Camesile uriasilor

Intr-un sat valcean de sub muntele Buila, taranca Gheorghita Maleanu traieste ca intr-un vis. Scrie poezii si colectioneaza modele stravechi de cusaturi, vorbeste cu apele si cu cerul, incredintata fiind ca Dumnezeu a facut-o altfel decat pe ceilalti.

Dealuri acoperite cu ierburi, dincolo de care sunt muntii de piatra. Cerul e inalt, norii aluneca ireal pe deasupra. O femeie intinde pe iarba niste camesoaie cum n-am mai vazut niciodata: lungi, largi, impodobite cu modele nebunesti. Sunt atat de mari, incat nu exista oameni pe lume care sa le poata imbraca, si ea le pune, una cate una, cu grija, in soare. Cine, de ce sa fi facut vreodata asemenea alcatuiri? Ce timpuri au fost acelea in care oamenii traiau alaturi cu uriasii? Femeia poarta si ea o asemenea camasa enorma, care o face sa para si mai marunta si firava. Bate vantul si ea sta acolo, in iarba, cu mainile sprijinite una in alta, privind cumva in sus, catre cer.
Toate acestea le-am vazut candva, la televizor. O amintire alb-negru. Camesoaiele acelea minunate si absurde au ramas un mister. La fel ca si imaginea femeii pierdute sub cer. Niciodata n-am stiut unde se petrecusera toate acestea si cine era femeia din reportaj.

Gradina cu vise

Ani si ani mai tarziu, inceputul lui martie 2005. Un sat din Valcea, pe o vale ingusta: Barbatesti. Un parau spumega sub crusta de gheata. Ultimele zapezi se scurg din copaci. Primavara murmura in adancul pamantului mai mult ca o presimtire. O carare scurta duce catre o casuta marunta, cu prispa, facuta din pamant si din lemn. E mai mult un bordei varuit candva in alb. O casuta ca de papusi. Intru cu gandul sa fac cateva fotografii, casele vechi ascund intotdeauna o taina. Inauntru, o soba din lut crapata si stramba, pe care fierbe un ceaun. Prin fereastra cu patru ochiuri puse in cruce intra o lumina de asfintit, invaluitoare. Pe pereti sunt fotografii si stergare, velinte si calendare bisericesti, iar in mijlocul lor o femeie micuta si slaba, deloc mirata ca ma vede in casa ei. Binevoitoare si pusa pe vorba, imi spune ca toate comorile alea sunt adunate intr-o viata de om. O cheama Gheorghita Maleanu, are 85 de ani si vorbeste iute si repezit, ca oltenii. Atunci observ ca sus, aproape de grinzile din tavan, aliniate pe un fel de prajina din lemn, sunt atarnate niste camasi vechi. O rog sa mi le arate si ea da jos una, si inca una, le intinde pe lavita, si camasile sunt mai lungi decat lavita, sunt mai lungi decat patul pe care le intinde apoi. Albe, uriase, cu broderii nebunesti. Brusc, imi amintesc ca le-am mai vazut undeva, imi amintesc dealurile acoperite cu ierburi, norii alergatori peste cer si femeia aceea maruntica si firava, imbracata intr-o camesoaie enorma. Da, in fata mea se afla aceeasi femeie pe care am vazut-o candva la televizor, iar acolo, pe pat, sunt aceleasi camesoaie misterioase, pe care nu exista om sa le poata imbraca. Aceleasi camasi pe care le regasesc pe neasteptate in casuta aceasta saracacioasa si veche, rasarita intre zapezile lui martie. Uluit sa descopar ca amintirea aceea bizara a fost reala, o rog sa-mi lamureasca comorile. De unde sunt? Cine a facut aceste camesoaie gigantice? Ce fel de oameni au fost aceia care le-au imbracat? Femeia ramane o clipa pe ganduri, in vreme ce mainile ei par ca asculta ceva, lipite de panza veche. Lumina portocalie a asfintitului strecurata prin fereastra minuscula ii deseneaza cu umbra, o cruce pe piept. Pe acolo, prin aceeasi fereastra, vin catre ea amintiri de demult, la fel de mangaiate de lumina portocalie si blanda. Intr-o primavara de acum 75 de ani, in care soarele unei dimineti curate si luminoase ardea florile proaspete ale merilor si ciresilor, ea era o fetita desculta, cu cozile impletite pe spate, privind fermecata, cu ochii larg deschisi de uimire, niste camesoaie uriase, intinse pe gardurile din sat. Niciodata nu mai vazuse ceva asa de frumos! Toata primavara si soarele si toate florile din copaci pareau sa se fi scurs pe camasile acelea stralucitoare. "Atat erau de frumoase, parca erau vesminte de arhangheli coborati din cer. Sa fi avut vreo noua anisori pe atunci." A stat asa multa vreme, in bataia blanda a vantului, privindu-le cu nesat, si poate ca le-a si atins, cu degetele ei de copila, asa cum face si-acum, dupa atata amar de ani, fascinata de moliciunea tesaturii de in si de minunatia culorilor brodate pe maneci. Si poate ca atunci, in dimineata aceea de primavara, Gheorghitei i s-a hotarat si destinul, marele vis al vietii ei: sa aiba si ea intr-o zi o camasa de inger, pe care s-o intinda pe iarba din curtea casei, s-o pipaie cu mainile amandoua si s-o poarte pe trup. Asa, pur si simplu, de frumusete, si sa teasa si ea, odata si-odata, camasi la fel. Dar camasile uriase si ingeresti nu erau la indemana oricui. Ele apartineau numai oamenilor bogati, numai bogatanii le-aveau dosite prin cufere si prin lazi, scotandu-le o data pe an, primavara, in zilele dinainte de Pasti, spalandu-le si intinzandu-le cu fudulie pe garduri, ca sa vada tot satul si tot flamandul, zestrea nobiliara, mostenita din mosi stramosi. Gheorghita era saraca, la ei in casa abia de aveau ce manca. Si-atunci, fetita de noua ani s-a hotarat sa-si robeasca viata pentru camasi, sa munceasca pe branci pentru ele, pe la curtilebogatanilor. Asa ca intr-o zi s-a dus la Leontina lui Mladin, care statea pe prispa, cu mainile in solduri, privind. I-a spus: "Lele, primeste-ma sa muncesc cat de greu la talica in ograda si nu mi-oi da nici un ban. Mi-oi da numai o camasa din cele mari". Asa a inceput ea sa stranga camesile uriasilor de pe unde or fi fost, muncind cu mainile pentru ele si pe urma aducandu-le acasa, pentru ca in noptile lungi ale iernilor ce au fost, sa le mangaie invatandu-le pe de rost, si apoi sa inceapa si ea sa teasa, sa coasa si sa brodeze culori zburatoare pe panze albe, de in. "Ce stiu eu, poate ca asa erau oamenii in vremea veche, mari cat copacii, oameni voinici ca brazii", zice, apoi se intoarce catre mine ca venita dintr-o mare calatorie: "Poate ca bogatanii se trag din neamuri de uriasi".
Zeci de cusaturi umplu peretii din bordeiul Gheorghitei, broderii nemaivazute se scurg de sus in jos ca niste izvoare in culori, icoane vechi, stergare, marame, fote, valuri de borangic inflorate si instelate, unele facute de ea, altele luate de pe cine stie unde. Mai sunt un fel de ceasloave groase, ale caror coperti ea le-a impodobit cu tesaturi maiestre, in negru si rosu, in care isi pastreaza amintirile scrise cu mana ei si poeziile, fiindca noaptea scrie si poezii, si toate lucrurile care i s-au parut importante. In sertare sunt mii de obiecte marunte, pe care oamenii le strang intr-o viata, fotografiile ei si a zeci de oameni pe care i-a cunoscut. Incetul cu incetul, din marea panza a vorbelor ei se contureaza personaje din alte timpuri, intamplari disparate din copilaria pierduta dar vie, portrete stranii, pe care abia le schiteaza in cateva vorbe, pentru ca apoi sa treaca la fratii si surorile ei, la parinti, la mama ei mult iubita, la sotul ei Costandin, la moasa stranie a satului Barbatesti, care cunostea secretele cerului si ale pamantului, la preotul care stia sa dezlege vraji, micile miracole ale vietii ei care razbat acum la suprafata, dintr-o rasuflare.
"Sa le luam pe rand", zic, rasfoind unul dintre ceasloavele ei, deschizand la intamplare, in timp ce ea asteapta cuminte, cu mainile in poala, sa vada pe unde, in ce directie sa dea drumul suvoiului de amintiri.

Papusa din pod

Din ceaslov, pe o pagina pe care este lipita o floare uscata citesc cu voce tare: "Ieri pe langa rau mergand/ am pierdut un fir de gand/ si-am catat in jos si-n sus,/ pana soarele-a apus./ Rasarira stelele,/ eu colind valcelele./ Toata noaptea n-am dormit,/ sa-l gasesc m-am invartit./ L-am catat si-n rau, in apa/, ce frica mi-era ca-mi scapa,/ dar gandul furat de unde,/ s-a dus cine stie unde." Gheorghita isi framanta mainile, privirile ei alearga cateva clipe pe deasupra amintirilor care-i umplu peretii. Bag de seama ca ochii ei sunt senini si clari, fara umbre, ca fata brazdata radiaza liniste. Zambeste. "Aa, asta am scris-o demulttare. Chiar asa era. Ma duceam pe rau si stateam acolo, pe ganduri, la pietre, si intrebam apa daca poate sa duca un gand de-al meu la Dumnezeu. Asa voiam eu, sa ajunga gandul meu la Dumnezeu, numai ca nu stiam daca sa dusese sau nu. Gandul nu se mai intorcea la mine." Se apleaca putin in fata, ca si cum ar vrea ca nimeni sa nu mai auda ceea ce vrea sa spuna. "Atuncea eram tanara, c-asa a fost, eram maritata dupa Maleanu, si el era om chipes. Era si bogat, da si eu eram imbracata frumos, ca teseam, eram vrednica. Umblara multi feciori dupa mine, da eu m-am dus dupa el. M-am dus degeaba. N-aveam viata buna cu el. D-aia ma duceam joi, la rau, sa-mi spun necazul pe apa si apa sa duca vorba mea unde-o sti." Priveste imprejur si zice repede, ca pe un secret: "Nu s-atinsa de mine neam Costandin. Cinci ani! Cinci ani am stat neatinsa. Era legat, dar eu nu stiui. Credeam c-asa-i viata, numa munca si munca, si nici un drag. Mai auzeam eu colo si colo cum o fi si-o pati, dar de stiut nu stiam. El nu facea toata ziua nimica, la popice si-atat. Soacra-mea dormea intr-un pat, eu intr-un pat si el in alt pat. Si-ntr-o zi, cum eram iute si scormoneam peste tot, urcai in pod si ce gasii indesat sub o grinda? Uite asa, o papusa facuta din carpe, papusi tiganesti de alea mari, impopotata, legata. Ma scoborai cu papusa si-i zic, uite, mama soacra, ce gasii in podul casei, si uite de ce nu traiesc eu bine cu Dinu! Fermece! Cand ma vazu cu papusa aia in mana, soacra sa-ngalbeni: "Aualeu, de ce-o luasi de-acolo, fa, ce facusi, ca eu din asta sunt!". Adica ea din papusa aia era pe pamant si dac-o luai, ea putea sa moara de-atunci. Ce-mi spuse? Ca fusese bolnava tare, de nu putea sa faca nimica, nici sa munceasca si nici sa sada, cand trecura prin sat trei tigane mestere-n farmece. Si ea se planse si ele facura ce-ti spun: facura trei papusi din carpe si paie, si le-ngropara cu fata-n jos, in gradina din spatele casei, si-i spusera asa: "Daca pana ne-om intoarce s-o trece o luna noua, vreuna dintre papusi o fi rasturnata cu fata-n sus, atuncea te-i vindeca de boala". Ca Marita, soacra-mea, nu putea a face nimic-nimic. Se plimba incolo si-ncolo si dormea toata ziua, asta boala avea. Ei, si cand se dusera sa dezgroape papusile, sa vezi minune: o papusa era intoarsa cu fata in sus, uite-asa. Asta era papusa de-o tinea soacra-mea ascunsa in podul casei, de fo douazeci de ani si mai mult, nici nu eram eu nascuta de cand. Eu crezui ca papusa asta ma tinu legata pe mine, sa nu traiesc bine cu Costandin. Da nu fu asa. Legatura era in alta parte. Am pus papusa inapoi si ramasa sub grinda pance soacra muri."

Dezlegarea

Gheorghita povesteste ca si cum totul s-ar petrece acum, desi toate acestea au fost demult, inainte de razboi, cand ea avea vreo douazeci de ani. O vad pe malul raului, la ceas de inserare, trimitandu-si gandurile pe apa spre Dumnezeu, intrebarile ei de tanara femeie pe care barbatul n-o vrea si incep sa inteleg felul in care ea se apleca noptile peste itele razboiului de tesut si peste caietele cu insemnari, incep sa inteleg tonul atat de straniu in care ea isi scria poeziile.
"Bine zic, si cum a fost desfacuta vraja care-l tinea pe Costandin cel chipes departe de muierea lui?" "Intr-o zi, ma ia de mana si spune: "Du-te, gateste-te, ca mergem la Valcea, la oras". Avea pe chip, ceva, nu stiu cum, ca nu prea vrusei sa merg. Plecaram, el avea cu dansul acordeonul, ca mai canta cateodata, si cand ajunseram in gradina cea mare, vru sa facem o poza amandoi. Ala de facea poze zisa sa ne tinem de mana, daca suntem sot si sotie, da Costandin nu vru. Nu era a bine. Facuram poza cand zisa: "Acuma, muiere, mergem la vrajitoarea ce auziram de ea, sa ne dea in carti". Si dusa mana la brisca ce-o tinea ascunsa in buzunari. Asta, vrajitoarea, era o doamna de cele mari, care cica era nemtoaica, ceva, si cum intraram, el zisa ca vrea sa stie daca s-o mai intoarce de pe front, ca urma sa fie incorporat. Ea ii spuse ca da. Atuncea el intreba daca s-o mai insura vreodata, si eu ma ingalbenii ca sulfina. Intalasei ca m-a luat cu el ca sa m-omoare. Si femeia intoarsa cartea, si zise: "Esti insurat, da esti legat". "Stiu ca sunt", zisa el, "da nu sunt de nevasta mea?". "Noo, zisa vrajitoarea, nu esti legat de ea". Mai mult nu spusa, decat ca atuncea cand s-o intoarce de pe front, un barbat de negru o sa-l dezlege. Si cand ne-am fost coborat de la vrajitoare, el incepu deodata sa cante la acordeon pe strada de bucurie si zisa: "Auzi, fa, ce spusa, multumesc lui Dumnezeu. Ca daca nu spunea asa, te omoram, te bagam intr-un hududui din astia si pe urma ma duceam in linia intai ca sa mor si eu". Gheorghita ramane o clipa pe ganduri. In mana tine "o bracire", un fel de brau subtire de lana, pe care il netezeste absenta. "Si cand sa-ntoarse de pa front, asa fu. Un barbat de negru il dezlega, adica popa din Dobriceni, om mare. Ca aflase ca nu-i a bine cu Dinu al meu. Stia toata lumea, tot satul, ca nu ne aveam impreuna deloc. Da popa birui tot nacazul. Era asa de bine cu Dumnezeu, ca sa duceau toate vrajitoarele sa se spovedeasca la el, sa spuie cine pe care legase si cum facuse. Si asa afla parintele despre vraji. Si, fara sa spuie la nime, pusa intr-o zi vita de vie in pamant, o lasa sa creasca de-o palma si pe urma, uite-asa, cu mainile tinute la spate si cu ochii inchisi, desfacu lana rosie cu care era legata vita. Cu gura o dezlega. Si cum fu dezlegata vita, asa fu dezlegat si omu meu de popa din Dobriceni. Intr-o zi, cand vrui sa fac focul, Din al meu spusa: "Lasa Ghita ca-l fac eu". El nu facuse niciodata nimica. Si-atunci stiui ca vraja fu dezlegata si ca prinde de mine drag. Cand ma dusei la biserica, ma vazu popa ca eram luminoasa si numa atuncea imi spusa el ce facu. Pe urma avui trei copii impreuna cu omul meu. Trei baieti. Asa imi fu soarta."

Solomandrita

"Dupa ce fu dezlegat, ca la soare sa uita omul meu la mine, asa bucurie am trait eu. Avea drag de tot ce faceam, de munca, de tesaturi, de raurile brodate pe panze." Si raurile trageau la ea. "Uite, cusatura asta neagra de-aici, cusuta cu rau de argint, asta e veche de cand lumea, si a venit la mine singura. Am gasit-o pe apa, sub o piatra, si-am adus-o acasa. Camasa asta cu rauri rosii mi-o dadu moasa Ioana a Mutulesii, care aducea copiii pe lume si care mosea si descanta peste sapte sate. Era batrana tare, nu mai vedea nimic in fata ochilor, dar stia dac-ai miscat o ita din loc si in ce loc e soarele sau luna de pe cer. Era moasa mare, ca si mama ei tot moasa fusese in sat, si cand ma chema sa-mi dea camesoaia asta, imi spusa: "Ia-o si tine-o, ca-i de aur. E una dintre camesile uriasilor"." Intorc camasa pe toate partile, caci pare foarte veche, dar nepurtata niciodata, si dintr-o data, imi dau seama ca aceste camasi misterioase si uluitoare nu-si vor dezvalui secretul poate niciodata. Nimeni nu ar fi putut sa poarte o asemenea camasa imi spun, inca o data, in timp ce tanti Ghita povesteste, ca in transa, despre cum a fost atunci cand moasa Ioana a Mutulesii a adus-o pe ea pe lume, acum 85 de ani, cum o descanta cu bani de argint si cu carbuni ("la mine intotdeauna ramanea unul care mergea la fund"), cum facea cu acul gauri in ochiurile ferestrelor, pentru ca pe-acolo sa iasa duhurile rele din casa si sa intre duhurile cele bune ale soarelui si ale copacilor de-afara. "Sunt descantata pe viata", zice, aratandu-mi o urma mica, pe care-o are pe ceafa, "si nu-i semn in viata omului sa fie degeaba." Cand s-a nascut ea, Gheorghita, in octombrie 1918, era ploaie cu soare si asa avea sa fie si ea toata viata, sa rada mereu si sa se bucure, dar in suflet avea sa fie intristata. In ziua aceea - i-a spus mama ei -, soarele se vedea printre nori ca un ochi de balaure si moasa i-a descantat de toate, de soare, de babit, de deocheat si apoi, cand a fost s-o tamaieze, o bucata de tamaie incinsa i-a cazut pe dupa gat. A fost insemnata si asa a ramas, cu semnul tamaii scris pe trup, pana acuma. Pe urma mergea cu alti copii prin paduri, dupa bureti si dupa capataie de lemne, era fetita mica, si numai ea nu se temea de nimic, nici de intuneric, nici de vant, nici de adancurile padurilor. Animalele salbatice nu o atingeau, vantul nu o dobora si noaptea nu se lipea de ea, asa de luminoasa era. Doar ca ramanea uneori ca pe ganduri, si mai tarziu a bagat de seama ca asta se intampla atunci cand vedea "cate-o frumuseta anume". Ramanea cu ochii infipti in undele raului, atunci cand batea soarele dintr-o parte, si bulgarii de apa ziceai ca-s de aur, sau atunci cand apunea soarele dupa muntele Buila, facandu-i coroana de imparat, cu raze drepte, implantate in cer, sau vara, cand statea cu mainile intinse pe frunzisurile padurii, ca sa treaca solomandrita peste ele. Ea ramanea acolo, ceasuri in sir, cu nasul in mirosul de frunze, cu ochii atintiti undeva, nici ea nu stie unde. "Daca trece solomandrita peste maini de fata, atunci ea prinde indemanare la tesut si la facut rauri. La mine venea solomandrita in toata vremea. Asa era si mama, singura femeie din sat care incepea raurile din cap." Cum din cap? Da, asa, toate femeile din sat lucrau dupa un model, numai mama ei le incepea din cap. Si pe urma ea, Gheorghita, nu ca se lauda, dar nu exista femeie sa fi facut rauri ca ea, atat de complicate, de frumoase, de nemaivazute. "Tanti Gheorghita", zic, in timp ce ea pare sa viseze cu ochii deschisi la acele vremuri de demult, in timp ce lucrusoarele ei minunate par ca se strang intr-un fel misterios in jurul ei, "cine ti-a spus dumitale ca lucrurile vechi sunt pretioase, de unde ai stiut ca trebuie sa le strangi, ca au valoare, cum ti-a venit sa le aduni?" Ea nici macar nu ma priveste. "Nimeni nu-mi spusa, asa am stiut eu. Dumnezeu de ce stransa lumea la un loc cu toate celea?" Abia acum se uita la mine, asteptand un raspuns. Eu tac, pentru ca aceasta este intrebarea tuturor filosofilor lumii, la care tanti Gheorghita pare sa aiba un raspuns. "De frumuseta", zice ea cu liniste, apoi isi aranjeaza cu grija o suvita de par ce iesise de sub basma.

Despre vorbirea paraului cu piatra

Din ceaslovul deschis la intamplare citesc din nou: "Un cantec viata mea a fost/ in lumea asta mare,/ ce stiu sa-l cante pe de rost/ si om si pom si floare,/ un fir de iarba rasarit/ in drum, la intamplare/ am fost si lumea m-a cinstit/ calcandu-ma-n picioare".
Clipeste privind peste mine, apoi incepe sa recite. Spunem amandoi, eu citind, ea scotand din adancuri versuri pe care le-a scris acum 40 de ani: "Iar eu cu fata la pamant traiam in disperare,/ si in speranta, asteptand/ lumina de la soare./ Trecura peste mine ani/ si ani venira iara,/ cu ei o mana de tarani/ din glod ma ridicara./ Ma luara din noroaie/ si-atuncea inflorira-n sat/ si firele de paie".
Tacem. Tanti Gheorghita ma priveste, dar nu ma vede. E departe, undeva in trecutul ei, cu siguranta ca-si aminteste cand si cum a scris toate acestea. Eu o las sa pluteasca in apele amintirilor. Stiu ca atunci cand va reveni, imi va povesti. E ca o vanatoare de ganduri, la intamplare. Ea are zeci de caiete cu poezii, cu memorii, in care sunt descrise intamplari si personaje, vise de-ale ei si viziuni, in asa fel incat as putea sta cu ea zile intregi, fara ca povestile ei sa se termine vreodata. Fiecare rand scris de ea e o poarta catre inapoi. Unde va iesi de data aceasta?
"Nu fura necazuri sa ma-ndoaie, c-asa fusai, oteloasa, de sa mira lumea cum rezist, numai moasa Ioana a Mutulesii nu sa mira, stiind ca sunt descantata cu tamaie pe viata, de cand eram copila. Pai cand sa dusa omul meu Costandin la razboi si ma lasa neatinsa, ce crezi dumneata ca facui? Luai muntii in sir, singura, din Valea Lotrului pana in Orastie, masurand cu pasul vaile si dealurile Dobronului, plaiurile Pontii si Niovanului, Cindrelul si Puru, si Balindru, si Stejea, chipurile mergand cu puietii de brazi in brata, ca sa am dupa ce bea apa, dar eu cautand alinare de la Dumnezeu pe-acolo, pana la sfarsitul razboiului, cand veni omul meu de pa front, neatins, asa cum spusa ghicitoarea de la Valcea, si dezlegat de fermece. El nu ma intreba ce facui in timpul asta, doar imi facu baietii."
Mi-o imaginez batand muntii, singura, zile si saptamani, vorbind cu apele si cu padurile si cu cerul, micuta de statura si curajoasa, incredintata ca Dumnezeu e deasupra si ca o apara, incredintata ca ea e deosebita, ca are ceva ce altii nu au si nici nu pot intelege. Rasfoiesc ceasloavele ei imbracate in "rauri" rosii, pe copertile carora a brodat numele ei, si o intreb: "Tanti Gheorghita, cand ti-ai dat seama ca esti... altfel?" Ea povesteste cu dezinvoltura cum odata, demult, era fata in fata cu rasaritul soarelui si deodata a vazut ca poate intelege ce vorbeste apa cu pietrele. A ascultat cu luare aminte si a alergat apoi acasa, sa scrie ce auzise. Si-a dat seama ca ea poate vorbi cu toata faptura, ca arborii, apele si stelele, florile si oamenii sunt din acelasi aluat al lui Dumnezeu. Asa a stiut ca e deosebita si ca scaparea ei e sa "toarne in rauri" ceea ce vede. "Ca rauri nu sunt numai pe camesi, cusute, rauri se fac si din vorbe, cand pui poezia pe hartie, si cu glasul, atunci cand canti. Asta facui toata viata, turnai in rauri, la razboi, urzii si navadii si gurii si incepui sa tas, si ascunzisurile ce le gaseam in mestesug le spusai la fete si la femei de pe sate, ca eu ma uitam la raurile ce le-aveam pe camesile vechi si mai turnam si de la mine. Facui braciri fara numar, aprege cu pestisori si cu ramuri de copaci, cu soare, cu vant, valnice si zaveli ce n-a vazut pamantul facui, navadii macaturi cum sa facea in lumea veche si cum numai eu stiui sa fac, in tri si in patru ite... Pa toate eu le invatai cum sa faca, pa Ana lu Gonete, pa Maria lu Lazar, pa Nina lu Petrica a Nitii, pa Leana lu Tugurin si pa cate si mai cate. Numai un singur lucru nu stiui sa le invat." O clipa de tacere. "Sa inceapa a turna in rauri din cap, cum facea mama mea. Eu ma uit asa peste lume, mai ales dimineata, la rasarit, la cata frumuseta a lasat Dumnezeu, si numaidecat am in cap inceputul raurilor ce le-oi porni in ziua aia."

(Fotografiile autorului)