Doru Stanculescu

Rafinamente muzicale.

"De alaltaieri si pana ieri"

Seniorul folkului romanesc e prezent pe piata cu un nou album. Nostalgiile unui trubadur care sufera de singuratate si uitare
Prin anii 60-70, pe vremea cand Bob Dylan ii cucerea pe americani cu manifestele lui muzicale, acompaniate de chitara si muzicuta, noi, romanii, il descopeream pe Doru Stanculescu si muzica lui novatoare pentru timpurile de-atunci. Piesele sale - Ai-hai, Ecou de romanta sau Fara petale - erau varfuri de clasamente muzicale, cronica romantica a unei generatii crescute intre slogane partinice si pentru care a canta despre dragoste era un veritabil triumf. Si iata ca dupa patru decenii, acest senior al folkului romanesc nu se lasa si iese pe piata cu un nou album, "De alaltaieri si pana ieri" (vol. II).
Danut si Dorulet
- De ce ati preferat sa inregistrati acest album in Germania, in studioul lui Dan Andrei Aldea, un alt nume celebru al muzicii romanesti din anii 60?
- Pentru ca eu cu Danut avem aceleasi gusturi artistice, semanam atat de mult, incat am fost si suntem ca fratii. Mi-am dorit sa fac un album cu el, inca de pe vremea cand era in tara, impartindu-si activitatea intre formatia Sfinx si munca in Radio si la Electrecord, ca inginer de sunet. Am colaborat in multe spectacole, am fost impreuna in multe turnee, am cantat impreuna. Dupa cum arata si titlul albumului - De alaltaieri si pana ieri -, si pe acest al doilea volum sunt piese compuse pe vremea cand aveam mai putini ani, dar mai mult par pe cap, dar care nu au fost transpuse niciodata pe discuri. S-a intamplat asa, pentru ca atunci cand eram gata sa inregistrez, devenisem deja un tip incomod pentru sistemul comunist, si majoritatea pieselor mele (cu exceptia catorva inregistrari in Radio) le mai puteam canta doar pe scena. Dintre ele, mai am atat de multe, incat sper sa ajung si la un volum trei al acestui album.
Dan Andrei Aldea a ramas in Germania in 1981, iar eu abia dupa 1989 am izbutit sa intru in posesia primului meu pasaport. Eram persoana "nongrata", aveam rude in strainatate: pe sora mea, Mihaela Mihai, care emigrase la Paris si era indezirabila securitatii ceausiste. Pe atunci, mi se intampla ca unele "cartite" securiste, care nu stiau ca suntem frati, sa-mi povesteasca cum au vazut-o prin toate puscariile comuniste - ba la Aiud, ba la Botosani, inchisa pentru spionaj, trafic de valuta si de droguri. Ba, unii spuneau chiar ca a fost executata - ce mai, tot felul de scenarii, pe care securitatea din vremea aceea le inventa "la mare arta". Asa ca, din 1975, eu am fost un "proscris", nici nu mai apaream la televiziune, cat despre a inregistra un album, nici vorba. Dupa 90, am mers si eu la Paris, unde am stat sase ani si mi-am vazut numai de arhitectura, meseria mea de baza. Timp in care am reluat legatura cu Dan Andrei Aldea, chiar l-am vizitat de doua ori la Munchen, unde traieste. Apoi, in 1996 m-am intors in tara, am inregistrat si am lansat aici primul volum din De alaltaieri si pana ieri, iar in toamna trecuta, l-am sunat pe Dan si i-am spus ca sunt gata pentru inregistrarea celui de-al doilea. El m-a chemat la Munchen cu mare entuziasm, desi este extrem de ocupat cu studioul sau de inregistrari. Mi-a spus: "Hai, Dorulet, acum e timpul sa lucram si albumul tau." Lucrul cu el in studio a fost cu adevarat fascinant. Are ca ajutoare doi sasi (cu care si canta, de altfel, intr-un trio numit Real Deal): mai tanarul Ralph Nicolaus si Horst Rohrich, nascut in Timisoara, chitarist in diverse grupuri timisorene si apoi stabilit la Munchen. Spuneam ca eu cu Dan Andrei Aldea avem aceleasi viziuni in materie de muzica si orchestratie, incat n-a trebuit sa-i spun multe cuvinte. Am inregistrat vocile si instrumentele mele (chitara, muzicuta) si am discutat despre cum trebuie sa sune piesa, iar apoi Danut si-a facut treaba "din butoane". Dan este un maestru, un geniu (cei care l-au ascultat cantand stiu ca nu exagerez): a pus niste "virgule" atat de subtile in anumite pasaje, niste "fineturi" de aranjament orchestral, incat cand le-am auzit prima oara m-au frisonat si pe mine. La piesa Avram Iancu, de exemplu, a pus un pasaj de viori care te cutremura. M-am intrebat, de multe ori, cum de rezista un rebel ca el in societatea germana atat de rigida. Si el se intreaba la fel, pentru ca a ramas tot "cu capul in nori", cum il stiam. Dar are o putere de concentrare extraordinara atunci cand se apuca de lucru. Nu vine in Romania, pentru ca are teama permanenta ca lumea l-a uitat si ca nimeni nu-l mai iubeste aici. Pe de alta parte, nu si-a luat nici cetatenia germana. Intr-o zi mi-a spus: "Traiesc in Germania, dar vreau sa mor roman!". Nu e singurul care traieste cu inima acasa.
- Ce ati facut in rastimpul acesta de sapte ani, intre cele doua albume pe care le-ati scos?
- M-am ocupat de arhitectura si de pasiunile mele - muzica, desenul, poezia. Ma simt bine in toate. Am compus piese noi, am scris poezie, am desenat, tot timpul am dublat plansa de desen cu muzica si versul, fara sa fac nici un efort ca sa ma gandesc daca mai sunt la moda sau daca ceea ce vreau eu sa exprim artistic (si arhitectura e tot o arta) place tuturor. Nu mi-a placut sa ma inregimentez in vreun stil, nu am compus niciodata la comanda. Povestea aceea cu 10 la suta inspiratie si 90 la suta transpiratie n-o cred de nici un fel. Daca Dumnezeu nu se uita cu toata fata la mine, nu doar cu zece la suta din ea, si nu-mi trimite raza de inspiratie, pot eu sa transpir mult si bine, ca tot degeaba. De aceea, nu sunt dintre cei care scot cate trei albume pe an, dar cel putin, din acestea doua pe care le-am scos pana acum, nu poate trece neobservata nici una dintre piesele de pe ele. Asta e credinta mea! Cand compun un cantec, intai incerc sa il judec obiectiv, ca sa-mi placa mie, inainte de toate. Lumea de azi e ametita, bulversata, otravita si manipulata cu tot felul de subproductii muzicale, tot felul de gunoaie care o imbolnavesc sufleteste. Nu cred ca am s-o doftoricesc eu, ar fi bine daca as putea, dar incerc macar: cu un cantec, cu un concert, acestea rare de tot, cu un album, scos dupa mult zbucium.

"Duc dorul scenei"

- Ati ramas credincios imaginii "omul cu chitara". Cum vi se pare ca a evoluat astazi folkul autohton, printre ai carui fondatori va numarati?
- Dupa parerea mea, singurul folkist adevarat al planetei a fost Bob Dylan. Din mimetism, a fost importat genul si la noi, asa ca daca aveai chitara si muzicuta de gat, te numeai folkist. Iar eu am fost primul "folkist" care a aparut pe televizor in Romania, in 1970. Nu cred nici acum ca muzica mea poate fi numita folk, dar, ma rog, am acceptat lucrul acesta, pentru ca, intr-un fel, asa eram inregimentat. Si imi mai ziceam ca asa suntem o gasca mai mare de "oameni cu chitara", mergeam impreuna in turnee, cum au fost cele cu "Flacara", cenaclul pe care l-am fondat impreuna cu Adrian Paunescu. Fata de anii de atunci, folkul are astazi alta audienta, mult mai restransa. In ceea ce ma priveste, am norocul ca ma pot exprima si in arhitectura, din asta imi castig existenta, de fapt. Dar duc dorul scenei, pentru ca aparitiile mele sunt destul de rare... Ce sa fac, daca nu am langa mine o trupa de dansatoare cu silicoane, cu picioare lungi si cu buricul gol? In Romania se gasesc bani pentru concursurile de Miss, dar pentru muzica precum cea pe care o fac eu, mai putin. Nu e loc pentru cultura adevarata - asta ar insemna sa-i obligi pe oameni sa faca riduri pe frunte si e greu! Pseudocultura, mediocritatea, kitsch-ul, insa, prind imediat. Dar uitandu-ne peste Ocean, vedem toate astea si acolo, dar mai vedem si ca Bob Dylan are inca un urias succes... atunci putem spune, ei da, folkul este nemuritor.

"Sus e cerul, larga-i lumea..."

- Mi-ati spus cum stau lucrurile cu folkul. Dar cum vedeti lumea de azi si oamenii? Intre ce va impartiti timpul, dincolo de planseta si de chitara?
- Ii vad asa cum sunt: lume multa, oameni putini (ma refer la oamenii adevarati)! Ma-mpac cu lumea. Iar cu oamenii, nu stiu sa am dusmani. Rar, cu totul ocazional, ma mai intalnesc cu colegii mei de breasla: nu mai exista boemia din anii 60-70. Exista doar in mine. Colegii mei s-au mercantilizat. In rest, munca si familia sunt refugiile mele. Am pierdut de mult notiunea de vacanta. Fiind liber profesionist, vacanta mea este intre doua proiecte. Fiul meu e student la Psihologie (din pacate nu are chemare muzicala, pentru ca o mosteneste pe mama lui: are timpanul de fonta). Si poate ca e mai bine asa, decat sa o fi luat pe calea mea, si a surorii mele, Mihaela Mihai. Acum, ea a redescoperit farmecul vietii la tara, de cand si-a facut o casuta pe o spinare de deal, pe langa Pucioasa.
Laudatio

Mihaela Mihai

"Melodii care ma fac nostalgica"

"Ma bucur ca Doru a revenit in lumea muzicala cu acest al doilea album. Sunt melodii care ma fac nostalgica, imi amintesc ca atunci cand le-am ascultat prima oara (unele chiar acum mai bine de treizeci de ani), eram foarte tineri. El dorea ca eu sa fiu mereu primul ascultator si critic pentru piesele sale. Balada de copilarie, de pilda, imi aminteste anii cand locuiam intr-un vechi cartier bucurestean, intr-o casa frumoasa, boiereasca, in fata careia erau niste castani uriasi. In ei ne urcam si cantam, din toti rarunchii si cu fior patriotic, "Imnul Romaniei". Cand ne saturam de cantat, coboram din copac si-i citeam lui Doru povesti. Mai apoi, vazandu-ma ca eu cant la vioara, a dorit sa cante si el si a invatat singur chitara. N-am avut niciodata senzatia ca n-am fi frati buni, chiar daca suntem frati doar dupa mama (tatal meu a murit, iar mama, refugiata din Basarabia, s-a recasatorit si l-a avut pe Doru). El e Rac, eu Balanta, ne-am ciorovait in copilarie, ne-am si batut, dar ne-am impacat, ne-am suportat, ne-am iubit, ne-am ajutat, avem si acum o relatie foarte dinamica si foarte spontana."

Grigore Lese

"Armonii subtile"

"Ascult cu placere muzica lui Doru Stanculescu, pentru ca este elaborata si se detaseaza de muzica folk accesibila gustului comun. Exploreaza niste universuri interioare extrem de profunde, puse in valoare pe texte poetice de un lirism meditativ. Acest al doilea album al lui Doru Stanculescu aduce armonii subtile, bun gust si simt estetic, pe o piata muzicala sufocata de productii incalificabile din punct de vedere valoric. E usor de inteles de ce albumele lui se epuizeaza repede si, mai ales, de ce muzica lui Doru Stanculescu invinge timpul.

(Albumul De alaltaieri si pana ieri a aparut la Intercont, tel.021/250.82.42)