Tatal brazilor

Il cheama Mitu si a implinit in primavara aceasta 99 de ani. Mitu Staiculescu, cel mai batran padurar din Gorj. Are darul vorbirii cu animalele, cu pasarile si cu copacii si e tatal unei paduri de brazi. Ca sa-l gasesti, trebuie sa te duci in Sacelu, pe malul Blahnitei, apoi sa intri intr-o odaie veche si calda, in care lumina de toamna tarzie trece pe deasupra unor gutui asezate pe pervaz.

Angelica

La aproape o suta de ani, Mitu Staiculescu e inca verde ca bradul. Doar vederea l-a cam lasat si poarta o pereche de ochelari cu lentilele groase, ca sticlele de sifon. Ii poarta rar, ce-i drept, doar prin casa, cand citeste sau mestereste vreun lucru marunt. In padure nu-i poarta. I-e teama ca veveritele si vulpile n-ar mai veni sa-i manance din palma, confundandu-l c-un zgriptor. O fi la mijloc si putina cochetarie, fiindca Mitu a fost om mandru la viata lui, zvelt, puternic, cu sprancene arcuite ca doua streasini peste niste ochi - cateodata albastri, dar cel mai adesea, verzi. Ca padurea de verzi! A fost destul s-o patrunda o singura data cu ei pe Angelica, o codana frumoasa si rusinoasa, si fata i-a cazut pierita in brate, desi era o copila pe langa el. Au facut cununie si s-au inteles de minune inca de la inceput. Cu ochii in pamant, fata nu i-a zis niciodata decat "mata". Si tot cu ochii in pamant, a-nteles ca in anii lungi ce urmau sa-i traiasca alaturi, avea sa imparta frateste iubirea barbatului cu padurea, care incepea chiar din spatele casei. Dar s-a supus si a castigat. "Ai de lume!", suspina nea Mitu, chinuit de amintiri. "Cum zicea si taica mosu al meu, eu am fost mai om in padure decat in sat. Acolo samtam eu ca traiesc cu adevarat."
Asezat pe pat, in dreptul gutuilor din fereastra, batranul si-a pus ochelarii ca sa-si vada gandurile mai bine si sa spuna povestea in amanunt. "Pai se-ntampla sa plec de-acasa vreo doua zile si sa sa faca sase, mai ales cand aveam plantari sau curatiri de padure batrana. Dormeam pe-acolo, pe la radacina unui stejar. Mi se parea ca-s strain cand veneam iar in sat, printre oameni. Noroc cu Angelica, ca m-a-ntales si m-a lasat in vrerile mele. Ea era singura care stia sa ma caute daca ardea ceva acasa, in sat. Vreun necaz, vreo treaba ce nu suferea amanare. Aveam eu locurile mele, cine stie prin ce desisuri, dar ea ma gasea. Numai ce auzeam sfornaitul calului si o vedeam iesind din padure in luminis. Venea asa, la mine, pe neasteptate. Parca o vad si acum. Mi se parea ca si copacii se dadeau la o parte din drumul ei. Isi trageau crengile ca sa treaca mai repede si sa ajunga la mine. Atunci eram eu cel mai fericit de pe lume. Atunci toata padurea era casa mea. Era veselie intre noi, parca si pasarile alea canta altfel, parca se lumina si copacii. Si frunzele."

Tatal brazilor

"Drept va spun. Greu mi-a fost mie sa-mi scot din viata padurea, ca si ea e vie, poate mai vie ca noi, si trebuie sa te porti cu ea cu durere, cu simtamant. Cand e tanara e frumoasa, e in putere, e bogata adica, iara cand imbatraneste parca e si mai frumoasa, vin si mai multe pasari in ea, si animale, si multe alte alea, care-s de poveste, de care nu-i de vorbit cu oricine si care numai in paduri batrane isi cauta si-si gasesc locul."
Nea Mitu imi povesteste despre padure, ca si cum ar vorbi despre un om, imi spune ca padurea trebuie ocrotita de mica, "ca sa creasca drepti copacii", ca trebuie curatata de crengi si de uscaturi "ca sa apara frumos", ca "nu-i drept sa uiti de padurile batrane, ca acolo e raiul animalelor, acolo se-aduna ele ca sa fie laolalta. "Va spui drept, eu am stat, nu o data, ceasuri la rand de m-am uitat cum se joaca niste pui de vulpe pe tapsanul insorit din fata vizuinii. Alteori, am vazut cum isi invata lupoaica puii sa prinda iepuri, sa se furiseze pe branci, de-a lungul vailor. Am vazut si capre cu botul ud si cu niste ochi mari, de-ti era si mila sa te gandesti ca mai sunt de-aia care le-mpusca. Da cate n-am vazut eu in padure? Da cate n-am auzit? Stii dumneata ca pomii vorbesc intre ei? Ca stau de vorba uite-asa, cum povestim noi acuma? Stii cum plange padurea? N-ai cum sa stii, ca nu esti de-a padurii, daca traiesti la oras. Ti se scoala parul pe cap cand o auzi, atata durere iese din ea. Sa stii matale ca bradul e cel mai indurerat dintre toti. Cand plang brazii, parca se-aude o turma mugind, un huiet surd, asa, care pare ca vine din fundul pamantului. Si ei plang, saracii, si se chinuie ca nu-si pot tine durerea aia, atata e de mare, ca s-ar desface in mii de bucatele daca n-ar avea scoarta. Asa se aude. Ma-ntrebi de ce plang copacii? Ei, de multe... Da ce, dumneata n-ai plans niciodata? Pai, copacul e ca omul, plange, si de bucurie, si de intristare.
Era mai demult o padurice izolata de braduti, cam singurei, cam departe de padurea mare. Nu stiu cum de-au crescut ei acolo. Ei, si bradutii astia plangeau de fiecare data cand se apropia vreo furtuna. Se temeau. I-am auzit de mai multe ori. De eram prin prajma, ma duceam printre ei si-i ogoiam, ii mangaiam si vorbeam cu ei, ca sa le treaca uratul. Si chiar daca eram in alta padure, daca vedeam ca vine vremea grea, numai ce ma gandeam la ei, saracutii, si le ziceam in gand: "Stati cu tata, ca are sa fie bine". Treceau furtunile si ei erau apoi iar veseli, ca pruncii. Acuma or fi brazi batrani, ca mine, cine stie, ca n-am mai fost de cativa ani in padure. Da si-acuma, de cate ori sunt fulgere ori tunete, la ei ma gandesc prima data, ca doar io i-am crescut. "Stati cu tata, ca are sa fie bine", le zic de departe si acuma. "Stati cu tata"."

Stejarul cu doua vieti

I-as spune lui nea Mitu, dar n-am curaj, ca si eu sunt un om al padurii. Ca am crescut si eu la marginea unei paduri uriase, prin care umblam de dimineata si pana seara tarziu. Nu-i spun, fiindcastiu ca asta l-ar intrista. I-ar fura soarele din poveste. Nea Mitu crede ca nimeni pe lumea asta n-a trait mai aproape de padure ca el, ca nimeni nu s-a apropiat mai bine de firea si de tainele ei, iar ca sa scoata stiinta lui la lumina, trebuie cu tot dinadinsul sa creada ca doar lui i-a dat Dumnezeu norocul acesta de a patrunde marele mister al naturii. Un noroc pe care acum mi-l impartaseste si mie, ca unui novice, ca unui elev venit sa invete de la profesor lectia de la care a lipsit. Si nea Mitu s-a bucurat tare mult ca are cui povesti si ca e cineva interesat de viata lui. Mi-a spus despre gaite cu aripi albastre si despre cuiburi de turturele si porumbei salbatici, a urmarit cu gandul o haita de lupi, care se furisau printr-o vale, "c-asa-s lupii, umbla numai pe vai, de-a lungul firului de apa si impotriva vantului", mi-a spus cum a invatat sa-si faca prin padure drumuri numai de el stiute, carari care se intalneau cu ale vulpilor, jderilor si lupilor ori ale altor salbaticiuni, pe care le urmarea ca sa le cunoasca mai bine, sa le ajute, si nicidecum sa le omoare ori sa le vateme. Mi-a povestit apoi de-un urs, cum n-a mai vazut in viata lui altul, pe care l-au prins niste rai intr-un lat de otel. Mi-a spus cat de mila i-a fost sa-l vada zbatandu-se, infricosat si umilit, cum n-a vrut sa-l impuste cand l-au chemat si i-au poruncit. Cum vazand el ursul acela ranit, pe care nu a vrut sa-l impuste, un urs pe care il stia mai demult din padure, un urs liber si frumos ca un rege, cum ascultandu-i racnetele a inteles cat este de mare ruptura dintre oameni si celelalte vietuitoare, cat de putin intelegem din ceea ce se intampla imprejur. Cu parere de rau ca nu l-a putut salva atunci, demult, pe ursul acela, nea Mitu isi intoarce povestea inapoi, in padurea lui:
"Noi, oamenii, ne conducem dupa zile si nopti, da padurea are doar vara, primavara, toamna si iarna, doar anotimpuri, ceasul nostru nu se potriveste cu ceasul ei, iar unii dintre copaci au mai multe vieti, adica o viata si apoi inca o viata si poate inca una. Cine stie de unde aduna ei atata putere, din pamant, din aer, unul de la altul, ca sa poata sa treaca anii peste ei si sa nu se vada. Ca altfel, ce poti sa zici? Uite, este in mijlocul Padurii Manastiresti, acolo unde mai cresc si acuma cativa stejari care au sute de ani, cre ca-s de pe vremea lui Stefan cel Mare, este acolo un stejar batran tare. Toate potecile padurii se opresc la el. Ori dincotro ai porni, drumul te aduce pana langa trunchiul lui gros, pe care nu-l prind trei oameni. Tata mosu imi zicea ca acolo e raiul pasarilor, si ca nu care cumva sa-i fac vreo stricaciune pomului aluia. Sa am grija de el ca de ochii din cap. Ei, si uite-asa, copacul asta de care-ti spusei, si pe care-l ingrijii eu ani de-a randul, s-a uscat de la o vreme. Era de-acuma mort, mort, o uscatura plina de cuiburi si de gauri in care se ascundeau sute de pasari si zeci de veverite si alte lighioi. Si-ntr-o primavara, dupa ce multa vreme a fost numai casa pentru tot felul de animale si pasaret, numai ce vazui ca i-au dat iar frunzele. Parca nici nu-mi prea venea sa crez ca-i drept ce vad. Treceam in fiecare zi pe la el, ca eram si eu curios, imi faceam drum prin partea aia de padure, numai ca sa fiu pe-aproape. Mai intai i-au aparut niste muguri care s-au umflat dupa cateva zile de ploaie, si apoi, dupa alte cateva zile, s-au desfacut si frunzele. Va spui drept, dupa ce l-am vazut cat era de uscat si de povarnit, cu crengile alea groase si goale, cand am vazut prima data frunzele lui subtirele, crescute pe niste lujeri tasniti direct dintr-o scorbura gaunoasa, parca mi-a venit asa, ca o caldura in gat. Va spusei ca-s om care-am vazut multe la viata mea, da parca, sa zic asa, m-a taiat plansul. Ca, vezi matale, daca a inviat copacul acela, care era cel mai batran din neamul lui si care cine stie cate a vazut de cand s-a deschis in lume, asta inseamna ca orice s-ar intampla, dupa o viata urmeaza alta. Nimic pe lumea asta nu moare definitiv. Si m-am gandit eu o vreme ca oare ce-a putut sa-l invieze pe stejarul batran, ca doar a stat ani de zile asa uscat. Eu cred ca toata forfota aia de pasari care-l incarcau de cuiburi, poate ca animalele alea care-au facut atatea galerii si vizuini intre radacinile lui noduroase si care fojgaiau toata ziua peste tot, poate ca alea l-au trezit iara la viata, sa traiasca. Poate ca ele au atins cine stie ce coarda acolo, in cotlonul inimii lui, de l-au inviat. Poate ca a luat viata de la ele, ca altfel nu pot sa-mi explic."

Lantul rupt

De vreo doi ani, de cand i-a murit singurul nepot, nea Mitu Staiculescu n-a mai calcat in padure. Si-a inchis singur drumurile inmultindu-si suferinta. Si le-a oprit, ca sa tina in el doar amintirea acelor zile in care il lua pe Onut de mana si-l invata limba padurii. Plecau dimineata, inainte de a rasari soarele, si se mai intorceau tocmai la asfintit. Ba, uneori, au dormit amandoi acolo, intre copaci, in cate o poiana inconjurata de brazi ori stejari. Si-atunci, ii povestea baiatului de strabunicul lui, Constandin Totorcea, "boierul al batran", un os de mosnean din Gorj, cu pamanturi multe si-ntinse, care dupa ce-si punea la cale treburile prin gospodarie, impartind muncile la oamenii pe care-i angaja, se urca pe cal, isi lua straita cu mancare, lua cartea si se ducea in Padurea Manastirii, la locul numit Lespezi, se aseza langa stejarul acela batran, care era si atuncea batran, dar poate cu mai multe frunze, si citea dintr-o carte ce avea table din piele roscata de capra, prinse intr-o catarama groasa. Citea zile la rand, fara sa se intoarca acasa. "Dormea acolo, pe loc, citea, se uita la copacii din jur si-apoi iar citea, asta facea. Cadeau frunzele pe el si nu-i pasa, il ploua si nu se misca. N-avea grija lumii, parca nici nu mai traia pentru ea. Atata doar, se ingrijea sa deie apa la cal, in rest nimica." De la el a invatat Mitu Staiculescu multe din tainele padurii. Pe altele le-a descifrat singur, de-a lungul anilor in care a pazit "ca pe ochii din cap" sutele de hectare de padure ce i-au fost repartizate. Umbland prin codru de unul singur, s-a gandit de multe ori la "al batran" si simtea ca e legat de el "asa cum sunt legate verigile dintr-un lant". Simtea, cu cat treceau anii, ca dragostea pentru padure a bunicului s-a scurs direct in sangele lui. De multe ori se gandea la batranul care-i spunea mereu ca el "nu e om decat in padure", ca acolo "lucrurile-s clare si neminciunoase". Si mai simtea ca si el are de dat mai departe ce stie. De-aceea a fost tare bucuros cand i s-a nascut si lui un nepot. A fost veriga din lantul care se facea cu el, cu Onut, dintr-o data mai lung si mai tare, gata sa treaca pana in anii veacului care va veni. A stiut, a simtit ca are cui lasa ce-a adunat, ca are cine duce mai departe ceea ce a invatat in toata viata lui.
Cu nepotul de mana, Nea Mitu a colindat toate padurile din jurul Sacelului. I-a aratat cotloane si cuiburi de pasari si jivine, i-a pus in mana pui de vulturi si de turturele salbatice, l-a invatat sa asculte cantecul mierlei, i-a povestit despre copaci si despre cat este de tare lemnul lor, si l-a dus de cateva ori si la stejarul batran, in care era "raiul pasaretului". A si dormit de cateva ori cu el acolo, intre radacinile lui groase, care au valurit pamantul acoperit cu muschi.
I-a zis si de Fata Padurii, despre "alea sfinte" care joaca si lasa urme in iarba, despre ghemurile de serpi care-i apara pe zmeii ce se ascund in mijlocul padurii si de tot ce mai trebuie un om sa stie cand e in padure. Un singur lucru n-a mai apucat sa-l invete. Un lucru rar, care nu se-arata oricui, si de care "putini au auzit". Si de asta-i pare tare rau. N-a mai apucat sa-i spuna de ce plang brazii. Si din aceasta cauza stie, simte ca lantul neamului s-a rupt, ca Staiculestii, coboratori din boierul Constandin Totorcea, "oameni falnici, inalti ca brazii", nu mai au in neam veriga care sa duca lumea mai departe.

Anotimpurile omului

Nea Mitu Staiculescu se scoala in fiecare zi foarte de dimineata, odata cu pasarile care vin si-i canta pe creanga de mar de la fereastra. Pe vremuri, in zilele lui bune, cand se lumina de ziua, la ceasul acesta el era deja departe de casa, cine stie pe ce poteca de padure, pe la Goronet, ori poate la Frasini, sau si mai departe, dincolo de Lespezi. Asta se intampla mai cu seama cand era tanar, adica in primavara vietii lui. Lua in seama padurea si ce mai era prin ea. Si nu ramanea dator niciodata cu vreo munca. Au trecut astea, cum trec toate, au trecut si vara lui, si toamna. "Acu s-apropie iarna, nu mai e mult...", zice el din cand in cand. De multa vreme, nea Mitu n-a mai intrat printre copacii cunoscuti, n-a mai calcat pe potecile inguste si n-a mai fost nici la stejarul lui, unde-i raiul pasaretului. Nu le-a mai vazut, dar le viseaza in fiecare noapte, si-atunci e ca si cum ar fi acolo. Sau poate ca e chiar acolo. Se face ca isi pregateste straita cu de-ale gurii, ca-si ia pusca din cui, sapca verde pe cap si ia drumul ce porneste din spatele casei. Se face ca-i usor, ca nu-l dor picioarele si ca drumurile padurii i se deschid ca si altadata, si el merge, merge, si nu se opreste, nici la tufele de alun de la marginea Blahnitei, nici la culmea pe care-si are cuib vulturul acela batran. Merge pana cand e dintr-o data seara, si-atunci ajunge si se culca sub crengile groase ale stejarului, printre radacinile acoperite cu iarba, care au alcatuit pentru el un fel de leagan, o adancitura, in care se strange si-ncape perfect. Si dupa ce isi gaseste locul, in causul acela de iarba, se face liniste mai intai si-ncep apoi pasarile sa-i cante, si luna ramane agatata de o creanga deasupra capului. Si-atunci se porneste vantul acela usor pe care-l stie de cand era copil, candcalarea in bratele bunicului Constandin. Vantul acela care-i mangaia chica galbuie si care-i dadea fiori pe sira spinarii. Dupa aceea, vine alt vant, mai mare, care-i increteste pielea si-l face sa se stranga si mai tare in culcusul de sub stejar. Si atunci, in lumina ce dintr-odata se albastreste, simte cum din adancul pamantului urca prin el o mladita tanara de stejar, o unda verde ce ii trece prin picioarele obosite si prin spatele garbovit, prin grumaz si prin frunte. Si lujerii se fac crengi, si crengile se fac o padure tanara de stejari. Si cand visul ajunge aici, de fiecare data se trezeste si-si da seama ca pentru el, de-acuma, e prea tarziu, fiindca primavara padurii n-are la ce sa se-ntoarca: in patul lui sapat sub stejar, a venit, deja, iarna.