Craciunul suspinelor

Au fost odata niste oameni care s-au jertfit pentru noi. Care au suferit cele mai crunte torturi pentru ca noi sa scapam de umilinte, pentru ca noi sa fim liberi. Au fost odata niste barbati carora le-au fost rapite copilaria si tineretea, care n-au avut parte de Sfintele Sarbatori decat intre gratiile puscariilor comuniste. Au fost odata, intr-o iarna, de Craciun. Au fost odata ca niciodata...

Printr-o crapatura dintre doua scanduri de brad, un fecior de taran se uita cum ninge cu fulgi uriasi peste sat. Ochiul i se zbate inspaimantat, tremura din tot trupul si plange. E singur acolo sus, in soprul acela inghetat. Singur de doua luni. Sta ascuns. Camesa alba, de canepa, a ajuns o zdreanta naclaita de sange. Are rani pe tot corpul. Din departari, din luncile de la poalele Muntilor Fagaras, se aud pierdut glasuri de colindatori. E seara de Mos Ajun. Baiatul se infasoara mai bine in cojocul mitos, zgribulindu-se in singuratatea inghetata a podulu. Deasupra, in cer, se aprind primele stele. Seara de Craciun a anului 1950. Colindele se aud din ce in ce mai aproape. Doar el e singur si infricosat. Daca va fi gasit, il asteapta moartea.
Cu capul sprijinit de grinda de lemn, baiatul incearca sa strapunga intunericul noptii. Fiecare fosnet al fanului, fiece soapta de afara, fiecare adiere de vant il face sa stranga pleoapele, cum facea in copilarie, cand se speria de ceva. Mai bine sa nu vada. Din clipa in clipa, se asteapta sa urce spre el militieni inarmati. Ii apar adesea in vise, atunci cand reuseste sa mai atipeasca vreo jumatate de ceas, iepureste. Si abia spre noapte, cand zarva se potoleste, cand glasul oamenilor si zbieretele vitelor din grajduri se sting, cand prin trupul sau istovit incep sa treaca primii fiori de caldura, flacaul isi face un culcus in fanul inmiresmat si lasa gandurile sa-l cotropeasca... Se afla aici, in Lisa, fugar in satul lui, la numai cateva porti de casa. Ar zbura pana acolo, daca nu s-ar teme sa fie vazut. E urmarit de Securitate. A fost batut, legat cu sarma, patru barbati l-au calcat in picioare pana au obosit, pana ce n-au mai avut putere sa il loveasca. L-au chemat din nou la ancheta, ca sa-l stalceasca din nou. Nu s-a dus, a fugit. La 19 ani, unul si l-a petrecut deja prin cele mai crunte puscarii comuniste. A platit din greu indrazneala de-a se opune noii oranduiri ticaloase, care incepuse sa macine satele din Ardeal. Il costasera cerbicia lui de fagarasean mandru si incapatanat, convingerea lui, nascuta inca din anii copilariei, cum ca toti comunistii-s niste neispraviti. Au fost, de vina, poate, si vorbele tatalui sau, indarjirea lui atatata impotriva regimului adus in tara de rusi. Fusese un om tare, un om de fier...

Carutele cu ingeri

In 1945, Dumitru Moldovan avea 14 ani si mergea impreuna cu taica-sau intr-o caruta, dincolo de Olt, acolo unde isi aveau paminturile. Lasau in spate piscurile sidefii ale Fagarasului, leganandu-se in voia calului, tot mai departe, pe drumul de tara ce serpuieste bland, prin lungile podisuri ale Ardealului. Aproape atipise, atunci cand tatal sau a smucit haturile. In fata carutei erau doi jandarmi. Au vorbit scurt. "Unde mergi?" "No, la lucru". "Hai sa mai faci un drum pana in gara Voila!". Atat. Crede ca atunci i-a urat prima data pe comunisti. Pana atunci, nu-si amintea ca tatal sau sa fi primit vreodata vreo porunca. Au mers pana in satul vecin, unde jandarmii au scos din case cinci oameni si i-au pus in caruta. Tine minte ca astazi ca aveau parul galben, ca ingerii. Erau nemti, sasi pe care ii deportau in Siberia. In urma lor, din ograzi, ieseau femei si copii plangand. Jandarmii ii imbranceau inapoi in case, ii amenintau din drum ca-i impusca daca nu inchid ferestrele. Li se vedeau chipurile pe dupa perdele, prohodindu-i pe cei plecati, ca pe morti. "Nicicand nu mai vazusem atatea lacrimi, atata durere. Era ca la noi in sat, cand murea cate-un tanar. Bocete. Tot ceva asemanator era si acolo..." Sasii stateau nemiscati in caruta tatalui, doi de o parte, trei de alta. Drepti, fara sa vorbeasca nici un cuvant. Pe masura ce se apropiau de gara Voilei, pe platourile arse de soare incepeau sa apara alte si alte carute. Din Cerisor, din Carta, din Calbor... "Atunci, da! Cred ca atunci, gandindu-ma la ce durere-i in inima oamenilor alora ramasi acasa, atunci am prins pentru prima data un picut de ura pe jigodiile astea de comunisti..."

Un steag in flacari

Apoi, fiindca l-au vazut "tare", cu cai buni, tatal sau a mai fost folosit si inainte de alegerile din 46. "Il obligau sa duca in caruta lui tot felul de tigani, de oameni de nimic, ca sa defileze in Fagaras, sa strige "Jos dusmanii poporului si ai democratiei!". Erau istoviti caii nostri de atatea drumuri. Adesea mergeam acolo impreuna cu tata. Ma uitam la el cum tine haturile, cu dintii inclestati si privirea atintita inainte. Imi era mila de el, bietul tata... Atunci am simtit pentru prima data dorinta sa fac ceva, sa sting ura care ma incoltea." N-a mai stat mult pe ganduri. Era tot asa, o seara de iarna. Ningea bogat. Dumitru a ales cateva pietre rotunde din ograda lui, de sub zapada, si le-a bagat in buzunar. S-a dus la Victoria, in centrul orasului, si s-a uitat in sus. In varful fostei fabrici nemtesti, tronau patru tablouri uriase si un steag rosu. S-a urcat pana acolo si a dat jos steagul. Fara nici o ezitare, i-a dat foc. L-a privit cum arde in fata lui, pe caldaram, pana ce s-au stins si ultimele flacari. Apoi a scos pietrele din buzunar si le-a aruncat in tablouri. Cu ura! Peste cateva zile, l-a dat in vileag un vecin din sat. Azi, in decembrie 2004, omul acesta inca mai traieste si se vaita in fata tuturor, pentru cat de mult a suferit el din cauza comunistilor. Ba chiar ca a facut o luna de puscarie politica... Din cauza acestui netrebnic, Dumitru Moldovan a fost condamnat mai intai la opt luni: Alba-Iulia, Aiud, Gherla, Peninsula Valea Neagra, Cernavoda, Poarta Alba, in cele mai crunte chinuri si umilinte. La 18 ani, traise deja toate torturile pe care le poate inchipui o minte omeneasca. Imediat dupa ce s-a intors in sat, a fost pus sa-si tradeze un prieten la care tinea "ca la tata", un inginer, pe nume Schneider. Trebuia doar atat, sa le dea cateva informatii din casa neamtului, promitandu-i-se in schimb ca, de acum inainte, va trai bine. N-a facut-o. Ba chiar i-a dat de stire sasului sa se pazeasca, desi stia ca pentru asta poate s-ajunga iarasi la inchisoare. Asa a si fost. L-au calcat in picioare. Patru securisti l-au calcat in picioare. Plin de rani, s-a tarat pana in soprul asta cu fan. Nu s-a mai dus la alta ancheta. Iar acum se afla aici, asteptandu-si moartea, in seara de Mos Ajun.

Dor de copilarie

Craciunul acela din soprul cu fan il va tine minte toata viata. Il va pastra in amintire ora de ora, minut cu minut. Dupa fiecare ceas, scotea tremurand mana din cojocul ciobanesc si, cu un ciot de creion, insemna pe o grinda cate o cruce. Sute de cruciulite au fost scrise pe grinda aceea, de sus pana jos. Dumitru Moldovan a trait atunci fiecare ora, de parca ar fi fost ultima. Fiecare semn incrustat in lemn a insemnat pentru el o zi in plus de viata, o victorie, o biruire a mortii. "A mai trecut un ceas si inca sunt viu", isi zicea necontenit. Iar colindatorii se apropiau tot mai mult...
Prin crapatura aceea dintre scanduri, Dumitru putea zari o portiune de ulita cu omat inalt, neatins. Niste copii s-au oprit putin in dreptul lui, zbenguindu-se voiosi in zapada. Nu-si poate explica de ce imaginea asta i-a ramas atat de vie in amintire. "Ma invarteam prin podul ala si ma tot gandeam la copiii pe care-i vazusem jos. Se jucau, erau niste copii nevinovati. Ma invarteam si parca ma gandeam de ce n-am avut si eu o copilarie usoara, de ce nu am o tinerete ca toti oamenii. Cu ce gresisem? De atata mers roata, o ramas urmele pasilor mei pe podeaua soprului. S-o facut carare, se vedea cararea sapata in fan, in lemn, dupa atata mers in zadar, asteptand o minune. Nu-mi doream nimica altceva decat sa ma intorc acasa..."
Cateodata, seara, urca in mare taina tatal sau. Il incuraja sa reziste pana la primavara, fiindc-o citit el in ziare c-o sa izbucneasca razboiul al treilea mondial, ca vor veni americanii si-apoi o sa fie iarasi pace. "Pan la primavara, precis scapam de comunisti! Precis scapam...", asta ii spunea mereu, imbratisandu-l smucit, barbateste.

Samaritean, cu pretul vietii

Omul care-l adapostise pe Dumitru in soprul lui fusese un lisean, unul Greavu David, barbat cu vreo cincisprezece ani mai varstnic ca el. Cand l-a vazut plin de sange, in fata portii, n-a sovait o secunda. I-a dat sa manance, ba chiar a reusit sa aduca, in mare taina, un medic care sa-i tamaduiasca ranile infectate de la picioare. Iar in seara de Craciun, dupa ce i-au adormit copiii, l-a coborat din sopru si l-a invitat in casa, ca pe un adevarat oaspete. Desi avea familie, nevasta, trei fete mici, desi stia prea bine ca asta l-ar putea costa libertatea sau chiar viata, nu i-a pasat de nici o primejdie. Au stat amandoi impreuna si au inchinat un pahar de vin in cinstea Nasterii lui Hristos. L-a mai chemat in casa si altadata. Inainte de Anul Nou, la usa au batut trei jandarmi. Calm, fara nici o emotie-n glas, David Greavu l-a bagat intr-o camara unde-si tinea cartofii pentru iarna. Din intunericul ei, Dumitru il asculta cu cata stapanire de sine le spunea militienilor ca n-a vazut pe nimeni prin preajma casei, nici un flacau fugar...
Spre primavara, a fost nevoit sa plece. L-a dat de gol o copila. Ana, cea mai mica din fetele lui Greavu, de numai cinci anisori, l-a vazut! A zarit odata, intamplator, o umbra neagra cum urca in podul surii, pe scara. "De atunci, de cate ori iesea afara din casa, copila se uita in sus si striga: "Ma! Ma! Ma!". Devenise periculos, c-o auzeau vecinii. Degeaba i-o tot zis parintii ca nu-i nimica acolo. Degeaba o dus-o prin sop, rascolind tot fanu, controland peste tot si zicandu-i ca "uite, ti s-o parut"... Copila simtea. Cateodata, frica are un miros. Un miros acrut, care iese din corpu omului inspaimat. Ana simtea frica... "La plecare, Greavu i-a dat mancare si-o arma. I-a pus-o in mana si i-a poruncit sa o ia. N-a acceptat nici un refuz. Pentru asta si pentru faptul ca l-a gazduit pe flacau, avea sa fie condamnat la zece ani de inchisoare. Pana iarna urmatoare, Dumitru a mai trait ascuns in sat, apoi in padurile Fagarasului. A stat in pivnita unui gospodar pe nume Moga Matei, zis "Tomiticu", apoi la unul Jean Pop. "Tomiticu" a murit in puscarie. Jean Pop a fost condamnat la moarte si executat, sase ani mai tarziu. Dumitru nu i-a tradat macar c-un cuvant, pe nici unul dintre acesti barbati adevarati. Au marturisit ei insisi ca l-au ajutat, dupa indelungi schingiuiri.

Fantana fara fund

Cand Dumitru a luat drumul muntelui, padurile inverzeau. A urcat sus de tot, pana aproape de culmile Fagarasilor. A dormit prin hatisuri, cu cerul instelat deasupra si cu arma sub cap. A invatat sa paseasca neauzit, sa adulmece mirosuri indepartate, precum salbaticiunile. A invatat sa citeasca urmele proaspete ale pasilor, sa deosebeasca dintr-o privire care sunt talpile "lor" si care ale fratilor lui, partizani.
Apoi a venit alta iarna si alt Craciun. 1951. Dumitru avea deja 20 de ani si a hotarat sa nu mai vina in sat, pana la caderea comunismului. Ca sa nu mai puna in primejdie pe nimeni. Si-a sapat un bordei departe, pe un pisc de piatra, unde se avantau numai uliii. Dupa ce l-a terminat, a coborat pentru ultima data in Lisa, ca sa-si ia ceva provizii si sa le zica parintilor ramas bun. Mama sa a inceput sa planga in hohote, acoperindu-i fata cu sarutari. La fel si soru-sa. Parca presimteau ca n-o sa-l mai vada, decat peste foarte multi ani. Tatal nici n-a clipit. El era un om "tare". A apucat traistele si i-a spus, calm, c-o sa-l ajute sa duca merindea pana la poalele padurii. Au pornit la trei dimineata, pe o ulita dreapta, printr-o ninsoare ca-n basme, spre iesirea din sat, catre munti. Auzind ca si-a facut bordei si ca pleaca, barbatii satului - adevaratii barbati - ieseau in ulita sa il vada, sa ii aduca merinde. Isi riscau viata pentru el. Ieseau unul cate unul pe porti, ii dadeau cate un desag cu mancare si-l strangeau puternic la piept. "Sa ai grija de tine, baiete..." Apoi, tatal si fiul s-au pus la drum. "Era vreo patru dimineata, intuneric bezna. Eu mergeam in fata, tata cam la vreo doua sute de metri in urma mea, cu multe traiste-n spinare. Nici nu-l mai vedeam prin intunericu noptii. La capatul satului, acolo pe unde ieseau de obicei carutele spre padure, zapada se topise putin si se facuse cam noroi. Dupa ce am iesit din Lisa, am stat o data si am ascultat in urma. Nu se auzea nimic, decat pasii lui tata, cum veneau prin noroi: "leamp-leamp, leamp-leamp...". Tin minte, de parc-ar fi fost ieri: am ramas pe loc aproape un minut. Nu stiu, parc-as fi presimtit ca ceva ingrozitor o sa se-ntample. Apoi am mai facut sase pasi inainte. Sase. Si imediat, din partea dreapta, o rafala de pistol mi-o luat picioarele. M-am aruncat pe burta, am aruncat traistele, mi-am scos ranita si m-am tarat incet spre un sant prin care curgea o tar de apa. Cunosteam terenu, am zis ca daca mai fac cinci metri si-ajung acolo, scap. Da cand miscam din picior, tot liorcaia ceva inauntru, in talpa. Abia atunci am vazut ca tot picioru era plin de sange. Din urma mea, tata o inceput sa traga cu arma. Cu toate puterile m-am ridicat si-am fugit. N-am apucat. Doua cartuse mi-o intrat pe aicea, prin burta. Unu o iesit prin sold, celalalt prin picior. Vedeam prin intuneric niste umbre mari, cum tabarasc toate pe mine. Pe urma, parca m-am dat peste cap. Parca ma afundam intr-o fantana adanca, cu apa limpede, si vedeam cum totul se invartea in jurul meu..."
Abia de atunci a inceput adevaratul calvar. L-au torturat inca din spital, la Fagaras, imediat dupa ce-si revenise din coma. "O fost niste dureri groaznice, nu stiu cum sa va spun. M-o batut in pat, cand inca erau perfuziile bagate-n mine. Aveam picioru intr-o cizma de sarma si ei il radicau pana la capat, cat tinea legatura: "Unde voiai sa mergi, jigodie?" "Banditule!" "Cine ti-o dat armele?" "Cu cine ai vorbit?..." Lesinam cateodata. Cand ma trezeam, vedeam cum gealatii aduceau cate o asistenta medicala, ca sa ma stearga la fata de sange. Apoi, porneau iarasi: "Spune, banditule!...". Eram singur intr-un salon, cu criminalii in juru patului, si-n timp ce ma chinuiau, unu dintre ei canta dintr-o muzicuta, ca sa nu se auda urletele mele de durere. Canta la muzicuta melodii vesele, marinaresti. Zile intregi am auzit muzicuta aia blestemata cantand, aceleasi si aceleasi melodii. Zile intregi. Si doar cateodata, cand securistul se mai oprea putin din cantat, auzeam pe fereastra uratorii, cu plugusorul, de Anul Nou. Abia atunci plangeam cu adevarat. Imi plangeam de mila, din toata inima, ca un copil..."

Calvarul

L-au dus cu tot cu pat sa-l ancheteze la Securitatea din Sibiu. L-au operat in bataie de joc, lasandu-i un tifon mare ("40/50 de centimetri", tine minte si-acum) intre intestine. Apoi, inca pansat, cand abia isi venise in fire, l-au bagat direct in inchisoare. Exact de Craciun, pe data de 25 decembrie 1951, in timp ce el agoniza in spital, il condamnasera la paisprezece ani de puscarie politica. Sibiu, Gherla, Canal, Capul Midia, Balta Brailei, Luciu Georgieni, Periprava, Jilava... Peste tot. Operat de nu stiu cate ori, invelit in bandaje mizerabile, delirand de febra, cu infectii cumplite la burta, el, Dumitru Moldovan, a vazut sute si sute de oameni murind in jurul lui. "Am vazut oameni omorati din bataie fara nici un motiv. Am vazut, la Capul Midia, oameni mancand caini, mancand serpi, la Salcia, oameni mancand iarba, ca animalele. Am vazut la Canal oameni atat de slabi cum nu credeam ca exista. Cand stateam la Dunare sa ne imbarce-n bac sa venim catre lagar, vedeam oameni care fusesera arestati odata cu mine, barbati corpolenti: acum, le atarnau pieile de la burta pana aproape de genunchi, nu mai aveau nevoie de sort..."

Zidurile cu poezii

Iarna, in "izolarea" de la Gherla. O celula rece, sub pamant, fara nimic inauntru. Din cand in cand, intra un militian care arunca apa pe jos, cat sa nu treaca de pragul inalt si sa nu iasa pe sub usa. Nu te puteai aseza zile intregi nicaieri, pe podeaua de piatra uda. Dumitru dormea in picioare, cate o jumatate de ora, cu capul rezemat de perete. Primea mancare numai o data la trei zile, niciodata mai mult de doua portii intr-o saptamana. Se invartea la nesfarsit, pasind prin pojghita de apa inghetata, si se gandea la satul lui, la faptul ca va iesi din inchisoare batran, ca n-a iubit in viata lui pana acum nici o fata... Si totusi, din inchisoarea aceea de la Gherla nu i-a ramas in amintire nici frigul, nici batjocurile, nici infometarea. "De la Gherla, mi-o ramas in primu rand poezia. Versuri. Mii de versuri scrise pe parete..." Odata, rezemandu-se cu capul de peretele jilav, a vazut scrijelite, in dreptul ochilor lui, niste versuri. Putin mai incolo, altele. Apoi, altele... Tine minte si azi, aproape trei mii de versuri de Radu Gyr, Crainic, Baldovin, Simion Lefter... Le-a invatat pe de rost, le-a repetat de mii de ori, invartindu-se prin carcere insalubre, si e convins ca versurile acelea, recitarea lor necontenita in minte i-au salvat viata. Apoi, in urma unei turnatorii, a venit un ordin de sus, si toate celulele au fost varuite gros, cu manie. Dumitru isi zdrelea unghiile de ziduri, scormonindu-le ca sa mai poata deslusi macar cateva franturi de strofe. Era disperat, aproape ca-si pierduse orice reazem al sufletului. Dar intr-o seara de iarna, frecand cu saliva varul de pe zidurile celulei sale, a gasit acolo un adevarat miracol: o poezie intreaga, de la un capat la altul! S-a apropiat si a citit mai bine. Era o colinda. Una pe care nu o mai auzise niciodata. O colinda despre amarnica tristete de a nu mai fi copil.
Era foarte greu sa-ti dai seama cand vine Craciunul acolo, in intunericul temnitei. Nimeni nu stia, nimeni nu mai simtea trecerea zilelor. Se stia doar atat: ca e iarna. Sus, pe ferestrele cu gratii, erau puse niste obloane grele, din lemn, inclinate foarte putin, doar atat cat sa poti vedea o fasie de cer. Un cer prin care, cateodata, coborau incet fulgi de nea. Dar daca erai vazut prin vizeta, zabovind fie si-un minut in fata acelei ferestre, privind in sus, te puteau astepta saptamani intregi de batai si de carcera. Dumitru devenise insa curajos. Era de acum un adevarat barbat,aproape incapabil sa mai simta frica. Zile la rand s-a chinuit sa scoata din lemnul oblonului un nod. Cu coada unei linguri, in scurtele ragazuri pentru mancare, se urca pana acolo, caznindu-se sa miste, putin cate putin, sa traga nodul acela din carnea lemnului. Si, pana la urma, a reusit! Si-a lipit ochiul de gaura aceea, si atunci - zice el, "a vazut minunea"!... "Gaura aia in lemn o fost ceva... parca o fost gaura cerului! Un vizor catre Rai!..." Ochiul orbit de intuneric al lui Dumitru era inundat de lumina. Isi amintea, fara voie, de anii aceia cand pandea dintr-un pod inghetat cum se joaca niste copii nevinovati. Asta a fost, de fapt, intreaga lui viata: o vesnica panda. "Eram, nu stiu cum, fericit, intelegi? Era mica mea comoara tinuta in secret, singura vedere pe care-o aveam spre libertate! Prin gaura aia vedeam, peste zid, cateva cruci dintr-un cimitir si-o biserica. Cimitiru Roza Sandor, cred ca. Si puteai, cateodata, sa mai vezi si inmormantari: astea erau pentru mine o adevarata sarbatoare! Vedeai venind oameni normali, imbracati oraseneste, puteai vedea tristetea si lacrimile unor oameni liberi. Intr-o zi, am vazut cimitirul pustiu. Pe urma, dupa vreo doua-trei zile, lume mai multa si parca putin mai schimbata. Mai degajata. Nu pareau sa vina la mort. Erau oameni mai ingrijiti, imbracati ca de sarbatoare, si stateau parca toti, asa, cu spatele la mine, adunati in fata bisericii, ca si cum ar fi ascultat o slujba insemnata. Atunci m-am intors de la fereastra, spre dormitorul comun, spre cei aproape doua sute de detinuti infometati care stateau intinsi pe priciuri, si am urlat din rasputeri, ca un nebun: "Fratilor, astazi este Craciunul!"..."

Ingerul salvator

Tatal din Rai

In iarna lui 1959, s-a intalnit cu tatal sau. La Stoenesti, undeva prin Baltile Brailei. Il condamnasera la zece ani de inchisoare pentru motivul scris in sentinta - ca "a dus trei traiste de mancare numitului Dumitru Moldovan, in seara de Craciun". Cum s-au intalnit? Tine minte ca pe malul Dunarii erau mii de oameni intinsi pe burta, in zapada, cu capul lipit de pamant. Fusesera adusi in trenuri, de la alte inchisori, si acum erau supravegheati din turele, de militieni cu arme automate, neavand voie sa faca nici o miscare. Alti militieni treceau incet printre ei si le faceau perchezitia inainte de intrarea in lagar. Deodata, din stanga lui, a auzit o soapta gatuita: "Baaa, vezi ca-i si tata-tau pe aici...". S-a uitat intr-acolo: un om scheletic striga infundat, cu gura in tarana. L-a intrebat, cu disperare: "Unde-i? Unde-i?...". S-a tarat pe burta, cautand din om in om, intreband infrigurat, mereu intreband: "Moldovan Vasile! Stiti ceva? Moldovan Vasile?...". Nu-i mai pasa de ceea ce strigau santinelele de sus, amenintandu-l cu impuscarea. Si-n cele din urma, l-a gasit. Tatal parca il astepta. Era acolo, in zapada, cu capul intors catre dansul. Barbatul acela "tare" era acum numai piele si os. Nu mai avea dinti, ochii lui mari si severi erau adanc infundati in orbite.
Au ramas impreuna doar cateva saptamani acolo, in Baltile Brailei. Apoi au fost trimisi catre alte lagare. Tatal sau avea sa moara dupa cateva luni, la Periprava, in noaptea Invierii anului 1960. Exact in aceeasi noapte si exact la orele doua - stia asta dupa schimbul santinelelor -, fiul s-a trezit dintr-un vis. Se afla in lagarul de la Salcia, la infirmerie. Visul era asa: "Se facea ca eram iarasi in sat si mergeam cu tata spre bordeiu din munti, unde voiam sa iernez. Era acelasi drum de carute pe care am fost impuscat. Si urcam catre culme. Se pusese zapada uriasa, pan la piept. Eu mergeam inainte si rupeam zapada si-l auzeam pe tata cum gafaia in spatele meu: "Hiii, hiii, hiii...". Urcam amandoi, unu-n spatele celuilalt, spre piscurile Fagarasului. Cand ma uitam inainte, vedeam ca varfurile alea sunt sufocate de zapada, nu se vedea nici un punct negru de pamant. Dar cand ma uitam inapoi, tot ce lasam in urma noastra era numai verdeata si veselie, toate luncile astea frumoase, fagarasene, cu ciresi infloriti si pasari cantatoare! Jos, in urma fiecarui pas de-al nostru, totul ramanea primavara. Sus, in fata noastra, ne astepta numai si numai iarna vesnica... Ne-am oprit abia la capat, pe un pisc inzapezit. Atunci, tata mi-o zis asa: "No, baiete, iaca am ajuns. Tu du-te devale, eu ma duc la deal..." asta o fost tot visu. M-am trezit speriat, lac de sudoare. Vreo patru-cinci zile n-am putut sa mananc, plangeam singur fara motiv, nu stiu ce aveam. N-am aflat de moartea lu tata decat dupa vreo patru luni. Mi-o spus unu, nea Druga, saracu, un om tare cumsecade, de-aici, din Lisa: "Baa, Dumitre, am aflat de vreo cateva stamani c-o murit tata-tau si n-am vrut sa-ti spun. O murit in Noaptea Invierii, ba. Sa stii ca eu cred ca s-o dus in Rai..."".

Cel mai vestit albinar

Pe acelasi drum din vis, plin de zapezi, s-a intors Dumitru acasa. Era 1964. Avea deja 36 de ani. Intreaga lui tinerete ramasese acolo, intre zabrelele puscariilor. Intr-o buna dimineata, toti detinutii au fost scosi in fata inchisorii de la Jilava si li s-a spus: "Statul nostru s-o dezvoltat din toate punctele de vedere si voi, banditilor, nu mai prezentati nici un pericol pentru el, deci sunteti liberi". Doi oameni au lesinat imediat. Au cazut din picioare, ca morti, auzind de libertate. Cand a ajuns in sat, pe Dumitru l-au trimis "sa-si faca reabilitarea". Acolo, la tribunal, "s-a sculat unu in picioare" si l-a intrebat: "Mai sustii lucrurile pe care le-ai facut?". Era o intrebare asa, protocolara, la care toti, inclusiv marii preoti care umplusera puscariile comuniste raspundeau "nu". El n-a raspuns. N-a putut sa minta. "Daca auzi pe cineva vorbind contra clasei muncitoare, ce faci?" Oricine trebuia sa zica "Va anunt". El n-a zis. "Eu nu puteam sa-i vad in ochi, stiind ca tata o murit nevinovat", zice Dumitru Moldovan, azi, in luna decembrie 2004, cu putin inaintea Sfintei Sarbatori a Craciunului. "Eu?! Eu, sa cer iertare de la niste calai?" Pentru ca a refuzat sa semneze aceasta banala "reabilitare", a ramas pe drumuri. Cand si-a dat seama ca niciodata nu-l va angaja nimeni nicaieri, Dumitru si-a amintit de un unchi care avea acasa cativa stupi de albine. I-a cerut sa-i dea si lui unul. Pornind de la stupul acela, a ajuns unul dintre cei mai renumiti crescatori de albine din tara Fagarasului. "Am prins dragoste de meseria asta. Cand sunt cu stupii, nu stiu, parca uit de toate, parca stau de vorba cu ei..."
In pofida tuturor piedicilor, desi a trebuit sa "dea la stat" mii si mii de kilograme de miere, el a reusit pana la urma ca din apicultura sa-si refaca gospodaria, sa tina o nevasta si doi copii la scoli inalte: azi, baiatul e la facultate, in Germania, fata in Italia. El, Dumitru Moldovan, traieste in aceeasi casa unde s-a nascut. Casa pe care a facut-o tata. Traieste linistit, ca un lisean simplu, asa cum si-a dorit dintotdeauna. Munceste pamantul, face tamplarie, creste albine. Nu obisnuieste sa vorbeasca despre viata lui chinuita. Daca e intrebat, o face simplu, rece, folosind fraze cat mai exacte, dar literare, pe care n-ai crede ca le-ar putea rosti un taran cu numai patru clase primare. Nu se plange, nu face "paralele" cu vremurile de azi. Doar relateaza fapte, precis, fara interpretari. Numai fapte. La cei 73 de ani, are parca acelasi trup atletic, de flacau. Inalt, bine legat, cu spinarea perfect dreapta, nu are nici o boala, nu il doare nimic. Face toate treburile unui barbat de 30 de ani. Merge zilnic kilometri intregi pe bicicleta, uneori pana la Victoria sau Fagaras, alaturi de catelandrul sau negru. Se incumeta cateodata chiar si sa urce in munti, pana sus, la zapezile vesnice. Asteapta intoarcerea copiilor sai. Asteapta Craciunul.

"Daca s-ar repeta istoria, tot asa as face!"

Mergem impreuna pana la bunul sau prieten, David Greavu, omul care il ascunsese in sura cu fan. Inca traieste. Imi zice sa intru eu mai intai, caci el trebuie sa mai duca niste miere la cineva din sat. David Greavu are acum vreo 87 de ani. Un batran plin de voie buna, dar la trup cam bolnav. Il ingrijeste Ana, fiica lui cea mica, fetita care l-a vazut atunci, in sopru, pe flacaul fugar. "Dumitru asta-i un baiat tare cumsecade", imi marturiseste batranul. "Tan la el ca la fecioru meu. Din partea lui, n-am suferit deloc. Nu m-o tradat niciodata. Acum mai vine pe la noi, ne mai aduce miere. Cand il vad, rad. Ii zac: "Ce mai faci, ba Dumitre? Tot cu mustele tale?". Eu am facut inchisoare fiindca l-am tanut pe el in sop aici, la noi. Pentru asta. Eu n-am fost nici lejionar, nici partizan, n-am fost nimica. Atunci cand m-o arestat, am fost presedinte de banca aicea-n Lisa, traiam bine. Am pierdut totu. Da daca azi s-ar repeta istoria, tot asa as face..." Isi aminteste, si el, un Craciun de acolo, din puscarie de la Gherla. O Sfanta Slujba de Craciun, facuta in taina de colegul sau de celula, parintele Ioan Iovan de la Recea. Parintele a slujit soptit, "in surdina", dar soapta lui se auzea pana la cel mai indepartat prici al dormitorului comun. Apoi, fara nici un semn, fara ca sa-si fi propus dinainte, toti detinutii au inceput sa cante tare, cat puteau de tare, colinde. "S-o spariat militienii, o navalit catra noi! Si tan minte ca de afara, din strada, un trecator (cred ca l-o arestat, minteni) nu s-o putut abtane si o stragat catre zidurile puscariei: "La multi ani, baaa fratilor, in libertateee!..."" In urma cu cativa ani, Greavu David a fost pana la Manastirea "Recea". Era un puhoi de lume in biserica, oameni multi "ca cand ii nunta", care stateau la coada pentru miruit. Deodata, parintele Ioan si-a ridicat privirea peste marea de credinciosi si a strigat catre dansul: "Pe dumneata te cunosc!". Greavu i-a zis simplu: "Pai, stiti de unde, parinte? Am stat sapte ani in inchisoare amandoi". Iar marele duhovnic a lasat jos betisorul de mir, si-a facut loc prin multime si l-a imbratisat strans, ca pe un frate. Si lumea se uita la ei si se mira, cu ochii plini de lacrimi. David Greavu nu lipseste nici azi, niciodata, de la biserica din sat. Merge cu carja si, cateodata, din cauza frigului, sta cu palaria pe cap. Acum cateva ierni, un lisean l-a certat intimpul slujbei, zicandu-i sa si-o dea jos. Atunci, parintele Brancoveanu a iesit din altar, a luat palaria din cui si i-a pus-o el insusi inapoi pe cap. S-a intors catre sateni si le-a spus: "Pentru dumnealui, nu-i pacat!".
Intr-un tarziu, batranul Greavu isi aminteste asa, ca dintr-o intamplare: "Bai, Dumitre, tu stii ca si acuma se cunosc samnele tale cu creionu, aicea sus, in sopru meu?". Lui Dumitru ii ingheata zambetul pe buze. Ce samne?" Cum e posibil? Cum de nu i-a spus pana acum? Urcam doar trei. Batranul nu poate. Eu, Ana Greavu si Dumitru, care porneste ca din pusca spre grinda aceea si-ncepe a da fanul la o parte cu palmele, aruncandu-l cat colo. Apoi se ridica. Stam unul langa altul, in picioare, privind. Suntem trei. Eu, fetita care vedea odinioara fantome si un barbat in ochii caruia apar, incet, primele lacrimi.