Biserica Exilatilor

La icoanele ei s-au rugat nume mari: Brancusi, Enescu, Eugen Ionescu, Cioran... Azi, locul lor e luat de romanii ratacitori, porniti in lume dupa o bucata de paine. Cu usile niciodata inchise, biserica romaneasca de la Paris e o oaza de speranta si liniste, izvorate din sufletul unor preoti deosebiti.

Urme Romanesti La Paris.

Biserica romaneasca e chiar in mijlocul Parisului. Pe strada Jean de Beauvais, in inima Cartierului Latin. Pe fereastra casei parohiale vezi Sorbona. Peste drum e College de France. E la doi pasi de Notre-Dame, de Luvru, de toate celelalte... N-ai cum sa n-o poti gasi. Orice trecator putin mai in varsta o stie. "Pe aici, in sus, spre Pantheon, apoi putin la dreapta..." Barbatul care imi arata directia ma intreaba daca il caut cumva pe preotul Tarziu. De unde-o fi stiind el, un parizian oarecare, din puhoiul de oameni de pe bulevardul Saint Germain, de parintele roman Constantin Tarziu? Omul rade. Zice ca romanii au fost foarte cunoscuti in Paris, ca el a mai auzit de-un alt mare preot, Bessarion (Visarion) Puiu, a auzit de "Brancuz", de "Eujen Ionesco", de "Sioran", de "Mircea Eliad", de toti ceilalti romani geniali care s-au rugat in biserica asta...

Marete umbre

Sunt acum in capatul strazii inguste, de unde se vede intreaga fatada a bisericii romanesti. Si iarasi ma minunez: in fata mea se inalta o veritabila catedrala! Ascutita, semeata, gotica... Scaldata in soare. Veche, voi afla, de aproape sapte veacuri. Doar cei trei arhangheli blajini, de aur, din bolta portalului - Mihail, Gavriil si Rafael - te-ar putea duce cu gandul ca acolo, inauntru, se ascund o mana de ortodocsi. Din casa parohiala - mare, cu doua caturi, lipita de trupul bisericii - coboara sa ma intampine preotii. Trei preoti zambind. La fel cum au coborat totdeauna sa le deschida usa bietilor romani rataciti pe strazile capitalei franceze, fie din pricina dramaticului exil, fie datorita lipsurilor si napastelor de departe, din tara. In mijloc e parintele Tarziu, cu barba lui alba, rotunda, preotul venit in urma cu un sfert de veac la Paris, cel care a ajutat, cu toate puterile sale, mii si mii de romani pribegi.De-o parte si de alta, doi preoti tineri. Oameni frumosi, senini. Dan Savan: inalt, zambitor, sfios aproape ca un copil. Anul acesta isi termina doctoratul la prestigiosul Institut Catolique din Paris. Si Iulian Nistea, care la cei 33 de ani ai sai e deja un intelectual format, poet, eseist, jurnalist, dar mai cu seama traducator al unora din cei mai insemnati teologi ai lumii. Un preot celibatar, ardelean din Muntii Apuseni, un spirit liber, plin de viata, la care vin sa se spovedeasca si sa ceara sfat mii de studenti romani. Intram. Larma strazii se stinge, de parca in spatele nostru s-ar fi inchis brusc o uriasa pleoapa. Liniste. O liniste monumentala. E mai mare decat imi inchipuiam catedrala aceasta. Lunga, simpla, intunecata. Doar cateva palpairi colorate, ce strabat prin vitraliile enorme, infatisand sfinti apuseni. Si abia atunci cand preotii incep sa aprinda candelabrele si lumanarile incet, una cate una, abia atunci descopar, palpaind aramiu, si biserica noastra romaneasca. E jos. Inalta doar pe un sfert din imensitatea neagra a fostei catedrale catolice ce se avanta arcuit spre inalturi. O biserica mai mica, ghemuita la picioarele alteia, infinite. Biserica romanilor. In lumina facliilor, vad un brau cafeniu de lambriuri sculptate, in fata caruia se insira solemn stranele unde au stat atatia si atatia romani de seama. Bogatele candelabre daruite de familia Cuza au fost coborate din piscurile gotice, putin pana deasupra unui stat de om. Catapeteasma de aur cu sfinti bizantini este mai scunda decat orice vitraliu - abia poate acoperi uriasul gol al boltii altarului din fundal. Totul e la nivelul omului, doar pana acolo unde poate ajunge o mana omeneasca. Totul e dupa randuiala noastra prietenoasa, calda, ortodoxa...
Coplesit, simt nevoia sa ma asez. Aleg, la repezeala, chiar prima strana din stanga intrarii si raman acolo, ascultand preotii, cu palmele pe genunchi si ochii pironiti spre inalturi. Parintele Constantin zambeste, zicandu-mi ca tocmai am ales locul unde obisnuia sa stea, duminica de duminica, Emil Cioran. "Acolo statea el, "nihilistul" cu lacrimi de sfant..." Apoi se uita la fiecare scaun, pe rand. De parca i-ar vedea!... Colo statea Mircea Eliade, venit de la Chicago cu nevasta sa Cristinel, colo Nicu Steinhardt,colo Vintila Horia, Elvira Popescu... Dincolo, pe celalalt rand de strane, chiar la mijloc, s-a asezat acum 42 de ani un tanar pe care il chema Noica. Fiul lui Constantin Noica. A fost prima data in viata cand asista la o liturghie de la un capat la altul. La sfarsit, dupa ce a ascultat cuvantul Evangheliei, nu s-a mai putut ridica din scaunul lui. A ramas incremenit, privind mereu altarul. Aici, in acea dimineata de primavara, a primit revelatia dumnezeiasca. Aici s-a facut ortodox. N-a mai pus piciorul in biserica asta pana nu demult, in anul 2002. Iar atunci cand a intrat, dupa 40 de ani, impreuna cu preotul Tarziu si a vazut strana aceea, parintele Rafail Noica a izbucnit in lacrimi... Parintele Constantin ii mai "vede" apoi in fata, pe primele trei scaune din mijlocul bisericii, cum sedeau solemn, mereu unul langa altul, Eugen Ionescu, sotia sa si fiica Marie-France... Isi aminteste cu cata noblete intrau cei trei in biserica si cum toti credinciosii se inclinau incet inaintea lor, ca-n fata unei familii princiare, atunci cand paseau spre altar. Si-si mai aminteste cum l-a spovedit pe Ionescu, acasa, cu cateva zile inainte de moarte... Iar in strana mare, imparateasca, din dreapta altarului, acolo canta "tarcovnicul" Constantin Brancusi, ridicandu-se doar ca sa aprinda lumanarile, sa traga clopotele, sa-i inmaneze smerit candela fumeganda marelui mitropolit Visarion Puiu... Acum, sirurile de strane sunt goale. Jilturi masive de lemn nobil, trandafiriu. Manere lucioase, slefuite de coatele atator generatii de oameni ce-au stat cufundati in rugaciune, cu fata in palme si gandul spre acasa. Fiecare astfel de scaun a insemnat un om, fiecare a insemnat istorie. Istorie nepretuita, despre care s-a scris prea putin...

Catedrala sfintilor

Totusi, cum or fi reusit romanii sa cumpere o asemenea catedrala si tocmai aici, in buricul Parisului? Dintre preoti, parintele Iulian e cel mai uimit de amanuntele acestea istorice. Imi spune serios, grav, privind cu luare aminte imprejur, pe deasupra ochelarilor subtiri, ca ce sa mai vorbim, boierii de-atunci erau cu totul altfel decat asa-zisii "boieri" de azi. "Cateodata, cand slujesc in "bijuteria" asta de biserica, si eu ma mir. Ma simt onorat, coplesit de inaintasii pe care i-am avut. Aproape 300.000 de franci, va dati seama?!... Era o suma colosala in epoca. Nemaivorbind ca aceasta catedrala apartinea pe-atunci unor negustori evrei, care-o preschimbasera in grajd, in hambar de grane, lasand-o apoi parasita, fara parchet, fara staluri, fara nimic, prada paraginii. Romanii au reparat-o, a fost o solidaritate extraordinara, au vrut cu adevarat o biserica a lor la Paris. Familiile astea, Ghica, Sturdza, Cuza... Dar mai ales Coroana! Acel Carol I, iubit si admirat de insusi Napoleon Iii al Frantei... S-au pus intr-un gand si-au cumparat una din cele mai prestigioase catedrale din intreg Parisul!" Intr-adevar, prestigioasa. Piatra de temelie a pus-o insusi regele Charles V, cu mana lui, la 30 ianuarie 1374. Aici, in aceasta biserica, s-au rugat mari sfinti crestini, precum Ignatiu de Loyola, intemeietorul ordinului iezuit, sau renumitul sfant de origine basca, Francois Xavier, care a studiat la colegiul Jean de Beauvais si a slujit ani la rand in altarul catedralei acesteia "a romanilor"... "Asa ca, vedeti, nu-i vorba de o biserica oarecare. E monument istoric de prima mana, o catedrala cu o istorie si o incarcatura spirituala deosebite. Arhitectul ei, Raymond du Temple, este cel care lucrase la ridicarea Luvrului si a catedralei Notre-Dame. Iar ceea ce a facut aici este unic..." Nu contenesc sa ma mir. Parintele Iulian imi arata ce-i unic. Ridica palma spre haul de deasupra noastra si-mi spune ca uriasul, intunecatul acoperis la care abia poti ajunge cu privirea, e dintr-un capat in altul din lemn, ca "deasupra noastra se afla o intreaga corabie" pastrata intocmai din veacul al Xiv-lea. Da, zice, o corabie intoarsa, din lemn, dupa forma si toate proportiile unei corabii adevarate, "o corabie in care s-ar putea imbarca si pluti oameni...". O imagine pe care nu mi-o voi putea scoate inca multa vreme din minte: oameni plutind, tot mai departe, peste mari si tari, intr-un acoperis de biserica... Un acoperis zburator cu romani. Din 1882 pana astazi. Romani despre care parintele Constantin vorbeste cu o insufletire patimasa, aproape neomeneasca. Imi spune ca de aici, de departe, intreaga istorie a neamului astuia urgisit s-a vazut putin altfel. Ca preotia in acest loc a fost dintotdeauna ceva foarte complicat, intrucat si parohia asta a fost altfel decat oricare alta parohie obisnuita din tara. "Mi-e greu sa va explic... Mie foarte greu!... Mereu s-a zis ca bisericaasta a fost "un simbol" al exilului romanesc, ca e cea mai mare realizare infaptuita vreodata de romanii de peste hotare. A fost si o adevarata "scoala" de preotie: multi dintre slujitorii de aici au ajuns mitropoliti, episcopi sau prelati importanti in tara. Dar toti au simtit o responsabilitate imensa, o povara aproape. Nu-i deloc usor sa slujesti aici, sa fii preot al exilatilor. Oamenii sunt radicali, neinduratori cu orice cuvant pe care-l spui. Aceasta parohie n-a depins decat arareori de autoritatea religioasa din tara - dupa instalarea comunismului chiar deloc -, fiindca romanii de aici au considerat ca aceasta Biserica "mama" nu mai poate actiona in deplina libertate daca este atarnata politic. Politica a contat enorm aici! Chiar si azi, suntem sub ascultarea Episcopiei Ortodoxe Romane din America, condusa de Arhiepiscopul Nathaniel Pop, si nu stiu daca situatia se va schimba prea curand. S-a mai zis ca in biserica ortodoxa a romanilor din Paris, un preot care a facut cel mai mic compromis nu mai avea ce cauta, fiind exclus imediat de comunitate. Pe de alta parte, au fost unii slujitori minunati, oameni indumnezeiti, care insa au facut o singura greseala. Una singura! De pilda, sa ceara revenirea in Sinodul de la Bucuresti. Si poate c-au vrut sa faca un bine, poate s-au gandit c-asa-i firesc, "patriotic". Pentru asta au fost surghiuniti! Facuti tradatori. Alungati. Poate ca asta a fost soarta bisericii asteia: sa fie libera, dar sa nu aiba liniste niciodata..."

Glasul sangelui

Emigranti la Paris... Initial, ti se par niste insi neiertatori cu ceea ce se-ntampla in tara. Dar daca le asculti putin istoria, povestile de viata, ii poti oarecum intelege: purtarea lor izvoraste dintr-o lunga suferinta. Oameni bantuiti si azi de cosmarul comunismului, al lipsei de prieteni, al tradarii. Numai biserica - biserica aceasta! - i-a putut tine impreuna. E vorba, in primul rand, de cei "vechi". In zilele cu slujba, pe afara, prin biserica, pe scarile batrane ale casei parohiale, vezi sute de oameni adunati cu cateva ore inainte. Misuna. Intra nestingheriti prin odai. Vorbesc intre ei. Vorbesc doar asa, fiindca le place sa plimbe prin gura cuvintele romanesti, sa simta dulceata graiului. Locul asta le-a fost mereu ca o casa. Caci cati emigranti n-au dormit prin biserica, in biblioteca, chiar in aceleasi odai cu preotii?... Cati n-au venit infometati si au primit intotdeauna o masa calda?... Cati n-auajuns aici in pragul sinuciderii, de atata instrainare, si au fost alinati de cuvantul parintilor romani?... Am cunoscut in scurta calatorie de la Paris si multi studenti amarati, si multi oameni veniti la munci de salahor. Seara, dupa vecernii, mai raman in biserica inca vreun ceas. Sa mai vorbeasca, sa se simta impreuna. Ei bine, prin acest amestec de emigranti, din loc in loc, ii gasesti pe ei, "vechii"... Distinsii domni ai consiliului parohial, ai vechii diaspore. Prietenii de suflet ai lui Brancusi, Ionescu, Eliade, Cioran... N-ai cum sa nu-i recunosti: au un stil, o anumita eleganta plina de demnitate, o privire directa, ingaduitoare cu orice-i intrebi, dar in care citesti ca nici daca i-ai arde nu si-ar putea schimba vreodata parerile. De pilda, domnul Jean Boboc. Palton lung, sacou in carouri, maleta pana sub barbie, zici ca e parizian pursange. Ruda cu George Enescu. Personalitate insemnata a Parisului, profesor universitar, unul din cei mai mari medici ai Frantei. Alaturi e bunul sau prieten Titus Barbulescu (87 de ani), "veteranul" consiliului parohial de pe Jean de Beauvais. Fiu al fostului mare preot Eugen Barbulescu, de la biserica bucuresteana Silvestru. Profesor universitar in Drept si in Limbi Orientale la Sorbona. Prieten apropiat al lui Cioran, al tuturor marilor exilati din vremea comunista. Ar trebui sa-i vedeti pe amandoi cum vorbesc, in "sala de conferinte" de la parterul casei parohiale, rezervata de obicei "vechilor"... Cu cata eruditie si luciditate, despre istoria exilului romanesc din ultimul veac... Suflete nobile. Te simti cu adevarat mandru ca le esti in preajma. Mai intai Jean Boboc. Cel "devenit roman" abia la 18 ani. Tatal sau era boier din tinutul Valcei, fiu de ofiter, venit la Paris pentru a studia medicina. L-au prins razboiul si comunismul aici, n-a mai putut sa se intoarca. S-a casatorit cu o frantuzoaica si a murit exact in ziua cand fiul sau, Jean, implinise 18 ani. "Pana la acest moment, practic nu stiam ca sunt roman. Nu stiam nici un cuvant romanesc, nimic despre Romania. Chiar si de aici, de la Paris, am putine amintiri romanesti din copilarie. Mi-l amintesc, de pilda, pe Enescu. Imi amintesc o amiaza insorita cand el s-a prezentat la mama, in salon, apoi a intrat in casa. Mergea greu, cred ca suferise o paralizie, si parca avea un catelus pe care il tinea in brate. M-a socat faptul ca, in ciuda suferintei sale vizibile, ochii ii erau teribil de vii, scanteietori, parca ii luminau intreg chipul. Asta tin minte. S-a dus in odaia tatalui meu si au stat mult de vorba amandoi, in limba aceea ciudata - cred ca isi aminteau despre Romania. Tarziu, am aflat ca ei descoperisera ca sunt neamuri: un stramos de-al meu, capitan de armata prin 1850, a fost verisor sau frate cu un bunic de-al lui Enescu. Pe urma, din copilarie mai tin minte doar atat: trupa Teatrului National venita la Paris pentru un festival, cu piesa "O scrisoare pierduta". Am fost acolo, impreuna cu tatal meu. Era lume multa, sala plina de refugiati, cu steaguri tricolore, cu o insufletire extraordinara. Si, cu toate ca nu intelegeam nimic din ceea ce se vorbea pe scena, totusi ma simteam ca acasa. Nu pot sa explic, e ceva ce tine de sange, de subconstient... Si mai tin minte ceva: odata, pe cand intreaga sala radea cu lacrimi de alde Farfuridi si Branzovenescu, m-am intors spre tatal meu. El nu radea. Plangea in hohote, privind mereu scena si steagul tricolor, plangea tot cu lacrimi, de parca ar fi ras. La sfarsit, a fost o explozie de aplauze, de ovatii, si jumatate din trupa a ramas in Franta, amestecandu-se printre spectatori.
Doar atat, pana la 18 ani. Dupa moartea tatalui meu, m-am simtit dator sa fac ceva in memoria lui. Mai intai m-am intrebat: "Boboc? Oare de ce ma cheama pe mine Boboc?...". Am mers la o biblioteca italiana care - fatalitate - era la o suta de metri de biserica asta. Era acolo un raft de carti romanesti, am imprumutat un dictionar si am inceput sa invat. Singur! Pe urma, am luat si alte carti, am incercat sa citesc in romaneste. In fiecare zi, eram fascinat! Descopeream o cultura pe care o aveam in vine, dar de care nu stiam nimic pana atunci, simteam ca niste fire invizibile ma leaga tot mai mult de tara aceea indepartata, ca viata mea avea sa se schimbe din radacini, ca nu mai puteam fi altfel decat roman... Am inceput un "corespondance" cu bunicul meu, din care aflam ca aproape toti din familia mea - ofiteri, mai ales ofiteri - erau inchisi la Pitesti, la Jilava, la Canal... In aceste scrisori, jumatate din cuvinte erau acoperite cu negru, de Cenzura, si totusi a fost ceva minunat. Tin minte, de pilda, ca intr-o astfel de epistola, bunicul meu imi scria asa: "Cea mai mare bucurie a vietii mele este ca tu ai inceput sa inveti romaneste...". Apoi, mi-am zis ca trebuie sa caut o biserica. Si am gasit biserica asta, la doi pasi de locul unde citisem primul cuvant romanesc..."
Asadar, glasul sangelui. La 18 ani, in ziua mortii tatalui sau, Jean Boboc s-a mai nascut o data. In biserica romanilor, el a gasit o atmosfera de efervescenta spirituala "neegalabila". "A fost o perioada superba, de fratie profunda, de simtamant omenesc adevarat, de crestinism autentic. Ceva ce nu traisem niciodata pana atunci..." Aici l-a intalnit pe Vintila Horia, care avea sa-i devina cel mai bun prieten si un adevarat "parinte" in aprofundarea limbii romane. Se vizitau des, de la el a primit carti ale scriitorilor romani, el i-a povestit aproape "pas cu pas" despre Romania... Astfel ca la 20 de ani, el, "francezul" Jean Boboc, a devenit consilier al bisericii acesteia si i-a ramas, pana azi, unul din oamenii cei mai de incredere. Si-a botezat copiii in religia ortodoxa, i-a invatat romaneste. N-a repetat greseala tatalui sau. A devenit "mai roman" decat o multime de alti romani de la Paris. N-a facut niciodata vreun compromis. Iar pentru asta, e respectat si azi cu sfintenie.

Alt Eliade, alt Ionescu, alt Cioran...

La fel, domnul Titus Barbulescu. Sfarsitul razboiului l-a prins in Germania, prizonier la nemti. Atunci a avut o mare intuitie: presimtind ceea ce-avea sa se-ntample in Romania, nu s-a mai refugiat spre est, ci spre vest! Desi avea doar 25 de ani si acasa il asteptau o situatie financiara buna, o cariera promitatoare (in 41 era deja tanar avocat la cabinetul maestrului Radu Budisteanu), cu toate astea nu s-a mai intors. A pornit de la zero, iar cel dintai ajutor l-a primit tot de la biserica pe care o slujeste si acum. Da, a fost bun prieten cu Cioran. L-a vazut cu ochii lui rugandu-se in biserica. Statea in strana aceea din stanga, "cu capul in piept, transfigurat, parea ca nici n-asculta slujba". In primii ani de exil, manca numai la cantina bisericii. La batranete, a daruit o multime de carti bibliotecii de la etajul casei parohiale. Titus Barbulescu s-a plimbat adesea impreuna cu el prin Jardin de Louxembourg, l-a vizitat in mansarda lui de la Hotel Majory, in vremea cand era vesnic student la Sorbona. Odata, filosoful i-a spus asa: "Un om are numai o datorie in viata lui: sa se roage. Dar eu nu stiu, nu reusesc. Asta ma chinuie, toata viata am fost chinuit de asa ceva...". Cei doi oameni din fata mea au cunoscut un alt Cioran decat cel din cartile sale. Un Cioran care in fiecare zi vorbea de Dumnezeu. De asemenea, un alt Mircea Eliade.Membru activ al consiliului parohial, mai ales intre 1952 si 1955, cand ajuta la orice, chiar si la facut curatenie in biserica. Un alt Eugen Ionescu. Care a participat furibund la toate procesele intentate bisericii de statul roman, sustinandu-i pe preoti in instanta, folosindu-si toata influenta pentru ca parohia sa aiba castig de cauza. Toti au fost consilieri ai bisericii, toti bataiosi, toti atasati pana la sacrificiu de biserica asta. "Ma uitam in jur si mi se parea uluitor ce personalitati erau enoriasii bisericii noastre", isi aminteste Jean Boboc. "Intelectuali de prim rang ai lumii! Tin minte, cand intram la Liturghie, ca veneau imediat vreo douazeci de persoane cu care ma imbratisam ca fratii, care imi tineau mana si-mi sopteau: "Ne vedem diseara la Mamaliga...". La scriitorul Leonid Mamaliga, era un apartament tip vagon, cu trei camere, la etajul sase, si acolo ne intalneam toti: Eliade, Ionescu, Cioran, Ierunca, Stamatu, Cusa, Cazaban, Vintila Horia, Nicolae Herescu, Monica Lovinescu... Se vorbea aprins despre Romania, se facea politica, cu tot sufletul! Nu trecea o saptamana fara o manifestatie de strada, la Trocadero, ori la ambasada romaneasca. Au fost niste presiuni asupra oamenilor astora, chiar niste atentate ingrozitoare. Au fost batuti de oameni ai Securitatii veniti aici, au primit pachete care le-au explodat in fata... Dar nu s-au lasat infranti. Pentru ei, biserica asta a insemnat totul. Oaza de liniste, locul unde se puteau regasi. Nu degeaba toti au cerut sa fie inmormantati aici, iar funeraliile au fost impresionante. Enescu, Henri Coanda, Brancusi, Mircea Eliade (corpul sau neinsufletit a fost adus din Statele Unite), Elvira Popescu (in prezenta presedintelui Frantei, Giscard dEstaing), sau Eugen Ionescu (in prezenta regelui Mihai, a numerosi academicieni, scriitori, actori si a miilor de romani revarsati pe strazi). Pentru toti acesti oameni disparuti, biserica asta a insemnat Romania."

Noua emigratie: drama instrainarii

Dar mai sunt povesti romanesti la Paris. Povesti despre cersetori, prostituate, despre muncitorii cu ziua, despre studentii cu burse de mizerie... Emigrantii de azi, "noua emigratie sociala", cum o numeste binevoitor parintele Iulian. Oameni pe care insingurarea, departarea de casa si viata cumplit de grea din Paris i-au trezit la credinta. Dar e impresionant ca nici preotii acestia n-au stat inchisi in frumoasa lor casa parohiala din buricul targului. Au iesit pe strada. Parintele Tarziu a plecat in suburbiile Parisului, a adunat de pe drumuri prostituate si cersetori folositi ca niste animale de traficantii de carne vie, i-a primit in casa lui, i-a hranit, le-a dat bani, i-a ajutat sa se intoarca in tara... A salvat cativa copii cersetori, obligati sa aduca 5000 de franci pe zi, caci altminteri erau schingiuiti, erau taiati cu lama. Pe altii i-a scos pur si simplu din masinile luxoase ale pedofililor veniti in regiunea Port Daufine. A salvat o fata minora, pe care propriul ei tata a adus-o aici si a pus-o pe trotuar, silind-o sa se prostitueze. Cand ea s-a dus la portile ambasadei si a implorat cu lacrimi in ochi ajutor, nici macar n-au primit-o inauntru. "Nu putem sa te ajutam. Du-te la parintele Constantin, el are grija de toti nenorocitii", asa i-au spus. Numai de vreo cativa ani - asta o recunosc toti trei preotii - problemele de felul acesta s-au mai domolit. Prostituatele si cersetorii au cam disparut de pe strazile Orasului Luminilor, romanii incep sa nu mai munceasca la negru.

Ultimul val

Abia dupa o saptamana de sedere la Paris, indraznesc sa-l intreb pe tanarul parinte Iulian ce secrete ii marturisesc crestinii romani din Paris, care sunt azi principalele necazuri ale celor ce ingenuncheaza in spovedanie sub patrafirul sau. El imi raspunde, fara a clipi, ca in primul rand singuratatea, instrainarea. "Foarte multi vin de la 50 de kilometri sau 70 de kilometri - din "banlieu"-urile pariziene, unde viata-i mai ieftina - si fac efortul asta duminica de duminica. Vin impovarati de necazuri, de ganduri negre, vin sa ii odihneasca un pic slujba, intra aici ca sa "rasufle". Abia asteapta sa se intalneasca cu preotul, cu ceilalti romani. Eu ii ascult pe toti, spovedesc mii de oameni. Cand ajung in Franta, ei sufera mai ales pentru ca nu stiu limba, fiindca-si gasesc greu ceva stabil de muncit, ca locuiesc in conditii modeste. Am intrebat acum, in Postul Mare, pe o femeie, de ce nu mai vine la biserica. Ea mi-a zis: "Parinte, mi-i rusine, ca n-am cu ce sa ma imbrac mai frumos...". Am mangaiat-o, i-am spus ca-n fata lui Dumnezeu nu conteaza cu ce haine vii, i-am dat si ceva bani, sa-si cumpere. Bietii romanii nostri... Cunosc o gramada de oameni de aici, chiar intelectuali, care imi spun asa: "Sunt de ani de zile in Parisul asta, de zeci de ani, si n-am putut sa-mi fac nici un prieten. Nici unul! De ce oare nu reusesc? Oare nu sunt eu destul de bun, oare chiar nu ma pretuieste nimeni?..." si sufera, sufera enorm! Va spun, dificultatea asta o resimt si eu. Doamne Dumnezeule, pai in Romania, la mine, in Muntii Apuseni, te duci, bati la usa vecinului: "Buna ziua, vecine! No, ce faci?". "Ce sa fac, ma bucur ca mi-ai trecut pragul, hai intra..." Iti pune o tuica si stai cu el la povesti. Aici, nu se poate. Distantele sunt foarte mari, oamenii au "program", trebuie sa dai intai telefon. Isi consulta mai intai agenda, cand le spui ca vrei sa-i vizitezi. Chiar si romanii se smintesc, se "occidentalizeaza"anapoda. Din cauza asta, sunt foarte bulversati. Alienati de-a dreptul! Unii dintre ei sunt mai rezistenti, strang din dinti ca sa castige banul ala pe care sa-l trimita in Romania, pentru copii, pentru casa... Dar cei mai multi nu rezista. Se dezechilibreaza, o iau razna. Am cunoscut multi studenti veniti sa se spovedeasca la mine, care erau dezechilibrati din pricina instrainarii. Va spun, cand ajungi intr-un centru de asta universitar, parca esti parasutat pe luna. Nu cunosti pe nimeni. Nimeni nu te baga in seama. Parca nici franceza de-acasa n-o mai stii. Ce sa mai vorbesc de bietii tarani, de osenii astia care au invadat Parisul: sunt extraterestri! Le e frica si sa priveasca in jur. Si mai e un lucru: francezii sunt foarte superficiali in relatiile cu oamenii. O spun cu toata convingerea. Nu poti avea niciodata cu ei o prietenie cum o ai c-un roman. In general, Occidentul si-a pus ca fundament conventia sociala. Pentru noi, romanii ortodocsi, conteaza foarte mult relatia, contactul sufletesc. Noi pretuim omul, nu putem trai fara vecini, fara prietenii pentru care suntem in stare sa facem orice sacrificiu. Si, de fapt, nici nu poti sa-i acuzi pe francezi. Asa au fost nascuti, asa au fost educati din generatie in generatie. N-ai ce sa le faci. Romanii insa nu pot trai fara oameni in jurul lor. Poate de aceea, cand vin aici, alearga mai intai la biserica. Nici nu le mai pot tine socoteala celor care, la sfarsitul liturghiilor, mi-au marturisit: "Parinte, stiti, eu in Romania nu prea obisnuiam sa merg la biserica. Da aicea, de cand am venit, nu mai pot trai fara...". Aici descopera ceva ce in Romania pluteste in aer, ceva ce-n Romania e firesc, la ordinea zilei. Descopera acel ethos romanesc pierdut. Zic, nu unul, ci multi: "Parinte, aici ma simt ca acasa si n-as mai pleca. Si n-as mai pleca, parinte..." si plang."

Dumnezeu e oriunde

Elena Vlad este femeia cu glas de inger care canta astazi in strana bisericii, acolo unde canta odinioara Constantin Brancusi. O femeie firava, imbrobodita, mereu cu capul in pamant, o taranca din tinutul plin de manastiri al Muntilor Neamtului. E venita de patru ani la Paris, lucreaza "in menaj", adica ingrijeste zi si noapte o batrana parizianca de vreo suta de ani care nu aude, nu vede, nu pricepe nimic din ceea ce se intampla in jur. Singura bucurie a Elenei Vlad e biserica. Numai atat iese din casa: cele cateva ceasuri pe saptamana, cand e slujba. Ii da de mancare batranei din scaunul cu rotile, se imbraca curat, cu rochia cea lunga, neagra, isi lustruieste pantofii si pleaca. Aveam sa ma plimb intr-o seara, dupa vecernie, impreuna cu ea, pe strazile dimprejurul bisericii. Ma induiosa s-o privesc cum merge pe marile bulevarde, cum trece, cu pasii ei maruntei, prin fata stralucitoarelor magazine, prin noianul acela asurzitor de oameni care mai de care mai excentrici, ea, femeia aceea simpla pe care-o vezi ingenuncheata prin manastirile noastre, femeia a carei gand e numai si numai acasa... A venit, si ea, sa munceasca. Sa adune un ban. Isi continua drumul, soptind cu ochii mereu in pamant, ca pentru sine: "Ce caut eu aici, Doamne? Pagani! Niste pagani... Ce caut eu aici? Unde sunt manastirile noastre frumoase? Ce-o ajuns oamenii, Doamne? De ce te-au parasit oamenii astia, Doamne?..."
In serile lungi, de singuratate, Elena Vlad ii vorbeste batranei sale paralizate. La lumina candelei, ii citeste cu voce tare din cartea de rugaciuni. Ii povesteste despre manastirile pe unde a fost, despre duhovnicii pe care i-a cunoscut, despre marea credinta a moldovenilor ei din departari. Batrana parizianca sta nemiscata, cu ochii deschisi. Uneori, chiar pare c-o asculta. Si chiar daca n-o asculta, ce conteaza? Romanca ii vorbeste mai departe...
In fiecare saptamana, vorbeste la telefon cu parintele Iustin Parvu, de la manastirea Petru Voda. De fiecare data cand pune jos receptorul, izbucneste in plans. Marele duhovnic ii spune ca fiecare om are o soarta si poate asta a fost soarta, misiunea ei. Ca nu e neaparat nevoie sa se intoarca acasa. Ca daca-L ai pe Dumnezeu, Il ai oriunde te-ai duce, Il ai in inima ta... Iar acum, in mijlocul Parisului, inainte de a intra la slujba de vecernie din biserica romaneasca, Elena Vlad rosteste doar urmatoarele cuvinte: "Stiti, de multe ori eu merg pe strazile astea mari, printre toti oamenii astia straini, dar, nu stiu cum, parca nu-i vad, nu-i aud. Merg printre ei, da eu is departe. In capul meu aud numai cantec. Numai cantarile acelea frumoase, din manastirile noastre din munti..."

(Foto: Horia Turcanu)