Oferta romaneasca pe piata europeana: natura pura.
Satul Magura se afla intr-unul dintre cele mai frumoase locuri din Romania. Muntii se intind de jur imprejurul lui, cat vezi cu ochii. In stanga, spre apus, se afla masivul Piatra Craiului, o muchie de stanca alburie, care se ridica dintre paduri ca spinarea unui dinozaur colosal. Spre rasarit, Bucegii, varstati inca de dungile zapezilor.
Hermann Kurmes e un sas inalt si simpatic, vorbaret ca un roman pursange, indragostit de munti si de Romania din care a emigrat, dar s-a intors inapoi. S-a nascut la Vulcan - un sat din apropierea Brasovului, s-a casatorit cu o nemtoaica-nemtoaica, pe care o cheama Katarina, a facut trei copii si dupa revenirea in tara a ridicat in Magura o casa mare, mereu plina de turisti din strainatate, carora el, Hermann, le arata "miracolul". Ii duce prin paduri stravechi, le arata pasari si plante cum n-au mai vazut niciodata, le arata ursii si lupii si ii lasa sa se minuneze. De-obicei, sunt nemti, englezi, elvetieni, olandezi, ba si americani si canadieni, oameni intre doua varste, venind din tari pe care noi le numim "avansate". Ce-ar putea sa-i surprinda, v-ati putea intreba. Ce-i lipseste Germaniei sau Elvetiei in termeni de peisaj si de natura? Ce-ar putea ei gasi interesant intr-o tara ca Romania, a carei natura este uneori vandalizata de taierile iresponsabile ale padurilor, intr-o tara ai carei demnitari isi fac un titlu de glorie din uciderea, cu sutele, de animale salbatice? Ce paradox face ca tara noastra, atat de rau vazuta in unele cercuri ale Occidentului, sa arate, pentru strainii pasionati de natura, ca un adevarat paradis? Multi dintre ei, odata ce au descoperit Romania, se intorc din nou si din nou, ba unii chiar cumpara cate o casuta in creierul muntilor, ca sa-si petreaca verile printre taranii nostri.
Hermann Kurmes crede ca, intr-un fel, am avut noroc. Cu toate ororile comunismului, natura si animalele au fost protejate in Romania. Muntii ei sunt curati, apele sunt pline de pesti, in padurile ei se gasesc o treime dintre lupii si ursii Europei, ca sa nu mai vorbim despre pasari si despre animalele mici, pe care strainii le descopera cu ochii mariti de uimire. Zeci de specii de plante care au disparut din Europa cresc la noi in deplina splendoare. Strainii se minuneaza sa vada aievea melcii, lacustele si carabusii nostri, cad in extaz atunci cand descopera codrii in care pasarile canta ca la inceputurile lumii, petrec ore intregi in spatele teleobiectivelor de ultima generatie, urmarind o capra neagra sau un soim. Avem ceva ce ei nu mai au: o natura primara, curata ca la facerea lumii. "Venim cu un capital natural formidabil", spune Hermann Kurmes, "si ar trebui sa fim atenti ce facem cu el. Nu ne obliga nimeni sa repetam greselile Occidentului, in ceea ce priveste natura. Ba, dimpotriva!"
"Sunt nemti si englezi care n-au vazut in viata lor o lacusta si care asculta fermecati cantecul greierilor"
- De cand cu integrarea europeana, Occidentul este un model perfect pentru Romania. Mai ales la capitolul protectia naturii, exemplul lui este predicat la tot pasul...
- Acum da, acum Occidentul este un exemplu de urmat. Au legi puternice de protectie a naturii, care sunt luate foarte in serios. In Germania, de pilda, este de neimaginat sa tai copaci batrani de sute de ani in mijlocul unei zone protejate. Dar nu a fost intotdeauna asa. Pana sa-si dea ei seama de importanta naturii, au trecut prin perioade de industrializare, cand s-a distrus atat de mult, incat acum cu greu mai poate fi recuperat ceva. Nu ma refer numai la Germania, dar si la tari ca Anglia sau Franta. Englezii, de pilda, si-au omorat ultimul lup acum vreo 150-200 de ani, si atunci au considerat asta o mare victorie. In realitate, era o catastrofa. Fiecare specie are rolul ei in lantul trofic, e o veriga. Daca una dintre verigile acestui lant este distrusa, urmarile sunt grave. Disparitia lupilor conduce la inmultirea caprioarelor, acestea distrug pasunile, cu urmari asupra altor animale. Acelasi lucru s-a petrecut in Franta, unde cu greu mai poti vedea un iepure, ce sa mai vorbim de un lup sau un urs... Degeaba incearca ei acum, cu cheltuieli uriase, sa naturalizeze prin padurile lor lupi adusi din Polonia sau cine mai stie de pe unde. Lupii pleaca. N-au ce manca. Padurile lor sunt pustii. Si nu e vorba numai despre animalele mari. Zecile de ani de agricultura intensiva, in care au folosit chimicale, pesticide, tot felul de substante, au distrus insectele de tot felul. Pasarile n-au mai avut ce manca si au disparut. Asta a gresit Occidentul! De-aia turistii nemti, englezi si tot felul de alte nationalitati se minuneaza cand vad un carabus sau o lacusta! Sunt oameni care n-au vazut in viata lor o rama si care asculta fascinati cantecul greierilor, ce sa ne mai miram cand se fotografiaza fericiti cu urma unei labe de urs. Ca sa revin la idee, Romania nu a pierdut inca acest capital urias care inseamna natura pura, primara. Dumnezeu a aranjat lucrurile in asa fel incat la capatul perioadei negre a comunismului, ne-am ales totusi cu ceva important: o natura curata si puternica. Trebuie sa avem grija de ea!
- Spuneti lucruri care pe romani ii vor face sa rada. Cum sa te minunezi ca vezi in iarba un greiere? Ce fel de oameni sunt aceia care strabat mii de kilometri sa vada ceea ce noua ni se pare banal: niste gaze?
- Sunt iubitori de natura. Numai ca, de multe ori, ei cunosc natura mai mult din carti. Altii sunt oameni care au calatorit mult, au vazut multe si totusi, sunt uluiti de ceea ce vad aici, in rezervatia naturala din Piatra Craiului, de bogatia de pasari, de animale si de gaze care forfotesc peste tot. Ar trebui sa-i vedeti cat sunt de fericiti. Se bucura ca niste copii. Uneori, plecam cu turistii pe un anumit traseu, stabilit prin program, avem de parcurs un anumit numar de kilometri intr-o zi, dar nu mai apucam sa ajungem la destinatie, pentru ca ei se opresc din 5 in 5 metri. Fug prin iarba dupa lacuste si dupa fluturi, se chinuie sa-i fotografieze, pe urma vad vreo mamaruta cocotata pe-o floare si cad in extaz. Se minuneaza de tot ce vad. Descopera, de fapt, cum arata natura adevarata si neatinsa, o natura cum n-au mai vazut niciodata. Pe urma sunt altii, adevarati experti in botanica si plante rare, care umbla dupa ei cu cataloage groase pline de fotografii. Recunosc o planta, o noteaza, o fotografiaza, si cand vor ajunge acasa, se vor lauda cu ceea ce au vazut. Sigur ca asemenea vizitatori ne obliga si pe noi sa ne pregatim. Acum am ajuns sa ma pricep si eu (rade) la plante rare, am invatat denumiri in latineste si stiu sa recunosc tot felul de tufe si flori. Odata eram cu niste austrieci, dincolo de Piatra, pe Valea Barsei, si deodata, unul dintre ei se repede cu un racnet la niste tufe destul de obisnuite prin partile noastre. Si ce-mi spune? Acele plante erau atat de rare in Austria, incat un Ong reusise sa opreasca constructia unei centrale electrice pentru a proteja cele cateva tufe, ultimele din Austria, care cresteau acolo. Va dati seama? Si atunci e normal ca vazand o floare de colt sau garofita Pietrei Craiului, care nu creste decat aici, sa ramana muti. Pe urma vin pasararii, care sunt si ei extraordinari. Vin cu aparate de fotografiat de ultima ora si cu aparate de inregistrat digitale. Se trezesc uneori in crucea diminetii, inainte de rasaritul soarelui, ca sa inregistreze cantecul pasarilor. Recunosc fiecare pasare dupa cantec. Pot sta ore intregi fara sa se miste, fara sa faca cel mai mic zgomot, ca sa prinda o imagine. Unii cauta pasari cantatoare, altii cauta pasari de prada, care la ei au disparut aproape cu desavarsire. In iarna trecuta, am avut cativa canadieni care au stat trei nopti la rand in padure, ca sa auda un cantec de cucuvea. Au inghetat tun, dar in cele din urma minunea s-a intamplat. Sa va mai spun?
- Poate ca sunt uimitoare, dar interesul acesta extraordinar al occidentalilor pentru natura de la noi ar trebui sa-i faca mai constienti pe romani de bogatia pe care o reprezinta natura. Cei despre care va vorbesc vin din tari in care s-au impuscat pana si mierlele cantatoare. Noi exportam melci, de pilda, fara nici un control, ca si cum asta ar fi o resursa inepuizabila, sau ciuperci. Pai sunt deja zone in care nu se mai gasesc ciuperci de padure, pentru ca oamenii le-au cules cu tot cu miceliu, ca sa poata fi conservate pana la destinatie, in Italia. Asa ceva nu se face. Nu suntem in lumea a treia, suntem totusi in Europa, si natura ar trebui sa fie evaluata dupa standarde europene, ea reprezentand pentru Romania un potential turistic fenomenal. Acum, de pilda, este la noi o echipa de la Zdf, una din marile companii de televiziune germane, care face un documentar despre natura. Nu vreau sa va spun ce fete au facut cand au putut sa filmeze, la Sinca Mica, ursi in carne si oase, dar nici ce soc au avut, cand au vazut taierile masive de copaci din inima rezervatiei, operate de un Ocol silvic privat din Rucar. Nu le venea sa creada, pur si simplu nu puteau pricepe de ce noi, romanii, ne batem joc de asemenea bogatie inestimabila. Cand suntem in pozitie privilegiata de a "exporta" aer curat si natura ecologica in Europa, ne taiem creanga de sub picioare. Din pacate, in zona asta, legislatia e confuza, autoritatile se calca pe picioare si, de fapt, noi nu prea suntem constienti de valoarea reala a ceea ce avem. Acesti straini pasionati care vin sa vada natura din Romania ar trebui sa ne faca mai constienti de paradisul in care traim. Daca astia vin si se minuneaza, inseamna ca merita! Anul trecut, au venit niste scotieni si intr-o duminica s-au strans la caminul cultural si au cantat si au dansat de-ale lor, imbracati in kilt-uri traditionale. Ce credeti ca s-a intamplat? Magurenii, cand au vazut, au zis: "Ce, noi suntem mai prejos?", s-au imbracat si ei in porturi populare si s-a incins o petrecere romano-scotiana de n-or s-o uite multa vreme, nici unii, nici altii. Taranii din Magura au inteles ca portul lor si traditiile lor pretuiesc mult, ca alte neamuri se lupta sa nu piarda ceea ce au si ca asa ar trebui sa gandeasca si ei. Acest lucru s-ar putea extinde la arhitectura traditionala, la mancarea traditionala. Oamenii incep sa inteleaga ca sunt detinatorii a ceva pretios, care nu trebuie sa se piarda. Lucrul acesta este consecinta poate cea mai importanta a ceea ce facem noi aici. Sotia mea, Katarina, o rupe binisor pe romaneste si bate muntii cu cainele la picior, singura, merge pe la stana sa cumpere branza buna. Oamenii o vad, o nemtoaica ce n-a mai plecat din Romania, si zic: "Mai, daca nemtoaica a ramas pe la noi, atunci poate nu-i chiar asa de rau!".
- Pareti fericit de ceea ce faceti...
- Da, sunt fericit, mai ales cand ii vad si pe altii cum se bucura. Si printre cei care vin sa vada si se bucura, nu sunt numai amatorii de plante, pasari si animale. Sunt unii care descopera natura asa, pur si simplu. As putea sa scriu o carte despre intamplarile de-aici si despre oamenii care au fost oaspetii nostri. Anul trecut au fost la noi doua englezoaice care aveau peste 90 de ani, pe care a trebuit sa le ducem cu caruta si apoi sa le trecem peste un parau pe brate, fiindca voiau sa vada totul, sa le urcam pana in varful muntelui. Dar bucuria pe care am vazut-o pe fetele lor, odata ajunse acolo, a meritat tot efortul. Nu credeau ca vor mai ajunge vreodata sa vada asa ceva, lumea la picioarele lor. Altadata, am avut un canadian, tot foarte batran, pe care nu-l puteam gasi la aeroport. Venise imbracat in uniforma coloniala englezeasca. Degeaba m-am plimbat prin aeroport cu cartonul acela pe care scria numele lui: nu-l vazuse, pentru ca era aproape orb. Cand l-am intrebat daca el e omul pe care-l caut, am descoperit ca nici nu auzea. Cred ca el a fost cel mai... antologic oaspete pe care l-am avut. Ne-a spus ca e ultima vacanta din viata lui si ne-a rugat sa-l plimbam peste tot, inclusiv in niste birturi de tara. La sfarsit, a platit cu o lira sterlina englezeasca veche din anii 30. Statea seara pe terasa, cu ochii spre munti, si parea pur si simplu fericit. Cand vezi asa ceva, te uiti imprejur, tragi aer in piept si nu-ti mai trebuie nimic altceva.
Fotografiile autorului
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
