Undeva, la granita dintre judetele Mures si Bistrita Nasaud, ciobanii se pregatesc sa urce in munti, asa cum fac in fiecare an si cum au facut si stramosii lor. Totul e in ordine. Un singur lucru ii tulbura: au auzit ca "vine Europa peste ei". Se tem ca totul se va schimba. Si nu in bine.
Dealurile sunt vii. O iarba marunta si verde-verde creste vazand cu ochii, tufe cu nume necunoscute tin suspendate in aer inflorescente care par sa plesneasca, impinse din interior de sevele primaverii. Fiecare mugur poarta o picatura de apa in varf.
Drumul de piatra serpuitor urca dealul, si acolo, pe coama, pare ca se termina brusc. Acolo sunt oile. Sute. Suieratul subtire al vantului a disparut in miile de zgomote ale turmei, caci mioarele, magarusii purtatori de samare si chiar dulaii zdraveni care-mi atin calea suspiciosi par cuprinsi de o frenezie, de un murmur urias, de o efervescenta nemaipomenita care-i face sa forfoteasca intr-un fel anume. Trebuie sa fie primavara, imi spun, mirosul ierbii crude care le umple narile. Animalele sunt fericite. Bag de seama ca, atunci cand soarele isi arata fata printre nori, intreaga lumina pare absorbita de aceste ghemotoace albe de lana umblatoare. Sunt insetate de soare, dupa o iarna prea lunga.
"Ziua buna, domnut!". Ma intorc si de masina mea e sprijinit un cioban cu o fata ca o luna plina, surazator, cu palaria pe cap, cu o bunda de blana de oaie pe el si cu un aer glumet. E multumit ca m-a luat prin surprindere. "Is faine, asa-i?", zice aratand cu bota catre oi si dand din cap multumit, in timp ce turma ne impresoara cu totul. "Faine, da", zic si eu, tragand cu ochiul mai mult la dulaii cei mari care ma adulmeca. "Novac! Corbene! Pe loc!", striga el la caini autoritar, dar tot cu fata surazatoare si tot sprijinit intr-un cot de masina. Cainii se aseaza imediat pe burta, nescapandu-ma nici o clipa din ochi. Ciobanul are o bota ghintuita cu tinte de fier, chimir lat si o camasa cadrilata. In spate are o ranita militara si un sac mare din plastic, in caz de ploaie. "Nu-s rai, is numa buni la oi", zice si rade. Pe urma, vazand ca eu sunt cam teapan din pricina cainilor, se apropie si-mi intinde o mana cat o lopata: "Io mi-s Gherman Albin din Vatava, de peste Varful Muncelului. Ala de-acolo e Ghita al lui Craciun", zice aratandu-mi o silueta in varful dealului, "dar noi ii zicem Copilu, si mai e si Nelu Bondrea, de-i zicem Baciu." Pe urma da o fluieratura cum n-am mai auzit niciodata, ca un tril asurzitor, isi scoate ranita si o pune pe capota masinii.
In cele din urma, cam pe cand norii se imprastiasera si lasasera o gaura mare in cer prin care izbucnea un manunchi de raze, s-au strans toti. Ghita al lui Craciun e tanar si, intr-adevar, are fata de copil mare si ferches. Palaria lui e trasa la dunga si borul e atent indoit peste frunte. Cand vorbesc ceilalti doi, mai in varsta, el tace. E neinsurat si randul la vorba ii vine abia la sfarsit. Bondrea e mai in varsta, e uscat si atos, vorbeste rar si cu masura. Pare sa fie seful. Trei ranite sunt acum pe capota, trei bote mari sprijinite si trei saci de plastic deveniti inutili zac aruncati pe jos. Oile rad cu frenezie iarba uda, de culoarea smaraldului, cainii cei mari au ocupat pozitii strategice pe magurile dimprejur, iar magarusii stau incremeniti in soarele bland, cu ochii inchisi. Stam de vorba despre caini si despre mioare, despre primavara si despre vreme. In doua saptamani, dupa Pasti, ei vor urca in Calimani, tocmai pe Muntele Dragus, langa lacul Iezer. Acolo sa vin eu sa vad cat e de frumos! Din ranite au aparut niste pachete invelite in ziar, continand slana, branza, ceapa si mamaliga rece taiata felii, plus o sticluta frumoasa, bagata intr-un manson de lemn. Subsemnatul contribuie la masa de pe capota cu doua mere, o ciocolata, o sticla de apa minerala si un pachet de tigari care aici, pe dealuri, se gasesc mai greu.
Ne-am imprietenit. Ei sunt gazdele, caci dealurile acestea de sub poala Calimanilor, dintre Bistrita Nasaud si Mures, sunt casa lor. Am aflat repede esentialul: toti sunt din Vatava, sat romanesc curat, care se afla peste deal, si merg incolo, spre Poiana Tomii. Novac, cainele cel mai bun si mai viteaz, este al lui Gherman, hatrul, ciobanul cu zambetul lipit de obraz. Caine bun, de turma mare, bogata, numai acuma, de la o vreme, are in paza o singura oaie, un berbec mare si naravas, caruia ei ii spun Buzdugan. A innebunit de o saptamana, de cand "i-or strapuns astia de la judet urechea cu un cercel galbin". Gherman, muscand dintr-o ceapa: "Sa da strigare prin primarie ca sa stam toti acasa, care cu ce animal are, ca pana-n masuratul oilor vine veterinarul de la judet sa puna cercei in urechi, cu numere, la fiece animal. Acuma, noi cam stiam care-i treaba, ca ne mai uitam si noi la televizor, no. Ce vreau ei sa stie ii cate oi avem fiecare si unde is, c-asa-i in Europa, cu numere in urechi. No, si vine veterinaru si deodata aud strigatura in curte la unchiu-meu, la Huian. Dau fuga si ce crezi dumneata ca era? Nu puteau pune mana pe Buzdugan. Berbecul alerga, se zbatea, sa-ntorcea cu coarnele cata ei. Si asta-i periculos, nu asa! Ce-i drept, unchiasu nu voia nici el sa strapunga urechile la oi, daramite sa le puna si numere. Si-atuncea le-o zis asa: io mana pa berbecul asta nu pun, fie ce-o fi. Puneti voi! Ce sa puna, ca Buzdugan scotea para pe nari, sfornaia si sa smucea parca-l avea pe dracu in el. Trei ceasuri le-o trebuit sa-l prinda si sa-l induplece, dar vezi, ceva s-o fi zaticnit in capul lui de-animal. Nu mai e cum o fost. Odata se uita asa, la tine, pe dupa coarna, s-o ia la galop cu oile dupa el, de nu-i mai stii urma. Scapara scantei!", zice Gherman si rade. "Ma", zice Bondrea, ciobanul atos care pare sef peste ei, "razi, dar te-oi vedea cum ai rade la urma, cand ti-or spune ca branza nu-i buna, ca n-are igiena, ca are prea multa grasime, ca lana-i nu stiu cum si n-ai voie s-o vinzi. Ca si-asa o dam de pomana. Atuncea sa vedem daca-i mai avea de ce rade." Pentru prima data lui Gherman i se stinge zambetul cel larg de pe obraz. Ia o gura scurta din sticla invelita in lemn, apoi isi ia bota inflorata si ghintuita si isi sprijina barbia in ea. Se vede ca baciul Bondrea l-a atins unde-l doare si ca ei au mai vorbit despre asta, despre vestile rele care au inceput sa urce in pajistile cu turme de oi. Odata a venit in sat un turc cu un camion mare sa cumpere lana. Si dupa ce ca o lua pe nimic, nu voia sa le dea nici pretul cu care se invoisera. Si turcul, cand a vazut ca nu vor sa mai dea lana, le-a zis: "Mai vorbim noi. Cand o veni Europa peste voi, o sa ma rugati sa vin sa v-o iau, ca nimic n-o sa mai puteti face cu ea". Asa le-a zis. Adica in Europa e si-asa prea multa lana, ce sa mai faca Europa si cu lana romanilor? Gherman stie ca mai sunt doi ani pana cand Romania o sa fie in Europa. "Si-atunci, ce-o sa facem? Ca si branza au pana-i lumea, nu le trebuie si a noastra, si daca casu nost nu-i ca a lor, atunci, cale buna, n-o sa ne mai lase s-o facem, hat."
Ghita Craciun, zis Copilu, se uita ba la unu, ba la celalalt. Nu stie daca sa zica si el ceva. Baciul ii face un semn scurt din cap. "Eu am vazut branza adusa cand o vinit acasa din Spania Simion al Rozaliei, si branza lor ii tata stricata, cu mucegaiuri pa ie. Si mai era un fel de cas cu coaja deasupra, si in coaja aia casu sa-mputise de te trasnea. Aia branza manca ei acolo, in Europa. Cum sa meri la piata cu branza de-a noastra, daca ii musai s-o faci cum fac ei?" Toti dau din cap ganditori si se uita la mine, ca si cum ar astepta sa le spun cum vine treaba cu branza. Sa le spun eu, care vin de la Bucuresti, daca vor mai avea voie sa faca branza asa cum stiu ei, daca vor avea voie sa taie de Pasti un miel sau daca o sa fie ca pe vremea lui Ceausescu, cand pentru asta puteai sa infunzi puscaria. Ei inteleg de la televizor ca va fi o mare schimbare in tara, ca vor fi reguli noi si bani noi, dar pe ei ce-i asteapta? Au auzit despre Uniunea Europeana si stiu cam ce este, pentru ca au neamuri care-au fost pe-acolo si-au vazut cum vacile stau toate aliniate si sunt mulse cu niste aparate si au toate aceeasi marime si aceleasi culori, iar branza e toata impachetata in cutii. Ei insa fac branza la stana, in munti, si acolo nu exista aparate si casul nu e pus in cutii, il duc de vale, in saci, pe magari. Nimeni nu le-a spus ce-o sa fie si se cam tem.
"Ba, ascultati la mine ce va spun", zice incruntat Baciul, care n-a mancat aproape nimic. "Pa muntele nost n-or putea veni sa vada cum facem noi casul, ca-i o zi s-o noapte de mars pa jos pan-acolo. Si noi om face cum am prins din batrani, si ei or manca s-or vedea ca branza noastra-i buna si atat a fi. N-am murit noi pa timpul lui Ceausescu, n-om muri nici acuma. Cum or fi timpurile om fi si noi. Gata", zice, "da-ncoace." Si apuca sticla cu un gest care inseamna ca discutia s-a incheiat. Ia o gura zdravana, tranteste sticla pe capota masinii, se uita la mine si ma intreaba incruntat: "Si ce mai e, domle, pa la Bucuresti? Ce sa mai tese pe-acolo?".
Mi-au povestit apoi despre casele lor cu porti cioplite din lemn, despre cum vor sa-l insoare pe Copilu, ca sa fie si el la casa lui, sa nu-i mai stea gandul la plecare - Doamne fereste! - prin cele strainataturi si, mai ales, despre marele drum pe care-l vor face in luna mai, catre munti. Dupa Constantin si Elena vor trece cu oile pe la izvoarele Sebisului, pe urma vor trece apa Ardanului pana spre Budac si acolo o sa faca un popas pentru odihna, langa pestera Stramtului. Pe urma o sa inceapa urcusul, pe sub Varful Vulturului si pe sub Gasa Mare, pana hat, in Calimani, spre Tatarca, unde au ei stana. O sa faca acolo foc viu - care nu se-aprinde cu chibritul, ci numai cu lemne frecate - si totul o sa fie la fel ca intotdeauna, dupa randuielile ciobanesti de demult. Muntele nu se schimba in veci, nici oile, nici cainii, cam asta-i treaba. Baciul vorbeste si ceilalti doi ciobani il aproba. Dau din cap cu ochii-n pamant. Dar in spatele vorbelor e un soi de pacla, o ceata, ceva nelamurit, o nesiguranta despre care prefera sa nu mai vorbeasca, pe care se prefac ca o uita, ca niste copii carora le e frica de intuneric si vor sa-si faca curaj.
Stau toti cu palariile indesate pe cap, in mijlocul primaverii, cu bundele de oaie aruncate pe spate, stransi in chimire, sprijiniti in bote groase de lemn. Copilu fumeaza. Norii alearga pe cer, iarba-i verde, totul pare ca-ntotdeauna, numai ca oile au cercei in urechi. "Pan la urma ce-i?", zice Gherman cu veselie, "geaba or pus numere galbine in urechile oilor, ca lupul cand vine si manca o oaie, ala nu stie carte, nu stie numara si nici nu stie scuipa cercelul pa iarba. Hai, si-om mere, ca nu-i nici un bai." Il fluiera pe Novac, dulaul cel mai mare, mandria lui. "No, uite, zice, stai o taruca, sa vezi." Novac se aseaza cuminte la picioarele lui, el il
mangaie, apoi ii intoarce urechea si mi-o arata. In interior se afla un 1 mare, scris cu creionul chimic. "Asta-i numarul unu la caini, ca-i cel mai bun si-i sef, si alt numar n-o purta niciodata. Cand or veni sa numere canii si sa le puna cercei, el o avea numarul lui, pus de mine." Dar cine ti-a spus, nene Ghermane, ca o sa puna cercei de plastic si la caini? "Apoi stiu, ca altfel nu sa poate. Cand o veni Europa, tata faptura o ave un numar. Si dumitale, si eu, tata lumea. Si atunci Novac a fi unu. Intelesu-m-ai? No!"
Gaura din nori se marise, soarele stralucitor se adunase in lana oilor raspandite pe magurile dimprejur. In cele din urma, Gherman a mai suierat o data, ca un tril, si atunci turma s-a pus in miscare. Iarba avea culoarea smaraldului. Cerul, albastru-albastru.
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
