Alaturandu-i-se nu pentru a-l comemora - caci asa ceva nu i-ar fi fost pe plac poetului -, ci rechemandu-l prin spirit cu amintiri si cantece, au venit la Muzeu cativa dintre apropiatii si prietenii sai: Vlad Ciobanu, Traian T. Cosovei, Ioan Carmazan, Augustin Fratila (acesta din urma semnand si muzica pentru albumul "Mai sunt pentru ca el ma este", lansat cu aceasta ocazie, continand 11 poeme de Nichita Stanescu). Si cu toate ca s-au scurs 22 de ani de la trecerea lui Nichita in nefiinta, evocarile ce i-au fost dedicate l-au "materializat" prin puterea afectiunii si a emotiei.
Sculptorul Vlad Ciobanu
- "Am cunoscut poezia lui Nichita citind-o si comentand-o in cenaclul de la Onesti, unde am fost elev. Mi-am inceput studentia la Bucuresti si am debutat ca prozator la "Luceafarul", sub ingrijirea Sanzienei Pop. Pentru ca eu nu aveam unde sa stau, aceasta i-a spus Gabrielei Melinescu, prietena ei cea mai buna, sa ma primeasca in garsoniera din mansarda, goala pe-atunci, in care locuise ea cu Nichita. Intr-o zi, a venit la usa mea Nichita Stanescu insusi: "Batrane, te rog da-mi voie sa stau cateva clipe, ca eu m-am simtit foarte bine aici". Fastacit, i-am spus: "Maestre, eu tocmai voiam sa plec si o sa lipsesc o saptamana!". Am aflat apoi ca a stat vreo trei zile. Aceasta a fost prima mea intalnire cu Nichita Stanescu. I-am devenit mai apoi prieten bun si apropiat. Fiinta lui avea o putere de iradiere pe care o simtim si astazi, noi traim inca sub semnul acelei fulguratii luminoase pe care o simteai in prezenta lui. Am citit in ultima vreme mai multe lucruri care m-au amarat despre Nichita Stanescu (Cristian Tudor Popescu ar fi afirmat, de pilda, ca Nichita era lipsit de cultura si, ca replica, as putea sa-i spun ca Nichita citea incredibil de mult si stia pe de rost mii de versuri). Era in 1982, in timpul Campionatului Mondial de Fotbal din Spania, si, pe atunci, Nichita avea o toana de chibit. Am vizionat impreuna meciul Franta - Germania la un prieten comun si am pariat pe Franta cu Nichita: intelegerea era ca cel care va pierde ii va oferi celuilalt o masa, il va servi si in tot timpul acesta ii va recita poezii. Nu ar fi fost o intamplare semnificativa daca as fi pierdut eu, dar am castigat si, dupa o vreme, cand l-am vizitat pe Nichita prima oara de la pariul nostru (de care si uitasem), am vazut cum scoate telefonul din priza, o pune pe Dora, sotia sa, sa incuie usa de la intrare si-mi spune: "Ia loc aici, mitocane!". Apare apoi din bucatarie cu pranzul si cu prosopul pe brat si, aproape patru ore, cat timp eu am mancat si am baut (si nu m-am grabit, cine ar fi facut-o?!...), a recitat incepand cu Dosoftei, trecand prin poezia populara si baladele Miorita, Toma Alimos, prin poezia pasoptista, pana la poezia contemporana - Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Gheorghe Pitut, Gheorghe Tomozei."
Ioan Carmazan:
"Am ascultat de curand o banda cu o inregistrare a unui interviu luat de Sanziana Pop lui Nichita pentru televiziune. Una din intrebari era asa: "Daca in fata ta ar fi Eminescu, ce i-ai spune, Nichita?". Nichita a raspuns: "I-as spune ce i-a spus mama tatalui meu despre mine: "Baiatul asta al nostru se joaca si murdareste camasile si eu i le spal. Isi murdareste picioarele si eu i le spal. Dar de la o vreme, baiatul asta al nostru a inceput sa cada pe ganduri. Iar gandurile nu se spala. Ma tem ca o sa-l pierdem!".
Alexandru Condeescu
- "Am fost cativa ani buni in preajma lui Nichita Stanescu si in ultimii sai ani de viata am lucrat impreuna la o editie selectiva din opera sa. Ea a aparut din nefericire postum, si s-a numit "Ordinea Cuvintelor". Evident, atunci cand lucram la ea nu ne gandeam ca o sa fie postuma, desi ceva testamentar din partea lui Nichita catre mine exista, cred, acolo. Si am ramas cu aceasta datorie, fata de un prieten, de a-i publica intreaga sa creatie. Cu cateva zile inainte de a muri, Nichita a participat la nunta mea. A fost si dorinta lui de a ma vedea insurat si m-a obligat chiar, facandu-mi aceasta oferta pe care n-am putut s-o refuz, de a fi nasul meu. Noi ne apropiasem mult in ultimii ani, era poate o relatie mai mult decat prieteneasca, iar la relatia aceasta se adauga si relatia mea, ca tanar, pe atunci critic, cu un poet care mi se parea ayatolahul poeziei romanesti. De fapt, nu avea decat cincizeci de ani si de abia acum, cand am ajuns eu la varsta asta, imi dau seama ca, de fapt, el era atat de tanar. Dar probabil ca felul sau de a fi, atat de generos si de risipitor, a dus la o ruinare inainte de vreme a fiintei sale fizice. S-a daruit foarte mult, si poeziei, si prietenilor, si lumii, devenise aproape o institutie deschisa intr-o lume lipsita de astfel de institutii, in afara celor de represiune, care erau peste tot. De aceea, intalnirile cu el ne dadeau o aura de lumina, lumea parea mai inalta, mai frumoasa, mai libera, macar in cuvinte. Si era o senzatie reala, incercata nu numai de mine. Probabil ca de asta si veneau foarte multi la el, care aveau sau n-aveau treaba, dar simteau ca la Nichita era parca un club al ideilor si al cuvintelor in libertate. Cam asta simt eu cand ma apuc de lucru, ca editor al operei lui integrale, in afara faptului ca e si un sentiment de uriasa responsabilitate. Sunt 22 de ani de cand s-a dus. Generatiile de acum poate nu-l cunosc atat de bine, dar sunt si multi tineri care-l citesc. Sigur, si Nichita are detractorii sai, nu trebuie sa ne sperie, cred ca opera iese cu atat mai intarita din astfel de negatii. Uneori, chiar daca nu exista, ei trebuie inventati, pentru ca ar fi o liniste prea muzeala daca nu ar exista o receptare a unei opere, si pro, si contra. Exista acea tendinta ca legenda sa acopere cumva opera, ca si in cazul lui Eminescu, iar noi, ca editori, nu am vrea ca asta sa i se intample si lui Nichita. De asta si incercam sa aducem opera in prim-plan, pentru ca ea este, in principiu, importanta. Restul sunt amintiri. Unele vor disparea odata cu noi si va ramane poezia. Iar eu sper ca prin ea, "nenascutii" - cum ar fi zis Nichita - il vor cunoaste si il vor iubi, la randul lor."
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
