` ala, la rapa `ceea acolo?". Eu tot nu raspundeam. Stateam asa, ca pierdut. Putin mai tarziu i-am raspuns: "Pai, ma tot gandesc eu, decat sa ajung mare si sa fac pacate, mai bine ma arunc acumade pe malu` ala...". Pe mine ma munceau gandurile astea, problemele mantuirii, ale pacatului, ale vietii de dincolo... Nu stiu de ce. Fara voia mea meditam la toate astea. Nu-mi dadeau pace nici noaptea. Desi, culmea, n-am fost o fire retrasa, bolnavicioasa, acel tanar complexat care sta mereu departe de ceilalti. Din contra, eram o fire energica, zvapaiat, la scoala eram premiant la obraznicii. Cand mama, la indemnul unui preot basarabean din sat, a vrut sa ma dea la Seminar, am refuzat-o. "Eu, sa ma duc in Iad?...", asa i-am spus. Aveam inca in minte ideile si imaginile din copilarie. Si vorba asta, auzita candva: "Daca se va mantui un preot dintr-o mie!...". Asa ca m-am dus la o scoala profesionala, am lucrat sase ani intr-o fabrica, am cunoscut femei, am facut liceul la seral, voiam neaparat sa dau la Politehnica. Implinisem 23 de ani, nu aveam absolut nici un gand de calugarie. Asta, pana cand l-am cunoscut pe parintele Cleopa..."

Un dor neimplinit: parintele Cleopa

"Pentru mine, parintele Cleopa a fost Dumnezeu pe pamant. Nu am cuvinte! Cred ca cei care au gustat macar un strop din duhovnicia lui nu mai au probleme cu lumea, cu viata aceasta. Eu m-am dus intr-o vara la Sihastria, ca sa-l cunosc. M-am dus pentru o zi si-am ramas o vara intreaga. Dupa aceea, am venit in fiecare an, toata viata. Mi-a devenit duhovnic. Nu puteam trai fara acest parinte. Doar daca-l vedeam, ma simteam fericit. Si azi ma trezesc, in fiecare zi, vorbind cu vorbele lui. Ii cer povata si acum, de dincolo de moarte. M-am dus la Seminar, apoi la Teologie, la Sibiu, doar ca sa ma pot intoarce la Sihastria si sa pot sta in preajma acestui mare Ava. Doar pentru asta! Mi-a spus ca altfel nu ma primeste. De atunci, viata mea a inceput sa aiba un rost: trebuia sa fac orice ca sa ajung inapoi in Moldova, la Sihastria, langa parintele Cleopa!..."
Dar dupa terminarea Seminarului, parintele Policarp a fost hirotonit "preot-celib" (necasatorit) in Ardeal, de catre insusi Mitropolitul Ardealului, Teofil Hermineanul. A ramas acolo saseani. Observandu-i ravna, Mitropolitul Nestor al Olteniei l-a chemat la Manastirea Tismana. A fost slujitorul manastirii de maici. Acolo l-a cunoscut pe un alt duhovnic urias, parintele Dumitru Staniloaie. "Era a doua zi de Sfanta Maria. Abia sosisem in manastire, cand vine la mine un calugar si-mi zice: "Parinte, n-ai vrea sa slujesti cu parintele Staniloaie? Ca nu este cine...". Mi s-au taiat picioarele. "Eu, sa slujesc cu parintele Staniloaie?". Nu ma simteam vrednic nici sa ma uit la Sfintia Sa, daramite sa slujim impreuna. Am stat o ora in chilie ca sa ma gandesc, ca sa prind curaj. Si, pana la urma, am slujit. Doar noi doi, in altar. A fost cea mai inaltatoare Liturghie a vietii mele. Simteam ca ma aflu langa un colos. Nu s-a uitat la mine, nu s-a intors spre mine nici o clipa. Incruntat, absorbit, absent la tot ceea ce se petrecea in jur, citea din Carte, dar parca nu zicea niste simple cuvinte. Cuvintele lui erau vii, aveau trup! La un moment dat, tot privindu-l, mi-au dat lacrimile. Iar dupa slujba aceea de neuitat, l-am cautat mereu..."
Niciodata nu l-a parasit pe parintele Policarp dorul de Moldova. In toti acesti ani petrecuti la Tismana, ardea de nerabdare sa se intoarca acolo, in Athosul romanesc din Neamt. Parintele Cleopa ii zicea mereu: "Mai rabda...". Dar Mitropolitul Olteniei nu voia sa il lase din mana, avea prea multa nevoie de el. De la Tismana, l-a trimis aici, in Manastirea Crasna. Parintele Policarp recunoaste ca a iubit manastirea asta, cel mai mult dintre toate pe unde a fost. A fost facut staret, desi nu voia. Apoi i s-a propus sa treaca si pe la Caldarusani, promitandu-i-se in schimb dezlegarea de a pleca in Moldova. Cat a stat la Caldarusani, a avut sansa sa-i cunoasca pe alti doi mari duhovnici ai Romaniei, pe parintele Arsenie Boca, in vreme ce acesta picta, urmarit de Securitate, biserica de la Draganescu, apoi, la Manastirea Antim, pe parintele Sofian Boghiu, considerat astazi sfant. A venit la parintele Sofian, chiar in clipele acelea grele, in care i se propusese staretia Caldarusaniului. A venit sa se planga. Trecuse un an si jumatate, iar el tot nu primise dezlegarea pentru Moldova. "I-am spus atunci parintelui Sofian: "Nu mai pot. Vreau sa ma retrag la mine, in Moldova. Sa raman acolo schimnic, nestiut de nimeni. Ce-mi trebuie mie staretie? Povatuiti-ma, parinte!...". Parintele Sofian era si el ostenit de atata spovedanie. Tinea slujbe lungi, dupa randuiala vechilor parinti, la el parastasele durau peste doua ore, nu termina pana ce nu-i pomenea pe toti, cu o infinita rabdare. Dupa ce m-a ascultat, mi-a zis asa: "Stii ce, parinte? Asculta-ma. Stii cum ai fi daca te-ai retrage? Ca un boier care sta-n camara lui plina de bunatati si rontaie la ele, iar dincolo de usa e taranul care n-are o coaja de paine. Te-ai vazut cu sacii in caruta, ai citit Filocaliile si Sfintii pustietatii te indeamna la retragere. Dar cu poporul acesta, mai ales intr-o perioada ca asta, in care bate vantul ateismului, cu poporul acesta ce faci? Acuma te gandesti sa te retragi?...". Parintele Policarp l-a ascultat, cuminte ca un copil. S-a intors in manastire. Spusele duhovnicului l-au urmarit mereu. Acelasi Mitropolit Nestor l-a trimis apoi la Manastirea Lainici, sa stea "doar putin" staret, in locul unui exarh batran. A stat patru ani si jumatate. A refacut total viata asezamantului. Predica, spovedea, veneau la el sa se marturiseasca mii si mii de oameni, "90% de peste munte, din Ardeal". Oameni in port popular alb cu negru. A construit mult, a imbogatit manastirea. Dar problemele administrative, lumesti, "il zdrobeau". Odata, un monah tanar l-a intrebat: "Parinte, de ce va grabiti atat de mult sa construiti, sa refaceti manastirea asta?". El i-a raspuns: "Pentru ca nu vreau sa mor staret..." . Astfel ca, in iarna anului 1988, chiar in Ajun de Craciun, s-a dus la parintele Cleopa mai hotarat ca niciodata: "Parinte, nu mai pot. Trebuie sa faceti ceva!...". Duhovnicul l-a inteles. I-a dat blagoslovenia sa vina in Moldova, trimitandu-l la Manastirea Horaita, in apropiere. Nu a apucat,insa, sa tina nici o slujba acolo. Plecarea lui a provocat un adevarat scandal in Sinod. Insusi Patriarhul a venit la dansul, rugandu-l sa se intoarca in Oltenia. Iarasi la Lainici, iarasi la Crasna. Apoi a fost trimis staret in campie, la Maglavit, unde a ridicat manastirea "de la iarba verde", traind in niste odai ude, neincalzite, muncind cot la cot cu muncitorii, spovedind mii de oameni. Nu ii placea campia. Dar a ramas aici sase ani. Pe urma a condus manastiri din Cluj, Bistrita, Alba-Iulia, vestitele Topolnita si Vodita. Pe toate aceste manastiri le-a imbunatatit grabnic, vazand cu ochii, peste tot a lasat ucenici. Si iarasi a cerut binecuvantarea Mitropolitului, sa il lase sa plece. Era anul 1997, trecuse si "vantul ateismului" de care ii vorbise parintele Sofian, aparusera monahi multi si nenumarate manastiri. Vazand ca il pierde, inaltul l-a adus iarasi la Crasna, stiind ca acolo ii place cel mai mult. L-a lasat doar un an. Dupa un an, l-a trimis inca o data in campie. La Sadova, o alta manastire istorica, de la Matei Basarab, dar lasata acum prada paraginii. Toti staretii dinaintea lui esuasera. N-au putut face fata conditiilor grele si au plecat, unii chiar fara binecuvantare. Policarp a ramas aproape cinci ani. A refacut si manastirea aceasta. A muncit mult, a trait in conditii cumplite. Se imbolnavise. Campia cea nesfarsita i se parea trista, infioratoare. "Pentru noi, cei cu spiritul parintelui Cleopa, campiile sunt un calvar. Noi vrem acolo, sus! Cele mai frumoase manastiri s-au facut in munti. Acolo e codrul, acolo e linistea, acolo e retragerea. La Psaltire spune: "La munti, suflete, la munti!". Mereu le ziceam calugarilor mei: "Mi-e teama, fratilor, sa nu mor in campie! Cel mai tare ma sperie gandul acesta, fratilor!..."."
Parintele Cleopa murise de mult. Murisera aproape toti marii lui duhovnici, unul cate unul. El avea de acum peste 60 de ani. In toata viata lui, nu i-a fost dat sa slujeasca in Moldova, decat o singura data. O singura data, in satul natal, la parastasul tatalui sau. Asta a fost viata lui. Acum, de trei ani, e din nou la Crasna. La "manastirea inimii sale", cea mai draga dintre toate prin care a pribegit. Cei zece monahi de aici sunt toti moldoveni, ucenicii lui, care l-au urmat oriunde. Si-a creat aici o mica Sihastrie, cu rugaciune multa si posturi fara mancare de carne. Se bucura ca-l cauta si azi credinciosi de prin locurile pe unde a trecut. Din toatatara, ardeleni mai ales. Dar dorul de Moldova nu apune... Si acum merge acolo, cateva luni pe an, la putinii duhovnici care au ramas pe la marile lavre din munti. Zice ca dac-ar primi dezlegare sa plece in Muntii Neamtului, si-ar face bocceluta si-ar pleca chiar de maine. "Dar dac-ar fi sa raman pentru totdeauna, as ramane aici. Nu mai vreau sa plec in alta parte. Poate ca asta a fost misiunea mea, poate ca asa a vrut Dumnezeu: sa fiu mereu calator, sa nu imi gasesc locul. Sa traiesc mai mult pentru altii, decat pentru mine. Acum, daca stau sa ma gandesc, de nimic nu imi pare rau. Cine stie pe unde o sa ma mai poarte viata. Dar dac-a ar fi sa inchid ochii, as vrea sa mor aici, la Crasna. In manastirea inimii mele..."

Fotografii de
Iulian Ignat