Dumnezeu furat

In urma cu o luna, pe adresa redactiei a sosit o scrisoare ciudata. Un grup de tarani dintr-un sat ardelean ne chemau pe un ton de alerta, sa anchetam disparitia unor icoane."Ne adresam dvs. cu disperare. Poate ni-ti aduce liniste-n sat. Am fost jefuiti. Cele mai valoroase obiecte din patrimoniul bisericii lipsesc..." Semnata "Consiliul parohial al satului Sacalu de Padure, jud. Mures", scrisoarea ne-a pus pe drum. Nu atat furtul icoanelor ne interesa (se fura cu sutele in ultima vreme), cat dependenta acelor tarani de dovezile stravechimii lor. Asta am si gasit: veneratia nesfarsita a unor oameni fata de urmele stramosesti. Un sat care fara icoanele sale incepe sa moara.

Din spatele unui dulap cenusiu de fier, ofiterul de politie trage afara o icoana uriasa. O reazima cu solemnitate de peretele biroului sau, apoi se retrage cativa pasi intru contemplare. Privim amandoi fascinati. Un Dumnezeu de o stralucire orbitoare sade pe-un tron de aur in slavile azurii ale cerului, invesmantat intr-o mantie purpurie. Cu un zambet vag, abia perceptibil, si cu doua degete ridicate in vazduh, binecuvanteaza intreg universul asezat la picioarele Lui. Doar muzica mai lipseste din aceasta imagine biruitoare a apoteozei divine, pictata in culori care ard. Icoana din fata mea e zugravita pe lemn, capodopera a celebrului pictor-taran din Ardeal, Teodor Zugrav. Se zice ca doar cu banii care s-ar lua pe ea s-ar putea ridica o intreaga biserica. Dar Dumnezeul care ma priveste in ochi este instrainat. Un Dumnezeu in exil. Dumnezeul unui sat din judetul Mures, care si-ar da viata sa-L primeasca inapoi. Un Dumnezeu "furat" impreuna cu alte icoane, in conditii bizare, din satul muresean Sacalu de Padure.

Suflet risipit

Ceea ce e sigur e ca icoanele au disparut. Cele mai vechi si mai pretioase, mandria unui sat de batrani. Pana mai ieri - dar ce inseamna ieri, cand vremea trece aici cu asa o incetineala -, icoanele se aflau intr-o odaie a casei parohiale din deal, de langa vechea biserica. Intr-un fel de muzeu agonisit cu truda de batranul preot Todea, care s-a dus acum vreo douazeci de ani spre cele vesnice. Icoane mari, pe lemn, odoare scumpe, aflate altadata in biserica, carti bisericesti de patrimoniu, vestigii milenare gasite in pamanturile Sacalului. Toate daruite de sateni, candva, sau de mosii lor. Oamenii le stiau ca-s acolo, in deal, si erau linistiti. Fiecare fusese poftit macar o data in camera aceea de parintele "al batran", pentru ca acesta sa le arate ca unor scolari "de unde se trag ei", ce comori nepretuite au la dansii in sat. Asta ii facea sa se simta mandri. Dupa cum avea sa-mi zica mai tarziu o batrana, pe nume Crucita Racean, nevasta unui mos care poarta si acum, zi de zi, straiul alb stramosesc, odaia aceea era "sufletul satului". Istoria lui, farama lui de sfintenie. Stiind-o,oamenii aveau cu ce se lauda. Acolo ii trimiteau pe toti strainii care se nimereau prin sat. Era locul care le dadea un rost, la care se gandeau de fiecare data cand vremurile deveneau prea nebune. Dar dupa moartea parintelui Todea au venit preoti tineri. Venetici, cu copii mici care cer de mancare, cu necazuri si idealuri ceva mai pragmatice, mai omenesti. Satenilor nu le-a dat prin minte sa-i "deranjeze", sa-i mai intrebe ce se mai intampla cu tezaurul ala al lor. Aveau convingerea ca totul a ramas neschimbat, la fel ca inainte. Asta pana acum patru ani, cand o stire a lovit ca un trasnet intreaga asezare: la ultima schimbare de preoti, tanarul parinte Daniel Oprea a constatat lipsa a nu mai putin de 23 de obiecte de patrimoniu. Nici azi nu se stie cum au disparut. Sa fi fost vina preotului dinainte, Adrian Bengean (intre timp, acesta fusese alungat din preotie, urmare a pacatului repetat al preacurviei), care instrainase obiectele spre "restaurare" (unii spun ca pentru a-si "plati" astfel niste examene la Teologie), fara a anunta satul si superiorii bisericesti, adica Protopopiatul din Reghin? Sau au fost pur si simplu luate. Luate cu buna stiinta. De mai marii de la judet, motivand ca "muzeul" nu avea sistem de securitate, sau, poate, dupa cum zic unii oameni, de maica stareta de la Manastirea Recea, pentru a le aseza in fastuosul muzeu al asezamantului monahal (multe icoane din Sacalu impodobesc, deja, muzeul manastiresc). Zvonuri? Realitate? Cert e ca nimeni nu i-a intrebat nimic pe sateni, pe adevaratii stapani ai comorilor sfinte, inainte de a le lua din sat. Nimeni nu s-a gandit ca locul acestor icoane nu poate fi decat in biserica unde au fost aduse in urma cu sute de ani, de catre vrednicii si credinciosii stramosi ai Sacalului. Acolo si niciunde in alta parte. Si nu doar pentru ca ei, sacalenii, sunt mostenitorii legali, ci pentru ca in alta parte ele isi pierd sfintenia si puterea, isi pierd sufletul viu, nadejdea tuturor rugaciunilor rostite vreme de veacuri in fata lor.

Puterea satului

La vremea pranzului, birtul din mijlocul satului e inchis. Sunt, de altfel, amieze intregi in care pe uliti, in fata caselor, pe la cumpenele tuguiate ale fantanilor, nu vezi nici un om. Sacalu e sat imbatranit. Oamenii au in medie 65-70 de ani si, ciudat, aproape toti sufera cu picioarele. Le e foarte greu sa se ridice de pe scaun, sa iasa din case, pentru multi drumul pana la biserica e un lung chin. Arareori vezi vreun localnic care sa nu mearga schiopatat, ba au si un dans care se cheama chiar asa, "schiopota", "un gioc in care mergi incet, schiopotat". Tarziu aveam sa inteleg cauza acestui betesug general: sacalenii au pamanturi vaste, mai multe decat oricare alt sat din tinutul Muresului. Peste 1200 de hectare si tot pe atat pajisti si fanete. Unii fac pana in tarina, la pamantul lor, chiar jumatate de zi. Toata viata lor au mers prin geruri, prin zloata si prin zapezi, doar pe jos. Si au muncit. Singuri, doar cu un cal si un plug, pamanturi mai intinse decat orice inchipuire...
Intr-un tarziu, spre birt vine un batran. Apare sontac, tarandu-si picioarele prin colbul drumului. Se aseaza la masa lunga, visinie, din fata carciumei si, tragandu-si palariuta pe ceafa, incepe sa-si plimbe privirea prin piata pustie. Se uita absent la biserica portocalie, de caramida, abia zidita si plina de moloz, prin care suiera vantul - biserica noua, "din vale", cum i se zice, inceputa acum peste zece ani si ramasa neschimbata tot de atunci. Apoi, batranu-si muta incet ochii alaturi, spre cladirea Caminului Cultural, la cele patru trepte roase din piatra ce urca spre usa zabrelita: acolo, in varful scarilor, daca stai cu spatele lipit de gratii, e singurul loc din tot satul unde poti vorbi la telefonul mobil. Orice baba iti spune ca doar acolo "ai semnal". E usa altei lumi. Pe scarile ei se aduna de obicei putinii tineri ce sosesc rar de la oras ori din tari straine, carcotind zgomotos si ascultand manele-n aer liber. Si, in sfarsit, peste drum de birt, cladirea lunguiata a scolii, in care se mai zbenguie azi doar vreo zece elevi si-n care altadata invatau sute... Asa arata acum centrul satului Sacalu de Padure.
Ma asez incet langa batran, odihnindu-mi spatele cu un oftat de zidul cel alb, iar el imi raspunde mormait la "buna ziua", fara sa se intoarca spre mine, fara sa se clinteasca macar. Capul ii e infipt adanc intre umeri, de parca omul ar zice intruna "nu stiu", de parca ar vrea mereu sa se dezvinovateasca. E cald, globuri transparente de papadie se rotesc prin vazduh, pe deasupra caselor albastre ale satului. Tepi albi, grosi, ies din barba lata a batranului, urcand pana aproape de streasina ochilor largi si foarte albastri ce privesc fix piata. "Biserica?", intreb, privind in aceeasi directie cu el.Il intreb mai mult asa, ca sa ma aflu in treaba. "Da, beserica...", zice trist, ganditor. "Cum s-or fi gandit c-o sa poata radica o beserica noua, cu batranii astia care-s aicea, in sat. Suntem vreo trei sute si cincizaci in sat, da abia putem mere. Ce putem sa facem noi? Cine sa deie banii?... Nu mai era nevoie, putea sa ramaie doar biserica nostra veche, din deal..." Abia acum cutez sa-i zic de icoane. Ce s-a-ntamplat? Am auzit ca s-au furat, sau ce?... Pentru prima data, batranul se misca. Da din mana a lehamite: "Eh, ce sa zic? Ii mare pustusag azi in satu nostru... Maaare pustusag!...". Intoarce capul spre ulitape care am venit. Priveste printre sirurile de case tacute, multe astazi pustii. Isi aminteste. Vede. Se vede pe el copil, cu o icoana mare in maini. Inainteaza pe ulita, icoana e grea, abia o mai poate tine. In jurul sau sunt alti si alti copii, mergand alaturi de el, fiecare cu cate o icoana in brate. Saptezeci de copii. Un cortegiu de prichindei marsaluind solemn spre capatul satului, cu icoane. In spatele lor, paseste mandrul preot Todea, invesmantat in aur, cantand. Se opresc cu totii in tarina, langa o troita infatisand un Mantuitor rastignit - crucea se poate vedea si azi. Mantuitorul are parca si El trup de copil. E cald, e tot pe vremea asta, de Rusale, in jur se vad pana in infinit doar campuri de grau tanar, abia incoltit. Preotul pare mare, imens. Ingenuncheaza si canta o rugaciune pentru pamant. Pentru ca ogorul sa fie darnic cu oamenii. In spate, imediat, stau barbatii, drepti, seriosi, tinand in maini prapuri lungi. Mai in spate, femeile. Preotul se roaga, si, deodata, din cer incepe sa ploua. Dupa slujba, toti satenii se duc si pupa icoanele, pe rand, cu ochii inchisi. Pe batranul de langa mine il cheama Sandru. Mos Sandru. Are 70 de ani. Ofteaza. "Erau icoane vechi, facatoare de minuni. Eu le-am prins. Icoanele alea erau "puterea" satului nostru..."

Pasi printre case albastre

Pe nesimtite, la masa apar alti doi batrani. Unul din ei, incruntat, purtand o basca militaroasa, de catifea roscata, scoate un pachet de carti de joc si, fara sa spuna dinainte nici un cuvant - dar absolut nici un cuvant - batranii pornesc sa joace. Joaca aproape mecanic, fara sa se uite la carti, parca tustrei cu gandul in alta parte. Abia intr-un tarziu, afland despre ce-am vorbit, omul cu basca isi varsa naduful, izbind in masa cu un crai de inima: "Numa on singur om stie ce-o fost cu icoanele alea! Ala daca l-am putea intreba, da nu mai putem grai cu el, ca-i saracu acolo sus, in pamant, zace...". Inteleg ca e vorba de cimitirul bisericii din deal, de parintele Todea. Aflu c-a murit chiar in iarna lui 1989, ca a fost preot aici vreme de exact 50 de ani, cat intreg comunismul. In aceasta jumatate de veac a fost mereu alaturi de sateni, iar ei l-au pretuit ca pe-un sfant. Nu si-a parasit credinciosii si biserica nici in anii aceia cumpliti, dintre 40 si 44, cand Ardealul de Nord a intrat sub hortysti. I-a infruntat fatis pe cenderii unguri cu pana de cocos la palarie, veniti sa-l aresteze pentru ca a avut curajul de a se impotrivi confiscarii samavolnice a pasunilor sacalenilor, indemnandu-i pe oameni sa iasa cu vitele si sa-i alunge pe venetici din sat. A fost alaturi de tarani in toti anii comunismului, fara sa faca nici un compromis, fara a inceta sa savarseasca Liturghia in fiecare duminica. Tuturor acestor oameni pe care i-a iubit, el le-a lasat ceva: zestrea satului, incaperea cu lucruri sfinte. "Si ce folos? Tate cate le-o facut parintele pantru satu nostru, tate s-o dus acum pa pustii..."
Pocnetul cartilor izbite cu obida in masa visinie devine tot mai indepartat. Ii parasesc pe cei trei, hotarand sa urc spre biserica, spre casa parohiala. Intru si pe la crasnicul Grigore Sandru, cel care tine cheia. Cred ca l-am trezit din somn, caci omul iese cu niste ochi mari, nespus de mirati, incapabili parca sa clipeasca. Nici nu aude ce-i spun prima data, isi cere mereu iertare, zice ca n-a mai primit oaspeti de mult, de ani buni. Si ca tare il mai dor picioarele... Dispare in intunericul casei si reapare cu o cheie grozovana. Pornim impreuna. El merge incet, precaut, e limpede ca fiecare calcatura ii provoaca dureri cumplite. Icoanele? Zice icnind ca "numa preotu ala vechi, Bengeanu, numa ala o fost de vina. Asa cred. Avea prieten on italian care-si tot facea de lucru prin sat. Nus de unde-o vinit ala, da uite-asa-i sticlea ochii dupa icoanele noastre! Va zic, asa o sa se-ntample in toata tara, asa o sa fie si-n anii ce vin: o sa vie strainii si-o sa ne ieie tat ce-avem mai bun, gandind ca noi suntem niste prosti..." Asa crede crasnicul. Eu pasesc alaturi de el, privind satul. Si ma gandesc ca, la urma urmei, "miza" acelui muzeu al parintelui Todea este de fapt prea mica: intreaga asezare e un muzeu in sine! Din loc in loc, pe colinele de deasupra apei Sacalului, vezi acele case vechi, albastre, de o culoare aidoma cerului. Aparitii cumva zburatoare, cu tarnatele lor incredibil de lungi, suspendate, plutind parca pe deasupra ierbii. Crasnicul imi spune ca mai mult casele astea albastre sunt locuite azi, decat cele albe, din piatra. Ca sineala peretilor era luata direct din pamant. Un preot de pe la 1700 a fost poreclit chiar asa, "popa Spoielii", dupa paraul cu acelasi nume unde el isi avea casa si unde, in anumite tainice locuri din mal, batranele satului sapau si gaseau acea spoiala azurie, cu care isi ungeau bordeiele. Erau locuri unde pamantul avea culoarea cerului de primavara. Locuri unde cerul cobora pe pamant. Pamant, cer, case... Mergem mai departe.

Amintiri din "muzau sfant"

Ne oprim intai la casa epitropului Nicolae Craciun, unul din cei doisprezece sateni din consiliul parohial din Sacalu care ar fi putut scrie scrisoarea adresata revistei. Pe epitrop nu-l gasim, e plecat cu trebi, insa ii gasim casa plina de femei cu pofta de vorba, sporovaind tihnit ca intr-o sezatoare. In fund, pe un pat inalt, troneaza lelea Paraschiva Pantea, cea mai batrana femeie din Sacalu de Padure. N-ai zice-n ruptul capului ca a trecut de 90 de ani - pielea chipului ii e rumena, sanatoasa, ochii albastri i-s inca foarte vii, stralucitori. "Asa, nu-i vorba, mi-s sanatosa. Numa greuma duc cu pchicioarele. Ma dor pchicioarele, ma dor tare. Am lucrat la pamant, prea mult am lucrat. Si-asa, uneori, cat stau aicea in pat, ma gandesc ca parca si traiesc prea mult. Uite cat traiesc, domnule..." si isi arata trupul cu mana. "Prea multi ai (ani) am. Prea multi ai..." Mai in fata sta Liviuta Craciun, fata sa si nevasta epitropului, femeie corpolenta, oachesa, de 70 de ani, impreuna cu o vecina din deal, Hanes Maria. Si cel mai in fata, langa usa, doua muierusti mai tinere, de vreo 60 de ani, vesnic pe picior de plecare, dar care, cand aud discutiile noastre, hotarasc mereu sa mai stea. A fost de-ajuns sa aduc vorba de icoane, de muzeu, de parintele Todea, pentru ca toate femeile sa izbucneasca in cor: "Ooo, ooo, ooooo! Ce lucruri faine am avut noi in sat, ce bunatate am avut noi! O fost o mandrie in satu nost, da amu, nu mai ii nimica. Cand vedem la televizor, domnule, sate cu lucrurile stramosilor, cum le arata la lume, apai ne vine-a urla! La noi o fost on prapad, s-o facut o resipa ceva ce nu se poate!..." Apoi "vorovesc" fiecare, pe rand. Mai intai Maria Hanes, femeia incinsa strasnic intr-o bundita cafenie, cu capul mereu plecat pe o parte, parca intr-un continuu regret. O viata intreaga, aceasta Marie a cantat in corul bisericii. Acum insa, de cand icoanele satului au disparut, ea a hotarat sa nu mai cante niciodata. "Apai, eu am fost odata, demult, la parintele Todea. Dumnealui m-o chemat. Zace: "Marie, nu vrei sa vezi si dumneata ce-avem in muzau?". Eu eram tinera, zac: "Da, parinte, stiti, pe mine nu prea ma intereseaza ce ii. Ce sa-ntalag eu, o taranca simpla, din muzaile astea?". Nu mi-am dat cu seama. El nu si nu, ca sa vin. S-apai, cand am intrat in camera ceea... mi-o stat inima. Ooo, ooo, comori erau! Uite-asa on rand de zale mari gasate in pamant, galbine, tate din aur si cu lant intre ele. Le-o gasat cand s-o facut colectivu si o bagat tractoarele sus, pe dealu Cetate, s-o prins zalele de roata tractorului. Pa urma mi-o aratat o pchiatra mare, da care era asa, ca o vaza - zacea ca-i cu doua mii de ai inainte de Domnul nostru Hristos. Dati-va-ti cu sama, domnule, ce vechi is oamenii de pe-aici! Era monezi vechi, pchetre strabune, prapori, cadelniti, si parintele vorovea asa fain despre tate, ca unde s-o gasat, ca ce vechime au, tat absolut. Mai retan minte niste costume nationale batraaane, batraaane, de cand cu lumea - era acolo pe pareti. Cele mai mandre care-o fost vreodat in satu nostru. Cu camesi cu sire, cu proturi, cu catrinte mari, inflorate, cu zgarda la gat, cu bani vechi de argint pana aicea gios, pe pchept, pe cap cu "gherdan" cusut cu bumbuste ni, asa de mari, pana aici la urechi, iar pe dosu capului era, ni atata de lata "peteaua", numa cu margele de-alea mari, infundate cu pene, ni asa ni. Apai nu stiu cum sa zac, da ca niste rejine era femeile altadata! Nu pot sa vorovesc ce frumuseata o fost. Minunat era! Era acolo, in muzau, un costum maaare, fain, a lu Lelea Nuca a lu Cengheroaie, obatrana care-o fost aicea, din sat. Altu a lu Ruji a lu Filip... Altu a lu Maria lu..." Aici se baga in vorba si alte femei. Incep toate sa-si aminteasca. Uneia mai tinere ii vine in minte o icoana lunga, "rosa", cu Mantuitorul binecuvantand. Liviuta Craciun isi aminteste c-a fost si ea odata in muzeu si a vazut niste "tablauri pe pareti". "Era tablauri cu oaminii ceia vechi, batraaani, facute acu poate pasta o suta de ai. Intr-un tablau era si buna me, Floare, care-o murit de 98 de ai si-i moarta de 20 si ceva de ai. Era acolo, in muzau. Mare, faina, imbracata-n port, inramata. Acolo, in tablau, buna radea." Ba si crasnicul isi aduce aminte de un potir stravechi, "de cand ii beserica asta facuta". El sta pe patul de langa usa, cu ochii lui vesnic mirati si uneori chiar zambeste - e bucuros ca-si poate odihni piciorul: "O fost de pe vremea la un popa de acu vreo doua sute de ai. On ostas ungur o vrut ca sa-l puste in timp ce slujea in altar, da - minune! - glontu o trecut prin potirul cu Sfanta Cuminecatura si parintele o scapat. Parintele Todea o astupat gaura cu ceara, cu rasina, frumos. Ii on potir tare pretios, trebe sa fie acolo sus, in muzau. Ii on muzau sfant, domnu. Ii on muzau sfant..." Soseste si epitropul Craciun, sta rezemat in blana usii, ascultand. Acum vorbeste batrana Paraschiva, odihnindu-si palmele pe crestetele balaie ale stranepoatelor: "Dac-o sa mereti la beserica, sa bagati de seama ca tata beserica-i facuta pe panza. Tata-tata ii pectata pe panza, de sus pana gios! Tati paretii-s imbracati in panza, panza veche, de cand ii beserica. Stiti cine o dat panza aceea? O stramoasa de-a lu barbatu-meu. Ani la rand saracuta o tasut panza, numa ca s-o deie la beserica, sa se acopere cu ea tati paretii si ca sa se pecteze pe ea sfintii..." Iarasi intervine Maria Hanes, femeia cu bundita cafenie: "Da sa stii, lele Paraschiva, ca oameni ca femeia aia de care vorovesti dumneata nu se mai nasc azi. Nu mai is de aia oameni, aia o murit, s-o gatat! Asa o fost si mosu meu Samion - si-ar fi dat sanjele pantru ce era in beserica asta. Cand o fost razboiu intai, o vinit aia mai mari de la armata ungureasca sa ieie clopotile de la beserica sa faca din ele gloanta. Si cat o mars soldatii pan la primarie, sa imbuce ceva, mosu meu o luat "clopotu de vreme mare" al satului, l-o luat in spate si-o mars si l-o slobozit intr-o fantana, numa ca sa nu-l gasasca soldatii si sa-l ieie. El, o tara de om, o luat sangur clopotu ni, de acolo de sus, din turla besearicii, si s-o dus pasta doua dealuri cu el in spate, saracu, hat pe halalalt deal, unde ii pajiste de vite si o fantana si l-o tapat acolo. El, bunicu meu, o tara de om... Si cand o vinit soldatii sa ieie clopotile, clopotu de vreme mare nu mai era. Daca il prindea aia, atuncea-l pusca, pa loc! Si imi spunea mama ca, atuncea cand s-o gatat razboiu, s-o-mbracat tati ficiorii si tate fetile in costum national, frumos, si s-o dus tat satu pana-n drumu tarii, cu un car cu patru boi, "alanati in coarne", o pus clopotu pa car si asa l-o adus inapoi, in urale si chiuituri! O fost o sarbatoare, o mandrie, si pe mosu meu il strangeau tati in brate si-l pupau, ca pe-un mantuitor. O fost oameni care si-or tanut ce-or avut in sat, nu le-o dat strainilor. Oameni ca astia trebe pusi in istorie!"

Cat de mult se poate iubi o biserica...

Vorbesc apoi si cu alti oameni, cu cantorul Pantea Grigore, cu inca cativa batrani din consiliul parohial. Si toti imi zic cam acelasi lucru: "Icoanele alea o fost "puterea" satului nostru. Daca ni le-o luat din sat, ne-o luat si noua, oamenilor, puterea noastra. Am ramas sanguri si-ai nimanui. Am imbatranit pasta noapte...". Aveam sa ajung, in sfarsit, si la superba biserica veche, din deal, cu turnul ei inalt, pe care abia il mai poate tine-n spate un pridvor maruntel, asemeni celor ale caselor taranesti. Monument istoric insemnat, ridicat la 1809, cu barne, peste o biserica "si mai din deal" si mult mai veche, de la 1262. O bijuterie. M-au emotionat mai ales sculpturile din lemnul portii de intrare si ale grinzilor batrane din pridvor. Unde mai vazusem toate astea? Frunze-inimi, rozete solare avand deasupra cruci, ramuri in forma de lira sau terminate cu gatlejurile unor animale fantastice, belsugul de vita de vie, dintisori care "tivesc" marginile barnelor, pomul vietii rasarit dintr-o cana, ca floarea de lalea... Nu mi-a luat mult timp sa-mi amintesc: pe toate le intalnisem jos, in sat, pe portile sacalenilor. Niste porti cum nu mi-a mai fost dat sa vad nicaieri altundeva: scunde, cioplite migalit de sus pana jos, cu mici pisanii despre faptuitorii lor, incrustate deasupra usilor boltite. Si iarasi am inteles: taranii din Sacalu au vrut sa-si puna pe portile lor simbolurile din poarta cea mare. Atat de tare au iubit biserica asta, incat au vrut sa-si aduca acasa macar cateva din semnele ei ancestrale. Cand intrau in ograzi, priveau mai intai lemnul portii si gandeau ca pasesc, fiecare, spre o Casa a Domnului. Au fost, vorba crasnicului, vremuri faine. Azi insa, prin multe din aceste porti, nu vezi decat ruina, insingurare si suspin... Insa abia cand epitropul Craciun imi arata, la intrarea in naos, doua patrate mari, galbui, urme ale unor icoane grandioase, care au fost luate din biserica si duse "spre siguranta" pe drumuri fara intoarcere, abia atunci am simtit ca ma cuprinde si pe mine, incet-incet, revolta...

***

Orice s-ar spune, "parintelu" Daniel Oprea este un om bun. Asta e sigur. Toti batranii cu care am vorbit il pretuiesc sincer. Abia a implinit 27 de ani, e cel mai tanar barbat din Sacalu. Citesti pe chipul sau copilaros, naiv aproape, ca n-ar fi in stare de matrapazlacuri. Dar, nefiind nascut aici, nu poate deveni nicicand unul "de-al lor", de-al sacalenilor, oricat s-ar stradui. Parintele Oprea imi spune ca nu-i usor sa pastoresti o asemenea parohie, sa le cazi la inima satenilor astora: toti sunt nascuti-crescuti aici, in afara doar de un ungur (multe din satele dimprejur sunt preponderent maghiare) si de un general batran ce traieste singur la marginea satului. De cand a sosit aici, a inmormantat cincizeci de oameni si a botezat patru, din care doi sunt baietii sai, Andrei si Simion. El?... El a avut mereu bune intentii. N-a facut altceva decat sa refuze a semna inventarul fostului preot Bengean, bagand de seama ca obiectele lipsesc. Sa sesizeze Politia si Arhiepiscopia de la Alba-Iulia. In rest, ce sa mai faca? A inteles cat de mult tin satenii la lucrurile lor stramosesti. Acum aproape doi ani, cand s-a pornit restaurarea bisericii vechi, oamenii au crezut ca ea va fi luata din sat si vanduta cu totul. Au vazut mesterii venind, au vazut ca slujbele incep sa se tina in scoala si s-au inspaimantat. S-au adunat cu totii in jurul preotului, ca niste copii mari: "Parinte, nu-i lasati sa ne-o ia! Nu ne lasati, parinte, fara biserica noastra..." Degeaba le-a explicat el, liturghie dupa liturghie, ca nici nu s-a pus problema, ca nimanui nu i-a trecut prin cap vreodata s-o vanda. Oamenii nu mai credeau. Nu mai credeau in nimic. Si abia inainte de a pleca din casa lui, parintele Oprea ne spune asa,printre altele, stirea capitala: ca toate icoanele disparute s-au gasit! Ca sunt la Targu-Mures si la Recea, in siguranta, dar nu le poate aduce inapoi in sat, fiindca nu are bani pentru un sistem de alarma. De peste o saptamana primise vestea asta, dar nu le spusese nimic localnicilor. Nici nu avea de gand sa o faca. Cand l-am intrebat de ce, mai intai a tacut. Apoi s-a gandit. Apoi a ridicat din umeri. Parea ca pur si simplu nu stie. In cele din urma, a zis asa: "Ce folos sa le spun ca s-au gasit, daca oricum n-o sa le poata avea acasa, in sat, niciodata?"
Il rog pe preot sa-mi arate muzeul, locul "tezaurului" din sat. Ma refuza cu indarjire, sporind si mai mult misterul odaii parintelui Todea. Se scuza sincer ca e deranj, ca obiectele cele vechi sunt bagate in lazi, printre lucrurile lui, ca n-o sa pot vedea mare lucru. Oricum, costumele populare stravechi nu mai sunt, au fost degradate, mancate de molii, inca de pe vremea preotului dinainte. Nici "tablaurile" nu mai sunt. Nici monedele. Nici unele icoane. Ma indeamna, insa, sa merg la Targu-Mures - acolo le voi vedea pe cele mai valoroase. "Au stiut "ei" prea bine ce sa ia", zice. "Ca doar n-au fost prosti".

Epilog despre neputinta

Doamna Alma Elena Bompa de la Directia de Patrimoniu Targu-Mures a fost cea care s-a ocupat personal de "cazul" Sacalu de Padure. Si ea e animata, orice s-ar zice, de bune intentii. Dar, recunoaste, nu poate face nimic pentru bietii sateni de acolo. "Nu cred ca icoanele acestea se vor mai putea intoarce vreodata in Sacalu. Sunt deosebit de valoroase, au nevoie de conditii speciale "climaterice", de depozitare, de conservare etc. Ce poate face pentru ele o mana de batrani?..." Imi zice ca icoanele de la Protopopiat sunt "nevizitabile". Ca nu-s expuse, sunt bagate in niste dulapuri "speciale", unde nimeni nu le poate atinge si de unde nimeni nu le poate fura in veci. "Bine" - zic -, "dar icoanele de felul asta nu-s facute ca sa fie vazute, fie si in muzee, daca oamenii nu mai pot sa se inchine inaintea lor?" Prezent la discutie, comisarul Florin Palisan de la Inspectoratul Judetean de Politie Mures imi da, oarecum, dreptate. E de acord. Si el e fiu de tarani din tinuturi invecinate Sacalului, pricepe prea bine cat de mult conteaza icoanele pentru sateni. Ar vrea sa-i ajute. E un tanar cu suflet curat, amabil, pasionat, cu patima de meseria sa. El le-a dat de urma tuturor obiectelor disparute, n-a avut odihna pana nu le-a gasit pe toate. "N-am fost de acord niciodata ca icoanele sa nu ramana in satele lor", zice, cu toata convingerea. Si imi mai spune ca, desi nu s-ar crede, Muresul asta atat de maghiarizat e judetul care poseda cele mai multe obiecte bisericesti de patrimoniu, din toata tara.
Cand am intrat insa in biroul sau, acolo se afla un om. N-ai fi zis nicicum ca-i un hot de rand. Un barbat elegant, sezand picior peste picior intr-un fotoliu, raspunzand calculat intrebarilor. Abia cand a mai aparut si un politist ca sa-l duca inapoi in celula sa, mi-am dat seama ca trebuie sa fie un infractor. Era unul din cei implicati in spargerea Muzeului Bisericesc de la Nadasa - un alt monument istoric muresean de prima mana - , de unde disparusera 11 icoane de o valoare inestimabila. De asemenea, cu putina vreme in urma, fusese pradat si muzeul din Sarmasu: pe langa 12 icoane cu valori colosale, s-au mai furat doua Cazanii ale lui Varlaam, un Apostol de la 1683, Noul Testament de la Balgrad (1648) s.a.m.d. Au fost niste hoti care, vorba parintelui Oprea, "au stiut prea bine ce sa ia", tocmiti probabil din umbra de catre niste cunoscatori in ale artei, poate chiar din Occident. "Asa ca vedeti", zice, intr-un final, comisarul Palisan, "problema este mult mai generala, pentru toate satele din Romania. Exista o prevedere prin care practic se poate lua "foarte legal" orice vrei din satele romanesti sarace, care nu-si pot pazi dupa toate standardele obiectele de patrimoniu. Apoi, dupa ce au disparut din acele sate, cui ii mai pasa ce faci cu ele? In ce ma priveste, de un lucru puteti fi sigur: daca, prin absurd, acei batrani din Sacalu vor putea avea vreodata destui bani ca sa-si permita un sistem de alarma (costa, cred, cam cincizeci de milioane de lei), atunci eu voi face tot ce pot pentru ca icoanele sa se intoarca in sat. Nu in vreun muzeu, ci chiar acolo, in biserica lor stramoseasca ".

(Fotografiile autorului)

Cei ce vor sa contribuie la cumpararea unui sistem de alarma, pentru ca icoanele sacalenilor sa se intoarca acasa, pot folosi contul bancar 2937194, deschis la Raiffeisen Bank, agentia Reghin, jud. Mures. Pentru informatii suplimentare: tel. 0265/533.084 (parintele Daniel Oprea)