Bisericile-comori din Zarand sunt lasate sa moara

Monumentele indiferentei.

Ribita

A doua rastignire a lui Hristos

In Tara Zarandului ninge si e viscol, cum nu a mai fost prin aceste locuri. In biserica de la Ribita, nu departe de Brad, e o alta iarna, cu mult mai grea - iarna nepasarii noastre si a promisiunilor desarte. Cea mai veche si frumoasa pictura bizantina din Ardeal, intrata deja in patrimoniul Unesco, este lasata in voia sortii, a frigului si a umezelii. Tacuta si rabdatoare, suferinta a intrat deja in pereti, in culorile impreunate pe vesmintele unor sfinti fara nume. Parte refacuta, parte acoperita de fum, ingropata in tencuiala, pictura se zbate zadarnic sa iasa la lumina. Sub largi arcade pietruite inca de la 1400, apar ca o mustrare ctitorii: Jupan Vladislav si sotia Stana, alaturi de fratii Miclaus si minunate chipuri angelice, desenate prelung, cu un penel subtire, aproape transparent, in contra materialitatii lumesti si pacatoase a poftelor de tot felul.
Pe peretele din stanga, fasii dreptunghiulare de mortar par a reteza picioarele unui Iisus rastignit pe cruce. Spiritualizat, cu capul usor aplecat intr-o parte si parul umezit de sudoarea patimirii, Mantuitorul imbratiseaza parca intreaga lume, rastignit pentru a doua oara, pe peretele inghetat.
Cu ochii plecati spre pamant si cu bratele subtiri, arcuite, ca niste aripi pregatite spre inaltarea cea de pe urma, imaginea lui Iisus de la Ribita se resoarbe in umezeala rece a peretelui, cu o imensa parere de rau.

Dispretul lucrului facut pe jumatate

Biserica din Ribita e numai rani. Urme sangerande, mizere, ale lucrului facut pe jumatate. Superbele tablouri votive se caznesc sa iasa din chingile betonului varuit in graba. Chipuri de sfinti, de o expresivitate naucitoare, cu ochi mari si adumbriti de bunatate, par a-ti cere ajutorul. In dreapta catapetesmei, doua maini impreunate intr-un gest de resemnare absoluta rezuma, probabil, chipul unui pustnic patriarhal, dar si suferinta enoriasilor din sat, care asteapta de 7 ani ca lucrarile de restaurare, abandonate fara nici o explicatie, sa le redea biserica in intregime, asa cum au randuit mosii si stramosii lor.
Cu cat te apropii mai mult de ziduri, cu atat apar detaliile urate ale delasarii: portiuni de fresca afumata, urme de umezeala si de mucegai, un tavan rindeluit ca in salile de bal satesc. Alaturi, intr-un contrast strident si plin de durere, vegheaza chipuri unice in iconografia romana - Nedelea (Duminica) in impozante vesminte imperiale, Sfanta Marina lovind in diavol cu ciocanul sau Marele Arhanghel, considerat de multi medievalisti de renume, o capodopera a esteticii religioase bizantine.
Neavizat fiind, iti scapa multe detalii. Plin de insufletire, preotul Alexandru Letea explica si atrage atentia, fixand cu bratul intins un loc anume din catapeteasma. Ribita e o capodopera de arta, impunand prin geniul celui care a pictat-o, Stefan Zugravu, cea mai profunda viziune a ierarhiei ceresti: Arhangheli, Domnii, Incepatorii.
Frumusetea picturii (singura din Transilvania care pastreaza intreaga erminia ortodoxa) este fara egal. Nu intamplator, pictorul Sorin Dumitrescu a organizat la galeria bucuresteana "Catacomba" o expozitie dedicata Ribitei, iar chipul Arhanghelului Mihail sau al lui Iisus Pantocrator se afla in orice album serios de arta medievala religioasa. Biserica de la Ribita a intrat deja in patrimoniul universal. Strainii o stiu din carti si imagini colorate. Daca intamplator s-ar afla in Zarand si ar dori sa o vada, cu greu s-ar descurca. Ribita nu figureaza pe nici un pliant turistic, iar in drumul principal nu exista nici un indiciu lamuritor - o pancarta macar, cu un text, fie el si laconic: "Monument istoric, secolul al Xiv-lea".
Parintele Alexandru stie ca sunt multe de facut la Ribita, restaurarea unui monument cere migala si multa cumpanire. Graba este periculoasa si poti cadea in greseala, asa cum au cazut satenii in 1980, cand, vazand cat este de paraginita biserica, au varuit-o pe dinafara, distrugand tot ce mai ramasese din pictura exterioara. La Ribita nu ai dreptul sa schimbi nimic. Nu-ti dau voie inspectorii de la Patrimoniu, dar nici oamenii din sat. Parintele isi aminteste ca, abia iesit de pe bancile facultatii, tanar si plin de elan, a incercat sa indrepte ceea ce i se parea a fi adaos de prost-gust sau nepotrivire cu rafinamentul picturii. A refacut gardul darapanat din preajma, a scos covoarele urate din biserica, dar cand a vrut sa indeparteze stergarele asezate inestetic la tampla iconostasului, satenii au protestat, aproape revoltandu-se: "Nu se poate, parinte! Fara stergare, parca e un pustiu. Parca e o biserica parasita".
De cand e paroh la Ribita, parintele Alexandru a invatat sa fie intelept si sa tina cumpana dreapta intre randuiala bisericii si traditia locului, sa accepte - de pilda - parastasele din ziua de Pasti si unele obiceiuri de inmormantare, fara a se revolta ca ele incalca formal pravila si unele canoane. A invatat mai ales ca restaurarea unui monument nu se face la norma si la intamplare, asemenea renovarii unui hotel. Ca refacerea picturii trebuie facuta dupa toate regulile artei: in culori naturale din Italia si cu retete stravechi - zeama de branza amestecata cu oua, var si calti de canepa.
Directia de Patrimoniu nu face nimic, dar nici pe altii nu-i lasa
Dar pana si rabdarea are o margine, cand ea se numara in ani. Simplu preot de tara, parintele Alexandru Letea se simte cu mainile legate. Pare condamnat sa astepte la nesfarsit: fonduri, aprobari, comisii de evaluare. Bani nu are si lucrarile de restaurare costa enorm (50-60 de milioane metrul patrat). In plus, Directia de Patrimoniu nu face nimic de sapte ani, dar nici pe altii nu-i lasa. Pe buna dreptate, parintele ofteaza si se intreaba cum e posibil ca cineva sa-i interzica sa repare niste ferestre descleiate, prin care intra ploaia si zapada. "In biserica nu am voie sa bat un cui fara aprobare scrisa. In schimb, comisia de la Bucuresti mi-a cerut sa inlocuiesc lumina de la candele cu becuri si, peste toate, mi-a sugerat ca ar fi mai bine sa se schimbe dusumelele cu lespezi de piatra. Am refuzat categoric. Chiar daca piatra sporea frumusetea si vechimea bisericii, oamenii nu ar mai fi putut sa stea la Sfanta Liturghie din pricina frigului. Apoi, mi s-a zis ca ar fi mai bine sa ne mutam intr-o alta biserica, facuta provizoriu din lemn, si sa transformam monumentul de la Ribita intr-un muzeu, care sa atraga investitii si turisti. Nici de aceasta data nu am fost de acord. Casa Domnului nu poate fi muzeu. Fara slujbe si fara credinciosi, o biserica devine o cladire ca oricare alta, patru pereti si o turla. Ii iei slujba si rugaciunile, ii iei sufletul si rostul pentru care a fost cladita."
De sapte ani, parintele Letea asteapta o minune cereasca, inainte de a fi prea tarziu. Misiunea lui e sa vegheze si sa pastreze intreaga comoara Ribitei, intremandu-se cu vorbele duhovnicului sau, parintele Serafim de la Oradea: "Preot nu te faci pentru tine, ci pentru oameni, pentru sufletul si mostenirea lor".

Criscior

Banii care au facut picioare

Biserica sora, datand din aceeasi perioada si avand acelasi iconar vestit, Criscior se afla intr-o stare si mai jalnica decat Ribita. In biserica ploua ca pe camp deschis. Aici nu se poate spune nici macar ca lucrarile au fost intrerupte la jumatate. Tot ce s-a recladit pana acum a fost facut prost, de mantuiala. Jgheaburile au cedat, burlanele s-au dezlipit sub apasarea zapezii, carligele de sustinere s-au dovedit prea subtiri. Mai mult decat atat, reparand instalatia electrica, parintele Traian Cioara a descoperit ca toata consolidarea acoperisului era plina de hibe, ca materialele izolante fie lipseau, fie erau de calitate indoielnica.
In zadar a trimis memorii peste memorii, cerand Ministerului Culturii sa intervina de urgenta. Apa continua sa se scurga direct pe trotuar si in fundatie, amenintand echilibrul constructiei, si asa fisurata de ultimul cutremur. "Stam cu ochii la cer", zice parintele Traian. "Pe de o parte facem dezlegari de ploaie, ca sa aiba satenii recolta, iar pe de alta parte ne rugam lui Dumnezeu sa fie soare si senin, ca nu cumva apa sa distruga cu totul pictura. Deja, ce a mai ramas din frescele exterioare s-a degradat enorm. Ar trebui sa construim o copertina pe peretele nordic, dar inspectorii de la Patrimoniu ne ameninta cu amenzi uriase, zicand ca orice interventie neautorizata afecteaza grav monumentul. Drept sa spun, nu mai inteleg nimic. De la Bucuresti ni se spune ca banii de reparatii s-au virat, iar noi nu am vazut pana acum nici un leu. Toata lumea promite si nimeni nu misca un pai. Dupa atatia ani de amanari, nici nu mai stii cat nu se vrea si cat nu se poate. Macar de m-ar lasa pe mine, ca nu ma tem de munca, sa inlocuiesc un geam sau o usa sparta. Nu am voie, insa. Trebuie sa ma multumesc cu ce am. Sa blochez intrarea dinspre nord si sa acopar ferestrele cu folii de plastic, ca sa nu viscoleasca direct in biserica."
Crestineste vorbind, parintele nu poate acuza pe nimeni. Asta nu-l impiedica sa-si puna niste intrebari si sa banuiasca niste mari afaceri care stau in spatele reparatiilor de pana acum. Altfel nu se explica de ce nu s-a facut nici un fel de receptie sau de ce seful de santier oprea lucrarile dupa numai cateva zile, spunand ca fondurile s-au terminat. Impresia, greu de schimbat a parintelui este ca firma de constructii angajata de minister nu era specializata in restaurari. "Dupa cum lucrau, pareau niste zidari de blocuri, luati direct de pe santier. Tin minte ca odata m-am si enervat, vazand un muncitor care indrepta zidul, netezindu-l ca la expozitie. M-am rastit la el si i-am zis sa-si imagineze ca traieste in trecut, la 1700, si sa nu faca peretele drept. Sa-l lase mai cu urme de mistrie si cu zgrunturi. Sa-i dea o patina veche. Omul m-a privit mirat si atunci mi-am dat seama ca habar nu avea ce inseamna sa lucrezi la un monument istoric. Era un faiantar ca oricare altul."

Icoane si tricolor

Cu pictura restaurata pe bucatele, cu ziduri partial afumate si incalzite doar de suflarea credinciosilor in zi de duminica, bisericile de la Ribita si Criscior reprezinta doua monumente istorice de o valoare incalculabila. Dincolo de perfectiunea coloristica a icoanelor, ca un urias palimpsest, in zidurile de biserica stau suprapuse, inca de la 1400, intamplari si rasuciri ale istoriei, figuri de cneji locali, ungurizati apoi cu nume de Kristyor sau Csuka, grairi artistice si culori abil tocmite pe straie de sfinti, ce dau marturie despre legaturile Zarandului cu Moldova si Tara Romaneasca. Chiar daca orgoliul imperial a adaugat in naos statura regelui ungar (in urma conciliului budapestan de la 1279, care hotara obligativitatea acestui omagiu pentru orice biserica ortodoxa din piatra), intreaga pictura a bisericilor de la Criscior si Ribita vorbeste, prin braul tricolor, prin tivul si ornamentele hainelor, numai si numai despre romani, despre cnejii pamanteni ai Zarandului, cu nume de Balea, Stefan sau Iova.
Daca ai pictura de la Ribita, aproape ca nu iti mai trebuie nici cronici si nici hrisoave intemeietoare. Ai dovada vie a continuitatii si a talentului artistic romanesc. La Ribita, istoria e scrisa in fresca, in desene si culori, in taietura drastica a fruntii si in rabdarea ochilor mariti de tristete ai sfintilor, in solemnitatea nobiliar rurala a ctitorilor Vladislav si Miclaus, infatisati cu capetele goale, cu plete lungi si parul retezat pe frunte, asa cum poarta si astazi unii tarani din Apuseni. Chiar si acolo unde liniile desenului s-au pierdut pentru totdeauna, tot a mai ramas un rest de broboada rasfranta inapoi si legata ca la neveste, o maneca inflorata sau o altita, cu nimic mai falnica sau mai saraca decat ceea ce poarta astazi batranele satului.

*

Multe se pot citi pe zidurile bisericii de la Ribita sau de la Criscior, inclusiv loviturile asmutite de ciocan ale reformatilor care au vrut sa distruga, pe la 1700, scena iadului si a pedepsei de pe urma, plasata chiar in dreapta pridvorului. Intamplarea, sau mai bine zis, voia Domnului, a facut ca reformatii sa se opreasca din ciuntire si sa acopere cu trei straturi de var intreaga cronica roman-ortodoxa, infatisata cu geniul neegalat al lui Stefan Zugravu. Asa s-a implinit la Ribita minunea pastrarii frescelor. Din rautate si ura s-a zamislit cea mai frumoasa mostenire de erminie romaneasca. Gestul acoperitor al reformatilor a pastrat intreaga o capodopera.
Printr-o ironie a sortii, am mai castigat un argument al continuitatii noastre, un nume si un hrisov. Acum, se pare ca nu stim ce sa facem cu el. Judetul da vina pe Capitala, iar inspectorii de la muzeu, pe sefii de la Cultura. Fostul ministru Razvan Theodorescu se jura ca fondurile au fost aprobate, dar in contul santierului nu a intrat, de ani buni, nici un ban. Neavand voie sa schimbe nici un cui in biserica, daramite o usa sau o fereastra, parintele Alexandru Letea din Ribita lipeste geamurile cu scoci, face cat poate focul in soba, spre a limita condensul si incearca sa lupte din rasputeri cu singurele arme care i-au mai ramas: postul si rugaciunea.
Conteaza mai putin ca aceeasi situatie o gasesti si la Strei, la Lesnic, la Homorod. Necazul altora nu alina cu nimic necazul propriu. Ca este vorba doar de bani sau de incurcaturi birocratice, rezultatul ramane pana la urma acelasi: in inima Zarandului, in tara lui Avram Iancu, unde romanismul are si azi intensitati de vulcan si orice atingere adusa istoriei provoaca strigate de durere, nimeni nu protesteaza, nimeni nu observa, lasand totul in seama unui sarman preot de tara, pe care inspectorii de la Cultura incearca sa-l consoleze, promitandu-i, cu un optimism iresponsabil, ca in scurt timp il vor ajuta sa ridice o biserica si mai frumoasa si mai incapatoare. O biserica cu geamuri din termopan, pe masura timpurilor fericite in care traim.

Fotografii de Horia Turcanu