Politia nici nu i-a lasat sa coboare din autocare. Mai toti calatorii aveau acte rau intocmite. Unii aveau doar pasaportul, saracia si nevoile si neamul!
Nu este prima lovitura de acest fel. Lunar, sute de romani sunt intorsi de la granitele tarilor europene, unde vor sa faca un ban alb pentru zilele tot mai negre de acasa. Chiar si asa, exportatorii de brate de munca prospera. Si-au luat aldamasul, pot merge mai departe. Are balta peste. Firmele care se ocupa cu exportul de muncitori nu dau faliment. Mai cu seama ca, spun statisticile, tanara generatie este chiar mai decisa sa paraseasca tara decat romanii maturi. Drama este a oamenilor care si-au pus speranta si economiile intr-un sezon de munca la curatat piscine in Malaga sau Alicante. Contau pe acei bani. Pentru ei si pentru cei de-acasa. Sute de mii, unii spun chiar peste un milion de sezonieri romani trec cum pot granita anual, pentru a da piept cu capitalismul salbatic al muncii la negru. Pe la Oficiul pentru migratia fortei de munca trece doar a suta parte dintre ei. Ceilalti isi vand munca prin agentii particulare conduse, de cele mai multe ori, de insi mai interesati de castigul propriu decat de negocierea unor contracte omenesti pentru muncitori. Conform statisticilor, romanii plecati la munca in strainatate nu trimit acasa, in medie, pe luna, mai mult de doua sute de euro. Restul banilor se duce pe cheltuieli curente de intretinere la fata locului, casa si masa. Dar si asa, cu sacrificii si multe umilinte, sezonierii pompeaza, anual, peste doua miliarde de euro in arterele obosite ale finantelor romanesti. Cu ce pret? Cine sta sa adune bolile, accidentele, suferintele, abuzurile de pe o campie a muncii pe care sindicalistii romani n-au privit-o niciodata?
De regula, sezonierul este multumit ca a fost acceptat. Nu se mai oboseste, nici nu stie sa citeasca in contract ce i s-a pregatit. Ajuns la destinatie, descopera ca trebuie sa munceasca zi-lumina, sa traiasca in conditii precare, sa plateasca pentru intretinere si, uneori, sa ia cina in oras, la zece kilometri peste campul cu capsuni. Sunt multumiti si asa. Au ce trimite acasa, bani grei de transpiratie, care sa le asigure supravietuirea pana la urmatorul tur cu roaba al Europei. Decat somer acasa, mai bine negru pe plantatia de maslini. Forta de munca migranta - sezonierii despre care vorbim - nu este organizata in nici un fel. Poate doar in functie de retelele de interese ale traficantilor. Guvernul se multumeste cu banul intrat in vistieria statului si e fericit ca nu trebuie sa le dea de lucru acasa. Cei care ar trebui sa le apere drepturile, adica liderii sindicali, nici nu-i baga in seama. Au altceva de facut. Protesteaza, ironia sortii, impotriva unui fantomatic cod al muncii pe care inca nimeni nu l-a vazut redactat in forma de proiect. Nici macar presupusii autori, functionarii de la Ministerul Muncii. Legala sau nu, migratia fortei de munca a devenit un actor important pe piata muncii. In vreme ce liderii sindicali isi pierd vremea cu un cod al muncii care nu exista, mobilizand mari proteste salariale, clasa muncitoare pleaca dezorganizat, cum poate, in paradisul capitalist, multumindu-se sa-i spele dusumelele cu teul si sa-i culeaga capsunelele. Nepasarea liderilor sindicali e de inteles. Sezonierii sunt un fel de oi negre ale muncii. Isi cauta fericirea in alte parti, in loc sa imparta tovaraseste nefericirea de a fi salariat, fie si la negru, intr-o economie cenusie. Eventual sa plateasca si cotizatia si, cand i s-ar cere, sa voteze pentru ca in fruntea confederatiilor sindicale sa ramana cine a fost si pana acum. Spre binele si prosperitatea lor. A liderilor sindicali. Care acum fac si politica. Afaceri faceau mai de demult.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
