Craciunul cu Johnny Raducanu

Zambet sagalnic, privire de sugubat, limba ascutita... Un interviu in direct la radio sau la televiziune cu Johnny Raducanu e presarat cu multe "bip"-uri. Curajul de a spune lucrurilor pe nume vine de la indignarea pe care metehnele societatii romanesti contemporane i-o trezesc acestui mare artist, cu pielea maslinie dar cu coloana vertebrala dreapta, si acum, ca si in toate timpurile pe care le-a traversat pana la 72 de ani, impliniti pe 1 decembrie. "Ce mai faci, bre?", zice, si parca-l auzi pe marele sau prieten, poetul Nichita Stanescu, care sade acum in ceruri. Se mira ca mai exista oameni care au nevoie de parerea lui, a unui batran, singur si singuratic, care buchiseste partiturile pe coltul pianului din garsoniera sa stramta si cenusie, plina de rafturi cu carti si discuri. Dar in preajma Craciunului, cu totii avem in suflet un izvor de bunatate si de nostalgie, iar Johnny Raducanu, mai mult decat noi toti.

Treningul albastru

"Atunci cand Romania era la loc de cinste si de frunte intre natiunile Europei, in anii ei cei mai buni, de dinainte de razboi, Craciunul era o mare sarbatoare, una din cele mai frumoase zile ale anului. Pentru ca de Craciun se aduna toata familia in jurul bradului. Indiferent unde plecai - puteai sa mergi si la Londra, la Paris sau in nu stiu care sat in Anzi -, de Craciun veneai acasa. Parintii, bunicii, toti fratii, surorile, unchii, toti cu copiii lor, se adunau la masa de Craciun. O reuniune intr-o zi de sarbatoare asa de importanta insemna ca se manifestau spiritul acelei familii, disciplina, bucuria, se schimbau noutati, se faceau socoteli si se evaluau perspectivele. Se sfatuiau cu totii, ca sa ajute sau sa indrepte ceva ce nu mergea. Batranii le spuneau celor tineri sa o lase mai moale, sa nu se gandeasca doar la bani si la cum sa faca o cariera cu orice pret.
Ci si sa ajute saracii, sa faca fapte bune, sa se mai gandeasca si la Dumnezeu, nu doar de sarbatori. Nu-i mustrau prea aprig, ca ei, tinerii, erau "instruiti" prin educatie, dar ii mai trageau de maneca, le mai aduceau aminte. Deci, Craciunul era, pe de o parte, o ocazie de a reuni familia si de a intretine respectul fata de cei batrani si fata de valorile morale. Pe de alta parte, Craciunul era si o sarbatoare a milei. Cei mai avuti ii ajutau cu bani pe cei nevoiasi, se dadeau bani saracilor, ca sa aiba si ei ce pune pe masa in ziua sarbatorii, se faceau milostenii la biserici, donatii la aziluri si la orfelinate. Si chiar la centrele de protectie a animalelor, ca erau asociatii din acestea si atunci, sa stiti.
Eu nu ma asteptam la cine stie ce surprize din partea lui Mos Craciun, pentru ca functiona principiul dupa care primeai daruri numai daca fusesesi cuminte si nu-ti suparasesi parintii sau dascalii. Or, eu eram un "copil-problema", cum s-ar zice astazi, adica eram cam risipit, asa, un fel de Huckleberry Finn, cam "o luam de unul singur". Pierdeam vremea cu gasca din cartier, cascam gura toata ziua prin portul Brailei, cu golanii, spargeam geamurile caselor cu pietre, ma bateam cu alti copii, si familia ma cam lasase asa, un pic deoparte, ca sa simt ce inseamna indiferenta, mai dureroasa decat pedeapsa. Deci, n-aveam mari sanse, dar totusi primeam de Craciun cate ceva, asa, de incurajare. Am primit odata un trening albastru, cu fermoar si guler pe gat, tenisi si fular lung, si m-am dus la patinaj. Ma uitam la alti copii de boieri, ca numai ei aveau asemenea echipament, si era lucru mare pentru mine, eram fudul tare. Mi le adusese un frate mai mare de-al meu, care trecuse prin Cernauti (era a noastra Bucovina toata, atunci), si mi le cumparase de acolo. Nu m-am asteptat sa le primesc, dar Victor, fratele meu, mi-a spus foarte serios: "Uite, haimanaua familiei, ce primesti de la Mos Craciun! Nu meriti, dar eu m-am gandit la dumneata, si primesti treningul acesta! Patine nu ti-am adus, ca nu meriti, dar sa vedem, poate anul viitor!". Si pentru anul viitor m-am tinut de treaba, am inceput sa fiu mai atent, ca nu era, pana la urma, asa de greu sa fiu cuminte, trebuia doar sa rezist tentatiilor de a fugi de-acasa si a pierde vremea. Sa ma spal mai des pe maini si, mai ales, sa ma duc sa ma tund la nea Gica, frizerul din cartier, cu masina numarul unu. Aveam o claie de par ca Mowgli, parca eram fugit din junga, si toata gasca mea a decretat ca am innebunit cand m-am tuns aproape zero (nu stiam ca am sa chelesc la 28 de ani!), dar am facut toate astea in nadejdea patinelor. Si nu numai de asta, de fapt, mi-a placut faptul ca m-a bagat in seama si m-a luat si pe mine cineva in serios. Mi se spusese deja, de mai multe ori, ca optiunea era a mea: ori eram cuminte, ori eram renegat de familie, asa ca, o vreme, ei n-au dat nici un ban pe mine, pana la opt ani, cand m-am asezat la pian, am cantat "Marsul magarilor" si s-a intamplat ca am fost vrajit de muzica pentru totdeauna. De atunci, am ajuns in centrul admiratiei, pentru sarguinta cu care invatam si studiam zilnic, ca nu ma mai dezlipeam de pian ca sa mai ies afara, la joaca, si am terminat cu toate aventurile ("caimacamul", mi se spunea in banda mea de cartier). Aveam noua ani cand s-a intamplat minunea asta, si de atunci, nu mai dormea nimeni in casa, pentru ca eu cantam ziua, noaptea, cand ma apuca, dar nu protesta nimeni, dimpotriva, ma lasau in pace si se bucurau ca, in sfarsit, mi-a venit mintea la cap. Eram al patrulea din cinci frati cati eram acasa, la parinti. Braila, oras cosmopolit, era in copilaria mea stralucitor in preajma Craciunului. Se simtea sarbatoarea in aer, toata lumea zambea pe strada si avea un aer de fericire, de bucurie neprefacuta. Toti boierii din oras si toti grecii armatori, proprietarii flotei, dadeau bani ca primaria sa impodobeasca si sa lumineze orasul cu beculete colorate, iar in copacii din centru erau agatate portocale, mere, mandarine, bomboane, si fiecare copil lua din ele una, doua, si a doua zi erau altele puse in loc. Acasa, aveam brad de Craciun, nu asa inzorzonat ca acum, ci era mai simplu impodobit, dar avea personalitate. In jurul lui, cantam cu totii colinde de Craciun si era o randuiala a colindelor si a obiceiurilor, din ziua de Ajun pana in prima zi a anului, cand se umbla cu sorcova si se arunca cu grau, in pat, de dimineata, peste gazdele abia trezite din somn, ca sa aiba belsug in casa si spor in toate. Toate erau cand trebuia. Acum, cand vorbesc despre lucrurile acestea, poate voi aveti impresia ca nici nu au existat, ca le-am vazut intr-un film, ca spun minciuni. Dar eu am trait asa ceva, asta era o stare de normalitate, de fapt asta era Romania in ultimii ei ani frumosi, 38-39. Pe urma, in 40 a inceput razboiul, dupa care a urmat dezastrul: comunismul. Din care nu ne-am revenit nici acum.

Craciun la coada

Au venit comunistii, care l-au adus pe Mos Gerila in locul lui Mos Craciun si au introdus notiunea de "sarbatori de iarna" in locul Sarbatorii Craciunului. Eram un copilandru, cand am auzit prima data de asa ceva, si eu am crezut ca astia, comunistii, o s-o tina tot intr-o sarbatoare, cat e iarna de lunga o s-o ducem tot intr-o veselie. Ma gandeam ca n-ar fi fost rau, era in 49 si era o iarna cumplita... Au ras cu lacrimi cei din casa cand m-au auzit. Auzi, ce tampenie: "sarbatorile de iarna". Ma deranjeaza, ca si astazi se vorbeste de "sarbatorile de iarna", mass-media asa le prezinta, din ratiuni strict comerciale, si reclamele tot timpul dau buzna peste tine si te indeamna sa cumperi, sa vii dupa ei, ca oaia. Cica: "Vino si tu, ia-ti si tu... bla-bla-bla...!". De unde pana unde "tu"?! Mitocani! Invata natiunea cu "tu" si cu "ma"! In copilaria mea, in anii 30, nici cu puscariasii nu se vorbea asa. La fel cum in comunism, oamenii intrebau dupa ce se asezau la cozi: "Ce se da aici?". Ca si cum li s-ar fi dat de pomana, fara bani. Asta au remarcat-o niste olandezi, prieteni de-ai mei, care m-au vizitat de un Craciun, in anii 80. Veneau din Grecia, din vacanta, si au zis sa treaca si prin Romania, sa ma vada pe mine. Le-am zis: "Da, ati venit? Haideti la cozi, ca altfel nu avem ce pune pe masa deCraciun!". Era in ziua de Ajun si i-am plasat pe fiecare la cate o coada, la care au stat de la cinci dimineata pana la sapte seara, pe un ger cumplit, la "adidasi" si "tacamuri" si ca sa mai ia, fiecare, cate zece oua, un pachet de unt si cate o bucata de telemea de vaca. Eu am stat vreo sase ore aici, pe Titulescu, la coada la alimentara, ca sa iau doi pui osteniti, pusi amandoi intr-o punga, "fratii Petreus" le spuneam. Prietenii mei olandezi au stat ca niste eroi, ei ziceau ca se da ceva gratis, "without money"... "Zau?! Lasa, sa vedeti si voi cum traiesc romanii!", le-am spus. Ne-am adunat cu totii pe la noua seara, ca sa ne apucam de gatit din ce cumparaseram: ei erau galbeni ca lamaia de atata stat in picioare si in frig, au zis ca nu le mai trebuie asa ceva in viata lor, a fost cel mai ingrozitor cosmar prin care au trecut. Nu intelegeau in nici un chip de ce romanii intrebau, prosteste, pe banii lor, cu pretul atator ore petrecute in frig: "Ce se da aici?". Va vine sa radeti acum, nu-i asa, dar atunci traiam in plina epoca a absurdului.

Colinde si amintiri

In anii 50, terminasem Conservatorul la Cluj (il incepusem la Iasi). Apoi, am venit in Bucuresti, unde am dat peste Fanus Neagu, Labis, Nichita, Cozorici, Amza Pellea, Victor Rebengiuc, o gasca de baieti, tot unul si unul de destepti. Nu era nici un fel de sarbatoare a Craciunului in anii aceia stalinisti, ci era cum o faceam noi sa fie, in sufletele noastre, fiecare cu ce invatase de-acasa. Ne organizam micul nostru Craciun, in suflete, in spirit. Pe atunci, comunistii inca nu se asezasera cu amandoua bucile fundului in capul nostru, inca mai stiam ce inseamna o sarbatoare de Craciun adevarata, lumea inca nu uitase locul si rostul sarbatorii, si de aceea, fiecare, acasa, in taina, in familie, tinea sarbatoarea asa cum se cadea. Afara, propaganda de partid functiona ca unsa, si jalea era asa de mare, ca "omul nou", pe care-l "fabricau" cu zel, nu mai stia de Dumnezeu si de sarbatorile crestine: mergeam cu totii la sedinte de partid, copiii recitau poezii pentru conducatorul iubit, pana si de Craciun, iar ideea de familie, de credinta, de libertate spirituala era rasa din radacini, incet, dar sigur. Din fericire, noi eram tineri si nu eram asa de zdruncinati caastazi, dupa jumatate de secol de comunism. Fiecare dintre noi ne dedicam total in ceea ce faceam - muzica, poezie, teatru, eram cu totii disperati sa mai stam cat se putea in preajma marilor mentori, muzicieni, scriitori, actori. Mai tarziu, au inceput sa ne intepe si pe noi. Dar pe mine, comunistii nu m-au "dovedit" niciodata! N-am ajuns niciodata la pace cu ei. Eu si cu fosta mea nevasta, o moldoveanca de la Iasi, a carei credinta in Dumnezeu, comunistii n-au reusit s-o distruga (doar social au distrus-o, ca i-au luat toata averea familiei ei, de vita veche), organizam acasa sarbatoarea de Craciun. Impodobeam bradul si cantam colinde in jurul lui, cu prietenii apropiati, ne faceam mici cadouri si imparteam masa de Craciun, incercand sa ne bucuram de sarbatoare, in timp ce afara era o mascarada continua. Ii multumesc ca a tinut treaz spiritul sarbatorii, pana azi. Am ramas foarte buni prieteni si voi merge si anul acesta, ca si in ceilalti ani din urma, la ea acasa, sa facem Craciunul impreuna. Ea impodobeste bradul si eu cant colinde, la pian si cu voce. Nu avem invitati, n-avem pe cine, daca nu avem copii... Daca as sta singur, in garsoniera mea stramta si trista, de burlac dezordonat, as fi mai trist. Si stam asa amandoi, langa brad, al carui miros de cetina cheama amintirile de-o viata, ca de-aia ne-a dat Dumnezeu fantezie si aducere-aminte. Cred ca ai nevoie, pana la urma, de un strop de candoare copilareasca, pentru a te bucura de sarbatoarea Craciunului. Cel mai mult imi place colindul acela nemtesc "Stille Nacht", de la romani, "Florile dalbe" si "Astazi s-a nascut Hristos", care-i un colind foarte frumos. Fosta mea sotie, Geta (careia i-am dedicat si o compozitie de-a mea, "Ateg Song") le stie pe toate si le canta in fiecare an.

Tort cu morcovi pentru cai

Multe Craciunuri le-am petrecut in strainatate, eram invitat sa cant, sau la prieteni, in tari din Europa - Olanda, Germania, Franta - sau in America, in Statele Unite. Regaseam acolo ceva din parfumul sarbatorilor din Romania dinainte de comunisti, incercam sa ma bucur, dar cand ma gandeam ce nenorocire era acasa, nu reuseam deloc. Olandezii sunt un popor pe care Lenin, putrezi-i-ar oasele pe-acolo pe unde-o fi, il invidia. Ca lui i-ar fi trebuit asemenea furnici muncitoare, cum sunt olandezii, care si-au ridicat tara deasupra nivelului marii, adunand pamant cu mainile goale, nu ca mujicii lui, care stateau tolaniti pe soba si beau vodca. Da, uite ca nu i-a condus doar pe mujicii lui, ci a ajuns si pe la noi. In Olanda, sarbatorile Craciunului erau extraordinare, orasele erau decorate ca-n povesti. Si la americani e la fel: toata lumea fierbe in preajma Craciunului, febra cumparaturilor ii cuprinde pe toti. Doar ei sunt primii care au infiintat societatea de consum, din anii 20, de fapt, ei l-au inventat si pe Mos Craciun. Da nu-ti mai spun ca am vazut de un Craciun, in Anglia, cum unor cai batrani si parasiti de stapani, la un adapost pentru animale, li s-a dat tort de morcovi. Si in loc de lumanari, aveau morcovi infipti in tort. Si caii faceau "ptruu, ptrruu"... Pentru ca animalele se bucura de Craciun, si ele au nevoie de atentie si de putina afectiune. Apoi vin vizitatori si le-aduc cate o patura calduroasa, cate un smoc de ierburi sau cateva mere. Ce bucurie pe ei! Si la noi a fost asa, iti vine sa crezi? Si pe urma, n-a mai fost nimic, pana in ziua de azi, cand se zice ca suntem in capitalism. Pentru toparlanii imbogatiti de astazi, Craciunul inseamna ca-si fac cadouri scumpe, mananca sarmale si ragaie, pe urma. Si nu prea au ce vorbi, aici e mai jalnic. Cat despre credinta si frica de Dumnezeu, habar n-au!

Flash-back

Am o amintire frumoasa legata de Craciun, la care tin foarte mult. Era in 1940, era zapada si frig, incepuse razboiul, dar eu nu prea intelegeam ce inseamna asta, vedeam doar ca lumea nu mai e asa de vesela de Craciun, vedeam ca in casa noastra e un strain, un polonez refugiat - nemtii tocmai ocupasera Polonia si guvernul ei venise in exil in Romania. Era in seara de Ajun si eu l-am intrebat pe tata ce e aia razboi, si el mi-a spus ca am sa vad eu: "E o mare porcarie!". Am ramas pe ganduri, asezat pe un scaunel,langa soba din bucatarie, uriasa, cu plita, singur. Toata lumea era in salon, sporovaind, pe langa brad, dar cu glas mai stins, nu vesel ca in alti ani. Se innoptase deja, dar n-am aprins lumina, urmarind cum pe pereti jucau doar flacarile din soba, iar lemnele se auzeau trosnind. Eram trist, pentru ca simteam ca se intampla ceva grav cu razboiul acesta, dar totodata, in odaie plutea asa, un miros care ma scotea din starea asta: pe plita fierbeau sarmalele, draga! Si miroseau grozav de bine! Iar eu am uitat in seara aceea de razboi! Nu dupa multa vreme, aveam sa aflu ce grozavie ne-a adus: 50 de ani de comunism.
Acum, nu-i cer nimic special lui Mos Craciun. Ii multumesc doar Celui de Sus ca mi-a dat talent si-L rog sa-mi dea sanatate. Nu regret faptul ca n-am fugit din tara, desi m-a costat foarte mult, din punctul de vedere al statutului meu de artist, sa raman aici. Cu voi!"