Paradoxul elvetian

"Aveti un tezaur in Romania. Pastrati-l ca pe ochii din cap".

Dupa ce padurile din Alpii elvetieni au fost nemilos defrisate, in prezent, ele au devenit un "obiect" de cult. Cam tarziu! Padurile plantate nu seamana cu cele virgine, iar intre timp animalele au disparut. O drama ecologica pe care Romania nu trebuie sa o repete
Prima impresie, atunci cand ajungi in Alpii elvetieni, este ca-ti pierzi rasuflarea. Natura este perfecta. Iarba este verde ca smaraldul, cerul este de un albastru impecabil, norii sunt ca niste ilustratii din cartile pentru copii. Crestele albicioase ale muntilor decupeaza zig-zag-uri la inaltimi ametitoare, deasupra unor paduri ce par desenate. Totul pare ireal. Cum reusesc elvetienii, m-am intrebat, sa mentina totul asa cum este? Padurile lor sunt impecabile, trasate parca cu rigla pe marginea drumurilor, nici o hartie, nicaieri, nici un bidon de plastic aruncat, nici o urma de foc, de gratare, de corturi, nici o urma de masina care sa fi calcat vreodata pe iarba din marginile padurii! Apoi am bagat de seama ca orice carare, cat de mica, este marcata, ca elvetienii au pus panouri peste tot, din care poti afla unde te afli, cum se numeste locul si toate destinatiile posibile in care poti ajunge din locul acela, pe jos sau cu bicicleta, caci cu masina nu poti intra pe drumurile de munte, decat cu un permis special de la primarie. Formidabil, mi-am spus, o organizare extraordinara, un respect enorm fata de natura, de copaci, de ierburi...
Apoi am intrat putin in adancul padurilor elvetiene, am strabatut cararile dimprejurul unor superbe sate de munte, comparand, fara sa vreau, ceea ce vedeam, cu padurile noastre de-acasa, din Carpati. Prima surpriza a fost aceea ca in padurile lor aliniate perfect sunt foarte putine pasari, foarte putine gaze, ca lipseste acel murmur permanent, acel zumzet al padurii pe care orice roman il cunoaste atat de bine, acel freamat care creste de sub frunze, din copaci, care vine de pretutindeni in padurile romanesti, si care aici lipsea. Padurile elvetiene sunt tacute, incremenite, ca si cum toate pasarile si toate gazele ar fi disparut brusc, ceea ce-ti da sentimentul straniu ca te afli mai curand in mijlocul unui parc, decat la mii de metri inaltime, in mijlocul unei paduri adevarate, salbatice. As fi spus ca scorul ar fi de unu la unu, intr-o competitie dintre "padurile noastre" si "padurile lor". Padurea noastra e vie, plina de viata, dar neingrijita, supusa tuturor abuzurilor, plina de gunoaie si de cioturi. Padurea lor e perfecta, cultivata, civilizata, respectata, dar lipsita de acel ceva care te face sa tresari.
Am fost sus in munti si am vazut drumuri de asfalt urcand pana la trei mii opt sute de metri altitudine si n-am vazut nici un gunoi, am urcat pana pe pasunile alpine, unde vacile sunt ingradite cu sarme electrice si de unde gunoaiele sunt ridicate cu elicopterul, am urmat cursuri de apa atat de curata, incat puteai bea din ea, pentru ca in cele din urma, sa ajung in singurul Parc Natural al Elvetiei, situat in Alpi, la granita cu Italia si cu Austria, in provincia Grison. Ei bine, aici am avut din nou o surpriza neagra: daca toate padurile pe care le vazusem pana atunci in Elvetia aratau ca din povesti, padurea din Parcul National arata ca dupa un dezastru. Copaci uscati, prabusiti, deprimanti si aceeasi tacere. Cum e posibil, ma intrebam, stiind ca Parcul National Elvetian e unul dintre cele mai vechi si mai faimoase din Europa?
Asa am ajuns la Zernez, unde se afla sediul Parcului, cu o mie de intrebari pe buze, incercand sa deslusesc acest paradox al naturii elvetiene: perfecta si totusi moarta, o casa superba, din care locatarii au fost alungati. Cum se poate ca o natura atat de bine conservata sa dea acest sentiment de artificial? De ce nu sunt pasari? De ce padurile din parcul national sunt uscate? Unde sunt animalele si cum reusesc ei, elvetienii, sa pastreze totul atat de... neatins?

Amintiri despre viitor

Sediul Parcului National Elvetian se afla intr-o cladire veche, traditionala, de la marginea orasului. Odata ce intri insa, te pomenesti intr-o atmosfera de film science-fiction. Computere, ecrane uriase pe care poti vedea imagini din satelit ale rezervatiei, filme despre lupi, ursi si lincsi - care au disparut de o suta de ani din Elvetia -, o imensa baza de date si de statistici, de prezentari multimedia. Impresionant! Parcul National Elvetian are multi bani. Fara sa vreau, ma gandesc acasa, la parcurile nationale romanesti, care se zbat in saracie, in bugete de austeritate. In Elvetia, natura este un cult. In Romania, guvernantii considera banii cheltuiti pe mediu un fel de moft, si o fac doar de ochii Europei.
Hans Lozza este romans si unul dintre directorii Parcului, insarcinat cu comunicarea. Tanar, foarte deschis. "Ah, da, Romania", zice, "acolo aveti lupi si ursi, la Brasov, si aveti inca paduri virgine, extraor-dinar! Noi nu mai avem nici un lup si nici un urs. Prin anii 80, am incercat sa aclimatizam niste lincsi in Parc, dar... n-a mers. Acum, o sa incercam cu un urs, poate." Asa a debutat interviul meu cu unul din responsabilii Parcului. Intr-o nota de entuziasm fata de... Romania. In fata mea, pe un ecran se deruleaza un film cu vulturi, capre negre si ursi.
- Cum faceti sa pastrati natura atat de... impecabila, atat de neatinsa? Nu numai in Parc, dar pretutindeni...
- Pe de-o parte, e o chestiune de legislatie, care este destul de dura in general si foarte restrictiva pe teritoriul Parcului, dar e vorba si despre faptul ca oamenii sunt constienti cu adevarat de valoarea patrimoniului natural si il respecta. E si o chestiune de traditie. Elvetienii sunt legati de natura. Cel putin in ultima suta de ani. Spun asta pentru ca acum mai bine de o suta de ani, situatia era alta. Inca inainte de 1900, fusese ucis ultimul lup, prin 1904 a fost ucis ultimul urs, iar despaduririle atinsesera cote ingrijoratoare. Se taiau padurile masiv, pentru carbune si pentru alte activitati economice, versanti intregi erau goliti, iar efectele devenisera alarmante: avalanse iarna, viituri si inundatii vara, dezechilibre climatice locale. ("Exact cum se intampla acum in Romania", imi spun.) La inceputul secolului Xx, oamenii de stiinta si-au dat seama ce dezastru se petrece si au incercat sa redreseze situatia. De altfel, asa a fost fondat Parcul National Elvetian, cel mai vechi din Europa. Aici era ultima zona in care se mai putea salva ceva din flora si din fauna altadata infloritoare a Elvetiei. Pentru unele specii de animale a fost totusi prea tarziu. Lupii disparusera de mult si ultimul urs a fost vanat nu departe de-aici, cu cativa ani inainte de a se infiinta Parcul. Acum, dupa o suta de ani, situatia s-a redresat, in urma unor politici federale care au urmarit reimpadurirea unor zone extinse, refacerea peisajului asa cum a fost el. Ati remarcat faptul ca padurile seamana cu un... parc. Poate ca aceasta se datoreaza faptului ca majoritatea sunt paduri plantate de om. In schimb, in Parcul National, unde ati vazut copaci cazuti si uscati, practicam o politica de neinterventie a omului, orice s-ar intampla. Acesta este conceptul, scopul Parcului, de a avea o zona in care natura se dezvolta singura, neinfluentata de om. Copacii care se usuca raman pe loc, nu-i ia nimeni. Anul acesta a fost seceta, apoi, inundatii. Ceea ce ati vazut sunt urmele efectelor naturale ale climei. Oamenii de stiinta care lucreaza in parc vor sa stie cum se comporta natura daca e lasata libera.

Puscarie pentru un copac

- Spuneti ca legislatia pentru protectia naturii e dura. Ce inseamna asta? Ce i s-ar putea intampla cuiva care ar taia ilegal un copac?
- Asa ceva nu exista, nu e posibil la noi. Nimeni n-ar taia ilegal un copac, nici macar in padurile din afara Parcului. Chiar si acolo, deci in afara Parcului, accesul este limitat, nu se poate face camping decat in locuri bine precizate, nu se poate face focul, iar orice abuz este sanctionat destul de aspru. Poti ajunge repede in fata judecatorului si risti de la o amenda consistenta pana la pedeapsa cu inchisoarea. Pe teritoriul Parcului, regulile sunt inca si mai dure. Nu e permis nici macar sa calci in afara traseului marcat, nu ai voie sa iei nimic, nici macar o piatra, o planta, o samanta, nu ai voie sa rupi nici o crenguta din copac, nici macar sa arunci o bucata de paine la pasari. Nu ai voie sa ramai peste noapte pe teritoriul parcului, nici macar in rulote sau in masina, nu ai voie sa intri cu cainele. Oamenii de stiinta care lucreaza in Parc au permise speciale care le dau dreptul de a se abate de la trasee, dar si acestea se dau numai acelora care lucreaza in cadrul unui proiect derulat de noi. In conditiile acestea, ipoteza ca cineva ar putea sa taie un copac este... inimaginabila. De altfel, in Elvetia exploatarea lemnului a devenit destul de rara si foarte scumpa datorita taxelor. E foarte scump sa exploatezi padurea in Elvetia si, deci, motivatia economica a taierilor de paduri dispare. Dimpotriva insa, exista compensatii, stimulente pentru acei proprietari - destul de putini - de paduri, pentru ca ei sa renunte la exploatarile lor. Suntem constienti ca natura, odata distrusa, se reface foarte greu. De pilda, ca sa va faceti o idee, intr-o suta de ani de cand lucrurile au inceput sa se redreseze, in Elvetia am reusit reimpadurirea a numai 30% din ceea ce a fost. Costurile sunt enorme si e mai bine sa ai grija de ceea ce ai, decat sa ajungi in situatia de a repara ceea ce a fost distrus.

Eveniment! Un urs in Alpi!

- Ati pomenit de acel ultim urs nefericit care a fost vanat in 1904. Am vazut pretutindeni, in ziare, in hoteluri, pe strada, o fotografie a unui urs care se pare ca s-ar afla pe teritoriul elvetian. Ce e cu aceasta poveste?
- (Zambeste) Da, se pare ca avem de-a face cu un urs care a trecut cumva granita dinspre Italia, prin munti, si s-a ratacit pe la noi, ceea ce ar fi o veste buna. Italienii au repopulat padurile lor cu ursi adusi din Slovenia. Am vrut si noi sa facem ceva echivalent, dar la momentul respectiv, opozitia populatiei a fost destul de ferma. La fel s-a intamplat si cand a trecut frontiera un lup dinspre Austria. Oamenilor nu le plac carnivorele mari, salbatice. Se tem pentru animalele lor. Acum, insa, poate ca lucrurile s-au mai schimbat. Poate ca oamenii si-au mai schimbat pozitia, poate ca acum inteleg mai bine ca prezenta ursilor si a lupilor ar impulsiona turismul cu efecte benefice pentru economia locala. Prezenta acestui urs - pe care l-au vazut foarte putini oameni - este un fel de test, sa vedem reactia oamenilor. Pana acum oamenii par entuziasmati. Dar vom vedea daca ursul poate ramane sau nu in Elvetia. In anii 80, am mai incercat cu linxul, dar nu a mers. Poate ca vom face pasul pe care l-au facut si vecinii nostri. Austriecii au aclimatizat lupi, italienii ursi. Noi n-avem decat un muzeu amenajat in locul in care a fost ucis ultimul urs din Elvetia. Vin turistii si privesc locul din care a fost impuscat, contempla fotografii cu ursul ucis si chiar un monument al acestui ultim urs.
- Sunteti informat despre natura din Romania. Din pacate, si la noi e pe cale sa se petreaca ceea ce s-a petrecut in Elvetia, cu o suta de ani in urma. Padurile dispar. Ce le-ati transmite omologilor dvs. romani?
- Le-as spune romanilor sa aiba grija de ceea ce au. Aveti un tezaur acolo. Aparati-l ca pe ochii din cap. Cand e vorba de natura, e foarte greu sa recuperezi ceea ce s-a distrus. Aveti paduri virgine, care sunt rare in Europa. Pastrati-le cu grija. Aveti animale si plante, si munti buni. Pastrati-le! Nu are rost sa faceti aceleasi greseli pe care noi le-am facut candva. Vedeti bine ce problema este sa ai un urs sau un lup in timpurile de-acum. Voi aveti, si poate nu va dati seama ce bogatie este aceasta. Ceea ce s-a petrecut la noi acum o suta de ani se poate petrece la voi in viitor. Numai ca de multe ori, intelegem prea tarziu unde gresim.