Ionut Chermenschi

Actor de profesie, spontan si cuceritor, se straduieste sa transforme normalitatea in subiect de ancheta: viata obisnuita, in opinia celor care-o traiesc. Bila alba pentru lipsa vulgaritatii si prezenta firescului.

"Vreau sa gust din libertatea navigatorului. Asta cred ca mi-ar aduce fericirea"

Vox populi, vox dei

- "Kensky Show", emisiunea pe care o prezinti la Prima Tv, a devenit in doar cateva luni un succes. Un succes al normalitatii, al bunului simt si al evitarii vulgaritatii, care face ravagii pe micul ecran...
- Vulgaritati si trivialitati au mai intervenit si la noi, pe parcursul filmarilor, dar le-am corectat imediat. Iar montajul a ajutat si el. Insa e limpede ca e o zona pe care nu dorim sa o "exploatam". Noi dorim sa aratam normalitatea acestei tari, care e exprimata prin normalitatea fiecaruia dintre noi. Tocmai de aceea avem pana la opt invitati intr-o emisiune. Contra-argumentul construieste. Noi stabilim o tema, generata de experienta de zi cu zi, si incurajam exprimarea opiniilor pe principiul: toti suntem egali.
- "Kensky Show" face parte din categoria emisiunilor cumparate din Occident sau a fost o "urzeala" romaneasca?
- In televiziune e foarte greu sa mai spui ca esti original. Desi ideea emisiunii le-a venit unor conationali de-ai nostri, ne-am trezit ulterior ca mai exista doua productii similare: una in Italia si alta in Olanda. Desigur, acolo lucrurile arata diferit, in sensul ca sunt alte bugete, iar emisiunea e gandita pe temperamentul poporului respectiv. Dar similitudini exista. La urma urmelor, talk-show-ul, ca produs de televiziune, are regulile lui. Dupa care, fiecare echipa il nuanteaza, il coloreaza in functie de ceea ce se doreste a fi scos in evidenta si in functie de personalitatea "creatorilor". Fiecare membru nou venit in echipa isi aduce contributia lui, mai mult sau mai putin subtila, construind pe ideea fundamentala ca, indiferent de varsta, sex sau grad de cultura, noi, toti, avem o opinie, si ea merita sa fie auzita, atat timp cat e exprimata in mod civilizat. Rolul meu este acela de mediator, de om care e bine sa se vada cat mai putin, dar care sa monitorizeze situatiile, pentru a pastra echilibrul balantei. Chiar si in momentele mai emotionale. Care sunt cel mai dificil de gestionat. Daca sesizez ca unul dintre invitati are o stare emotionala speciala, am grija de omul acela: fie mut discutia pe un alt fagas, pentru a-i oferi un ragaz sa-si revina, fie il sustin, fiindca emotiile sunt nu numai ceva firesc, dar sunt si ceva minunat: sunt expresia unei umanitati rafinate. Cel mai sensibil moment prin care am trecut a fost acela cand una dintre invitate, al carei sot a pierit in Revolutie, m-a intrebat cu o durere indescriptibila: "De ce a murit sotul meu?". Evident, nu eu eram cel care detinea raspunsul si, oricum, intrebarea nu venea ca o acuzatie, ci ca o lamentatie disperata. Tocmai de aceea, trebuie sa recunosc ca am fost extrem de tulburat si mi-a luat ceva timp ca sa putem continua filmarile. Insa imaginea acelei femei m-a urmarit mult timp.
- E o moda nebuna ca televiziunile noastre sa importe concepte de emisiuni din Occident, desi succesul lor este aproape inexistent. Sunt superficiale, hibride, de o vulgaritate extrema si violenta. Oare scenaristii romani au murit?
- Situatia din televiziune poate fi comparata cu aceea din domeniul asigurarilor. Si acolo exista formate preluate de peste hotare. Ceea ce e gresit este dorinta de a implementa un format, fara a-i aduce anumite modificari, care sa-l faca digerabil pentru un alt public decat cel caruia i-a fost destinat initial. Diferentele de mentalitate, de cultura, de traditii, de temperament nu pot si nu trebuie sa fie ignorate. A le ignora inseamna a-ti asigura - nu succesul, ci tocmai efectul contrar: insuccesul. E ca si cum cineva din strainatate ar dori sa importe celebrele noastre bancuri cu Bula. Am dubii ca ele ar fi gustate, asa cum se intampla aici. Cei care considera succesul extern al unui format garantia succesului si in Romania se imbata cu apa rece.

"Mister Adolescenta" si hazardul

- "Kensky Show" te-a adus dintr-o data in lumina reflectoarelor. Oamenii te plac, insa foarte putini stiu ca esti la baza actor, iar in televiziune ai ajuns... Cum?
- Prima data cand am luat contact cu televiziunea a fost cand aveam vreo 17 ani si am devenit "Mister Adolescenta" in Galati, de unde sunt eu. Ca urmare a castigarii acestui titlu, am luat parte la o emisiune realizata de Leonard Miron. Apoi eram student la Institutul de Teatru, in anul Iv, si aveam in vizita un coleg care a fost chemat sa colaboreze cu o televiziune. M-am oferit sa-l duc cu masina. In timp ce il asteptam pe un culoar, producatoarea emisiunii m-a intrebat cu ce ma ocup si daca nu vreau sa dau si eu o proba. Dupa cateva zile, am fost sunat si asa am inceput sa lucrez la "Duminica in familie", care era moderata de Mihaela Radulescu. Am prins gustul televiziunii si dupa incheierea lucrului la "Duminica in familie", am tot experimentat in zona aceasta. Cu un intermezzo, cand am plecat din tara, convins fiind ca norocul meu se gaseste pe alte meleaguri. M-am reintors insa, cu gandurile total schimbate: "Las ca ma duc eu inapoi la mine in tara si la teatru!". Teatrul a fost insa o experienta esuata, asa ca am revenit in televiziune. La "Kensky Show" am ajuns tot din intamplare. L-am sunat pe un amic de-al meu, cu care aveam ceva de discutat, iar el mi-a spus ca fusese invitat sa lucreze ca producator la o emisiune noua, la Prima Tv. In gluma, i-am spus: "Cum, si nu te-ai gandit sa ma chemi si pe mine sa dau o proba?" Foarte franc, el mi-a raspuns ca nu, pentru ca se cauta un alt tip de persoana, care sa indeplineasca rolul de moderator. Dar a incheiat, zicand ceva de genul: "Da nu treci si tu maine pe acolo? Nu ne-am mai vazut de-un an: mai vorbim, bem o bere...". A doua zi, mi-a spus: "Daca tot esti aici, hai si da si tu o proba!". Si din nou, dupa cateva zile, am primit un telefon de la producatorul general, care m-a anuntat ca am fost ales ca moderator.
- Asadar, nu mirajul banilor sau al notorietatii te-a adus pe drumul acesta.
- Ce sa-ti spun! De cand lucrez la "Kensky Show" mi-am construit trei vile, iar acum sunt in tratative sa cumpar Casa Poporului. Nu, in nici un caz banii nu au exercitat vreo fascinatie. In primul rand, eu nu sunt un tip materialist, iar in al doilea rand, nici nu se castiga atat de bine pe cat isi inchipuie "neinitiatii". Si tot neinitiatii sunt cei care glorifica ideea ca e minunat este sa te recunoasca lumea pe strada. Eu, unul, prefer anonimatul. Nu sunt un schimnic si nici nu neg ca ma bucura zambetul cald al oamenilor care ma recunosc, dar in acelasi timp, sunt si rusinat: cu ce sunt eu mai bun decat un inginer sau un doctor? E doar o intamplare ca meseria aceasta a mea are o mai mare expunere.

Oul si merdeneaua

- Daca in televiziune ai ajuns doar din intamplare, cum s-au intamplat lucrurile in cazul meseriei tale de baza: actoria?
- Pe toata perioada liceului, planurile mele de viitor au tot oscilat. In functie de fetele cu care eram prieten. (rade) Si care, in general, erau mai mari decat mine, deci evoluau deja in mediul studentesc. Eu le cunosteam colegii si prietenii si imi spuneam: "Uite ce bine e sa fii...!". Si asa, mi-am tot propus sa devin avocat, economist, marinar, filolog sau istoric! Ai mei erau disperati. Mai ales ca, desi aveam note mari, ei nu ma vedeau aproape niciodata invatand. Dupa bac, am mers la o prezentare de moda - pe vremea aceea "incercam" si cariera de manechin -, si acolo am cunoscut un actor din Galati. Care s-a uitat la mine si m-a intrebat daca nu m-am gandit sa dau la actorie. Desi nu aveam habar ce inseamna sa fii actor, am imbratisat ideea aproape instantaneu. Si cu mare entuziasm! Spre deosebire de parintii mei, care in momentul in care le-am anuntat aceasta decizie pur si simplu au ramas impietriti. Cea care m-a incurajat de la bun inceput a fost sora mea. Singura persoana din familie care se manifestase, inca de timpuriu, in plan artistic. Ea canta si la chitara, cunostea textele tuturor cantecelor, era un izvor de antren si buna dispozitie, in orice imprejurare. Ei, si cu inconstienta varstei, am dat la actorie. Si-am intrat si mi-a placut. Pana in anul Iv, cand nu e vorba ca am fost parasit de fiorul artistic, insa am descoperit o realitate dureros de cruda. Am aflat ca, de pilda, o actrita de mare si real talent nu-si permitea, din motive de saracie, sa-i dea fiicei sa manance decat o data pe saptamana, cate un singur ou. Ziua in care fata manca oul devenise practic un ritual sacralizat. Eu, ca student, mai lucram si in paralel cu scoala si o duceam mai bine. Iar asta mi se parea nedrept. Si mi se pare in continuare. Acela a fost primul moment de debusolare, care a declansat o oscilatie intre pragmatism si idealism si, in final, o detasare de scena. Desi aplauzele si sentimentul de implinire pe care il ai pe scena sunt de necontestat. Insa cand ajungi acasa din teatru si tot ce poti manca e o merdenea rece, e greu de crezut ca mai poti avea aplombul, pasiunea si chiar si claritatea mentala si sufleteasca de care ai nevoie pentru a construi un rol. Al doilea moment de pierdere a entuziasmului in legatura cu teatrul a survenit dupa intoarcerea in tara, asa cum am mai amintit. Am mers si am dat concurs la teatrul din Constanta. Initial, ni se spusese ca cei selectati vor primi cate o garsoniera de serviciu si un salariu un pic mai bun decat acela al unui debutant, pentru ca teatrul primea si sponsorizari. Am intrat in echipa, dar, spre stupoarea tuturor, am aflat ca "deocamdata" urma sa locuim, toti cei sase noi angajati, intr-un salonas din teatru, unde ni se pusesera niste saltele pe jos. Eu nu m-am simtit in stare sa lucrez in acele conditii si dupa o luna am demisionat. Dar dupa inca un an de zile, am trecut pe la teatrul din Constanta, ca sa-mi salut fostii colegi, si am descoperit ca acestia "locuiau" tot in salonasul cu pricina. Solutia prezentata de director ca temporara se permanentizase.
- Totusi: molipseala de teatru e grea. Nu se scapa asa de usor. Nu ti-e dor de scandura scenei? In plus, nu te tenteaza o cariera de cinema? Esti carismatic si telegenic.
- Bineinteles ca imi este dor de teatru. Am si primit mai multe propuneri, dar ele nu anuntau nimic special, nimic care sa ma motiveze creator. Insa astept un astfel de proiect. Il astept cu tot sufletul. In ceea ce priveste filmele... Am facut in zona asta ceva incercari. Insa, in general, ceea ce se produce acum pe piata romaneasca e echivalent cu prostitutia artistica. Sunt filme cu buget strain, realizate pe principiul: actorii lor, caii nostri. Multi actori romani se inghesuie la castinguri, dar asta se intampla numai din motive financiare. Ceea ce e grav. Eu, slava Domnului!, nu mor de foame, asa ca nu ma feresc sa spun ca astept sa fiu chemat, si nu chemat pentru orice, ci ca sa fac parte din distributia unui film care sa ma motiveze profesional, sa-mi dea emotie. Eu nu vreau sa fiu calul de povara al nimanui!
- O intrebare directa, pe gustul cititoarelor noastre: cand nu esti nici pe micul ecran, nici pe scena, cum arata viata ta personala, cine este civilul Ionut Chermenschi?
- Am 29 de ani. Sunt galatean, nu provin dintr-o familie de artisti si am ajuns actor din intamplare. Intamplarea pare a fi un factor definitoriu al vietii mele. Am avut o copilarie normala, fara privilegii sau suferinte iesite din comun. Poate ca a fost doar putin mai zbuciumata decat a altor copii. Fiindca mereu mi-a placut sa fiu lider. Am trecut si printr-o perioada cand credeam ca sunt cel mai tare, cel mai mare si ca le stiu pe toate, dar ea a luat sfarsit, cand am ajuns la Bucuresti. Sunt riguros si scrupulos si nu-mi place sa las lucrurile neterminate. Imi mentin vechile pasiuni (fac in continuare mult sport si citesc mult) si-mi cultiv vechile prietenii. Imi rezerv cate o zi pe saptamana, cand stau numai eu cu mine. Nu vreau sa sune foarte filosofic, dar chiar mi se pare extrem de important sa ai un timp doar al tau. Si imi place la nebunie sa ma plimb prin ploaie. Fiindca atunci strazile sunt pustii. Si ratacesc asa, fara sa ma uit la ceas... Cand revin acasa, sunt impacat.
- Suna a romantism. Un romantic indragostit?
- Nu sunt un romantic la carte. Sigur, ma bucur si eu de o lumanare aprinsa la momentul potrivit sau de o baie parfumata. Ma misca un peisaj de munte surprins la momentul apusului, cand lumina e dulce si calda si toate lucrurile capata o consistenta ireala, de basm. Insa nu sunt un romantic si nu sunt, momentan, indragostit. Desi sunt atasat de ideea de familie. Mai ales de ideea familiei din care provin. Dar ceva concret in ce ma priveste nu intrevad. In schimb, simt cu din ce in ce mai multa pregnanta ca imi doresc un copil. Sunt convins ca sentimentul nu e acelasi cu cel resimtit de o femeie, dar ce mai tura-vura: vreau si eu un copil.
- Fiindca vorbesti de dorinte, sa incheiem interviul intr-o zona apropiata: visezi ceva? Sau aspiratiile tale s-au implinit? Pari sigur pe tine, un invingator.
- Ma surprinde ce-mi spui si te asigur ca este doar o aparenta. In spatele acestei imagini sigure se ascund multe angoase, multe temeri. Poate ca tocmai ele genereaza senzatia de persoana sigura pe sine. Ceea ce imi doresc eu este sa stiu mai multe. Asta e cea mai mare frica a mea: ca nu stiu suficient. Sigur, cu cat stii mai multe, cu atat ti-e mai limpede ca mai ai enorm de invatat, de descoperit. Imi doresc sa merg inainte cu "Kensky Show", sa merg inainte bine. Si-mi mai doresc un velier de 12-14 metri. Cu care sa navighez vreun an de zile. Am terminat liceul de marina si poate ca de atunci mi-a fost sadita samanta aventurierului pe mare. Vreau sa gust din libertatea navigatorului. Asta cred eu ca mi-ar aduce fericirea.

Fotografii: Prima Tv