Liturghia Lacrimata Din Densus

In sfarsit, biserica monument a Densusului a fost restaurata. Apasatoarele schele au fost date jos, pictura veche de peste sase veacuri a vazut lumina. Lumea a intrat in normalitate. Biserica e intreaga si vie, ca la inceputuri, iar taranii densuseni ii canta mai departe lui Dumnezeu aceleasi pricesne ancestrale, dacice, unice in intreg crestinismul...

Zidurile cele vii

E liniste si e tihna in biserica din Densus. Taranii stau nemiscati, lipiti de peretii grosi, milenari. Imbratiseaza coloanele cenusii, cladite din pietre funerare romane, pipaie piatra citind cu degetele literele inscriptiilor strabune, pe care le stiu, oricum, pe de rost. Babute hategane cu ochii umezi sed aliniate in stranele stramosilor, tinandu-si obrazele intoarse in aceeasi directie, spre altar, toate rezemandu-si capetele de fresca veche de peste sase veacuri. Iar cand ingenuncheaza, nu-si desprind fruntea de dalele din piatra, aceleasi dale pe care au calcat odinioara, cu fala, frumosii regi daci. Doua milenii de istorie sunt atinse, duminica de duminica, de pielea aspra a taranilor densusieni, in vreme ce asculta cuminti Liturghia. De peste doua mii de ani ei s-au ascuns aici, intre zidurile greoaie, care au ramas nemiscate, neschimbate si vii. Nici invaziile barbare, nici tunurile lui Bukow, nici Ceausescu, nici nimeni n-a reusit vreodata sa le darame. Din vremea primilor crestini, Sfanta Slujba nu s-a intrerupt aici niciodata. Asa cum nu s-a intrerupt nici lungul sir al taranilor hategani, aceiasi si astazi, ca la inceputuri. Oameni si ziduri, ziduri si oameni. Si un acelasi trup: biserica.

"Daca ruga ta nu trece/ De-naltimea ta mai sus..."

Eu am mai scris despre biserica din Densus. Despre istoria ei complicata si indelungile ei suferinte, legate de o restaurare intarziata, care a tinut-o in chingi, asemenea unui muribund. Acum, nu mai vreau, insa, sa vorbesc despre monumentul istoric, ci despre spiritul divin al bisericii, despre comuniunea cu neclintitii ei credinciosi. Vreau sa va spun despre taranii aceia anonimi care, duminica de duminica, slavesc sfanta casa a Domnului prin rugaciune si prin cantari. Stau in mijlocul acestor oameni stravechi, sunt singurul dintre toti care a ramas in picioare, drept, putin rusinat, singurul care nu se atinge de nimic, care nu se sprijina de nici un perete. Astfel ca zecile de priviri se intorc spre mine curioase. Parca am nimerit aici din alt timp, inconjurat de niste fapturi din alta era. Printre usile imparatesti se intrezareste spinarea de aur a preotului. In fiecare duminica, parintele Alexandru slujeste cu amandoua palmele sprijinite pe o piatra funerara romana. Aceasta lespede grosolana este Sfanta Masa a Densusului. Pe ea stau painea si vinul. Preotul atinge roca sfanta si parca se incarca de puteri. Canta. "Cantare de biruinta cantand, glas inaltand si graind...". Iar dintr-o firida din dreapta altarului, cateva glasuri de tarani ii raspund: "Sfant, Sfant, Sfant! Sfant e Domnul Savaot! Plin e cerul si pamantul de marirea Lui! Osana! Osana!...". Simt, pur si simplu, cum emotia imi scoate lacrimi pe obraji. Am fost pana acum in sute de biserici, dar n-am mai auzit niciodata asemenea litanii, venite parca din lumea de dincolo. La inceput, ai senzatia ca oamenii aceia au luat-o razna, ca sfideaza orice canon al cantarilor ortodoxe. Pare mai degraba o tanguiala pagana, strigata nazal de femei si barbati deopotriva, fara macar sa fie armonizata intr-un glas. O doina primitiva, iesita din intunericul unor veacuri salbatice, asa cum nu se mai aude azi, cred, nici prin cele mai neimblanzite catune ale muntilor... Apoi urmeaza alte si alte asemenea "raspunsuri". Si abia intr-un tarziu imi dau seama ca in cantul acela aspru si primitiv, zac, totusi, armonii nebanuite. O stranie, ancestrala melodie ia nastere parcadin glasurile necioplite ale taranilor. O muzica antica, un bocet ce se mladiaza in tonalitati atat de duioase, incat, incet-incet, ti se pare ca parca l-ai mai auzit undeva, ascuns in vreo falie nevazuta a cerului, sau poate chiar in abisurile propriei tale fiinte... Un suspin nesfarsit. De necrezut, cum pot scoate din piept taranii aceia asemenea sunete. Inaintez cativa pasi, curios sa vad cum arata cantaretii. Si recunosc ca nu ma asteptam ca intreg "corul" din firida aceea sa fie format numai din trei oameni: doi barbati si o femeie. Atat. Trei insi ce canta la fel de puternic cat zece. La mijloc, un om scund, cu chip lat si visator, cu parul alb, pieptanat grijuliu pe spate, canta nitel mai gros, tinand barbia in piept si ochii cei albastri mereu atintiti asupra altarului. Si-n timp ce sufletul i se umple de cantec, pe chipul sau coboara un zambet care ii netezeste parca toate trasaturile, preschimbandu-l intr-un vesnic copil. Aveam sa aflu ca pe acest barbat il cheama Bogdan Domitian, ca are 66 de ani si ca de o jumatate de veac canta, duminica de duminica, in biserica Densusului. Imediat alaturi, in partea dreapta, ii sta "ucenicul" Petru Clep, om ceva mai tanar, spanatec, ce canta cu ochii intredeschisi, parca mereu absent la tot ceea ce se petrece in jur. Si femeia... Maruntica, uscativa, cu broboada strans innodata sub barbie, o taranca retrasa intr-un colt, smerita, lipita de zidul cu fresce, de parca ar vrea sa se ascunda, ca lumea sa n-o bage-n seama, sa n-o auda cantand. O cheama Olivia Tomoni, si toti densusenii sunt de parere ca impreuna cu ea, in biserica lor, canta un inger...
O ultima liniste, inainte de sfarsitul Liturghiei. Auzi fosnetul cojoacelor ciobanesti ale oamenilor care incep sa se-nghesuie bland, unul intr-altul, spre miruit. Si tocmai atunci incepe sa cante Olivia... Canta singura, taraganat, parca in acelasi ritm cu inaintarea pasilor taranilor. Canta pricesnele. Unicele, inegalabilele pricesne ale Densusului. "Daca ruga ta nu trece/ De-naltimea ta mai sus/ In zadar ti-e osteneala/ Gol intorci, cum gol te-ai dus... Daca fapta ta nu-ntrece/ Cu ceva al tau cuvant/ Viata ta-i desertaciune/ si-alergare dupa vant..." Nu vreau sa plang, caci imi este rusine de toti acesti oameni care ma supravegheaza mereu din ascunzatorile lor, dar nu ma pot abtine. Imi pun palma pe frunte, pe ochi, si nu gasesc puterea de-a ma intoarce si a iesi din biserica. O batranica incovoiata ma observa si-mi face semn sa stau in strana, in locul ei. Ma asez ascultator, fara cuvinte. Ea porneste sontac spre altar si, cand ajunge in rand cu lumea, se intoarce spre mine si-mi zambeste. Imi zambeste bland, ingaduitor, intr-un dinte, de parca ar vrea sa-mi spuna ca nu-s nici primul, nici ultimul om care plange.

"Cantari ca la noi nu gasasti, unde-ai mere"

"Cand intru in biserica asta parca mi se baga o putere. Altundeva n-as putea sa cant. Eu am mai fost si prin alte biserici, chiar si pe-aicea, prin tinutu Hategului, si-am vrut sa mai intonez cu alte coruri, da n-am putut. Mi se usca pieptu, ma-nec. Imi vine asa o tuse, o greutate. In alta parte n-am voce!..." Bogdan Domitian vorbeste zambitor, linistit, cu fata in plin soare. In spatele sau, pietrele de temelie ale bisericii ii ajung pana deasupra gatului. Piatra e calda, e fierbinte. In sat, i se mai zice"nea Tenucu" si e respectat ca unul din cei mai buni cantareti bisericesti din cati s-au auzit vreodata. "Cantari ca la noi nu mai gasasti in alta parte, domnule, oriunde-ai mere. Chiar si-n satele astea, din jur, tot nu samana. La Hatagel ii altfel, la Ciula ii altfel. Stiti de ce nu samana? Fiindca astea-s cantari inganate spre monomentu istoric vechi! Socot ca se trag de la daci, asa socot eu. Aicea, la noi, asa s-o cantat de cand ii lumea asta facuta. Liturghia "doinita" ii zice, sau liturghia lacramata. Stilu asta vechi s-o-nvatat din stramosi, de la unii la altii, si nu ti-o dat voie nimenea sa canti in biserica pan ce n-ai invatat cum ii corect. Eu am prins cantecu de la unu, Radu Gheorghe, un cantor batran de aicea din sat. Grozav era! Canta ca Dumnezau din cer! Ani de zile mi-o trebuit sa stau pe langa strana, pana ce m-o-ngaduit sa cant impreuna cu dansu. Si-abia din 54 am inceput sa servesc biserica asta. Cincizeci de ani, pana azi! Sa stiti ca am cantat in niste vremuri tare grele, domnule... Pe timpu comunistilor, eu am fost brigadier si nu-mi dadeau voie sa vin la biserica. Cateodata, cand era sarbatoare, urcam pe furis cu parintele Udila - Dumnezau sa-l odihneasca, ca tare preot bun o fost - si slujeam numa noi amandoi, aici, sanguri! El imi canta mie, eu ii cantam lui. Tineam vecernie seara, in secret, cu toata randuiala, complect, ca cand biserica ar fi fost plina de lume. Pe atuncea, nu era lumina electrica, nici caldura. Aicea, inauntru, iernile se facea mai ger decat afara. Da va jur pe Dumnezau meu: cand intram in biserica si-ncepeam a canta, cand aveam gatu, tot organismu incordat spre treaba asta, se facea cald! Cel mai bine eu am cantat atuncea cand mi-o fost frig, cand mi-era greu. Cand eram in suferinta... Imi intra o putere in cosu pieptului si atuncea puteam sa cant si mai tare, mai inalt! Cantam prin intuneric, in frig, si-mi incalzeam mainile de flacara unei lumanari, acolo, la strana. Uneori, parintelui ii ingheta apa si vinul in potir. Punea din cand in cand palma pe cadelnita ca sa-si dezmorteasca degetele vinete si sa poata da filele Cartii mai departe. Da cand iesea din altar, avea ochii in lacrimi. Ma-mbratisa si zicea ca-i o fericire sa slujeasca cu mine. "O fericire", asa zicea... Si mai zicea ca nu mai i-i frig. In adevar, asa era, nu ca ni se parea noua: din gura nu mai iesea abur. In biserica noastra era cald si placut, ca de la o soba..."

Vindecarea prin cantec

Parintelui Alexandru Gherghel nu-i ajung cuvintele pentru a-si striga iubirea fata de acesti oameni. Imi spune ca, la randu-i, de foarte multe ori plange in altar. Ca il ineaca lacrimile, ca nu mai poate citi mai departe. Ca poate tocmai taranii acestia simpli cu glasuri de inger sunt adevaratii sfinti, ce traiesc zi de zi langa noi, dar noi nu avem puterea de a-i recunoaste. Petru Clep vine, in fiecare duminica si sarbatoare, opt kilometri pe jos pana la biserica. La fel si Olivia Tomoni: sapte kilometri. Oliviei nu-i place sa vorbeasca despre asta. Zice ca pentru dansa nu e un chin, ci o bucurie. Si ca nu e nicidecum singura: ca ea, vin zeci si zeci de alti oameni. In 50 de ani de zile, Bogdan Domitian n-a lipsit de la nici o Liturghie. "Niciodata! Daca se-ntampla ca-ntr-o duminica sa fiu bolnav, nu ma duceam la doctor, ma bagam in biserica. Si ma faceam bine. Eu toata saptamana nu fac altceva decat sa ma gandesc la Sfanta Slujba. Numar zilele pana duminica. Doar-doar s-o face duminica, asa-mi zic. Sambata seara ma curat, ma primenesc, duminica de cand ma scol, nu servesc nimic in guramea. Ma-mbrac frumos si pornesc pasii pana la biserica. Simt pasii! Ii vad, ii simt. Uhuuu, ce pas bucuros am eu!... Parca, cu fiecare calcatura, Dumnezau ma intareste mai mult. In fiecare duminica, drumu spre biserica parca ii drumu spre Rai. Si cand ma bag inauntru, simt o atractie sfanta. De multe ori, am venit bolnav, slabit, si dupa ce-am terminat de cantat, am iesit sanatos. Dupa ectenia cea mare, cand ma apuc sa cant cele opt Tropare pe stil vechi, simt ca nu mai sunt pe lumea asta. Prin biserica noastra o trecut multa lume. Fiind monoment, vin mii de turisti. Si tati ne-o zis ca nicaierea n-o auzit asa cantece de frumoase. Am vazut chinezi plangand, boceau chinejii de se scutura camesa pe ei, si-o stat la toata Liturghia, pana la capat. Am vazut negri care miscau din gura, cantau cu noi, desi nu pricepeau nimica. Chiar acuma doua saptamani o venit la noi o familie de protestanti, care mai venise de multe ori inainte. El, Marc, neamt, ei ii zicea Lota si era suedeza. Aveau si-o copchilita, Pebl. Cand o fost la noi prima data, Lota o zis ca, ascultand cantarile noastre, o vazut in biserica ceva. Nu putea sa zica ce, da o vazut! O avut o descoperire. Anu trecut cand o venit, o vazut tot acelasi lucru. Acuma, la fel. O zis, cica - mi-o tradus baiatu parintelui: "Cand cantati voi, vine Dumnezau langa mine!", si cum nu erau cununati religios, Lota si Marc o hotarat sa se cunune in biserica noastra, in relijia noastra ortodoxa. Pe urma, eu am cantat cu episcopi, cu Inalti. Tati s-o mirat. Cica asa ceva n-o mai auzit. Preasfintitul Daniel de la Varset, care-o slujit inainte in biserica noastra, mereu imi zice ca, de fiecare data cand aude cantarile si colindele de Craciun, se gandeste numai la mine. Acu o saptamana, parintele mi-o cumparat o Carte noua. Faina, lucioasa, mirosea frumos. M-am bagat in strana, da n-am putut canta din ea defel, ma-ncurcam. La sfarsit, i-am zis: "Tine-ti cartea, parinte!". Si-am citit mai departe tot din cartea mea cea veche si neagra, cu urechi pe la coltu foilor. Am citit tot din cartea cantorului meu cel vechi... Cu ceva ani in urma, aici, in biserica, o intrat un domn elegant, fain-frumos. Era cantaret de opera, roman, da canta nus pe unde, la o opera din strainatate. Si-o cerut voie sa cante la strana, cu mine, o priceasna, "Asculta, Doamne, pe robii tai si nu uita ruga lor". M-am mirat ca de unde stie el priceasna asta veche. Si-am cantat amandoi. In adevar, el intona frumos, sus, ca o pasare maiastra. Eu cantam mai mult asa cum stiu eu, cum am invatat din stramosii mei. La sfarsit m-o pupat si mi-o tapat cativa forinti in buzunar. Mi-o zis ca nici un cantaret de opera din lumea asta nu se poate pune cu mine. Si-n adevar, asa ii. Fiindca noi nu cantam de ieri de azi, domnule! Cum aud pe la televizor: "baiatu are talent". Noi nu avem talent, domnule, noi avem un dar! Un dar cam vechi. Cam de doua mii de ani, domnule. Noi nu putem canta in alta biserica! In alta parte n-avem voce..."