Timpul ca o apa curgatoare
In diminetile de vara, atunci cand un abur de lumina inconjoara coama dealului dinspre rasarit, tanti Rosa se ridica din pat ca sa-si faca rugaciunile. De mult nu mai poate sa stea in genunchi, din cauza ranii aceleia de la picior, care nu se va mai vindeca niciodata. Stie ca Dumnezeu e acolo, de unde vine lumina, ca o vede, ca o intelege si ca o asculta. Sta asa, in dreptul ferestrei, sprijinita in baston, isi mijeste ochii si atunci boarea de lumina de deasupra dealului se dilata, frunzele de vita-de-vie de deasupra ferestrei si stelele care mai sunt pe cer se amesteca. Atunci visele si gandurile noptii dispar si ea spune soptit toate rugaciunile pe care le stie. Dupa ce ispraveste cu ele, se roaga pentru parintii ei morti, pentru copii, pentru vecinii in nevoie, apoi pentru toti oamenii care au vremuri grele. In cele din urma, se roaga pentru gradina ei si pentru acea ultima gaina pe care o mai are, o gaina batrana de doisprezece ani. Tanti Rosa are 82 de ani si gaina aceea, in lumea gainilor, trebuie sa fie cam la fel de batrana ca ea.
Pe urma iese afara si se aseaza in racoarea cruda a diminetii, pe treptele din ciment crapat. Deasupra este bolta de vie. Si pe masura ce lumina creste, ea priveste fiecare floare si fiecare buruiana pe care Dumnezeu a ridicat-o in curticica ei. Loboda a crescut uriasa si salbatica, pentru ca fiu-sau, Viorel, n-a plivit-o atunci cand a trebuit, buruienile au crescut cat gardul, vanjoase si puternice, macii aceia batuti au izbucnit parca impinsi din pamant de un duh si acum rasar arzatori, din valmasagul de frunze, imobili in linistea diminetii. Si mai sunt laptucile, pe care le-a visat inainte ca ele sa-i rasara in curte. Au iesit din pamant, printre dalele de beton, exact asa cum le vazuse in vis: niste laptuci uriase, groase, drepte ca niste lumanari, cu frunze carnoase, aliniate pe langa bordura de piatra si pe langa zidul casei, ca niste soldati. Nu s-a mirat. Rosa "vede". Viseaza cumva cu ochii deschisi. Stie dinainte ce-o sa se intample. Ziua sau noaptea, ce viseaza se implineste cu adevarat. "Vede" tot: despre oameni, despre animale si despre timpuri.
Tanti Rosa are fata brazdata si aspra. Stau impreuna cu ea pe treptele de ciment si o ascult. Ea povesteste despre viata ei cu ton egal, ca si cum n-ar fi vorba despre ea, ci despre altcineva. Bastonul e sprijinit de scari si mainile se odihnesc pe genunchi. Ochii albastri, straniu departati unul de altul, cauta cerul. O mana ii este arsa, ca si pieptul, ca si pielea de pe gat, si eu stiu ca darul acesta al "vederii" despre oameni are o legatura cu accidentul ingrozitor care s-a petrecut acum vreo 30 de ani. Atunci, tati Rosa a ametit si a cazut peste o plita incinsa, peste un ceaun mare cu apa clocotita. A fost la un pas de moarte. Ba doctorii i-au spus ca a fost chiar moarta de-a binelea un timp, moarta clinic, numai ca ea n-a vrut sa plece in lumea de dincolo si s-a intors. Dar s-a-ntors altfel decat a plecat. Cu o lumina mare in minte, cu o strapungere a nevazutului si a necunoscutului. De-atunci, nu-i mai este frica de moarte si are darul vederii despre oameni si despre tot. De fapt, asta as vrea sa aflu, de asta am intrat in curtea ei cu maci si laptuci, numai ca tanti Rosa are ritmul ei, timpul ei, povestea ei, pe care o spune numai asa cum vrea ea. "Timpul nu e al omului, timpul e al lui Dumnezeu. Omul merge prin el cum ar merge printr-o apa curgatoare. Picioarele-i sunt pe piatra si cu mainile poate da prin apa, dar n-o poate stapani. Cum se increteste pielea de la apa, asa se increteste si de la timp. La sfarsit, te uiti in oglinda si nu te mai cunosti. Eu nu ma mai uit in oglinda de 30 de ani, de cand am fost arsa."
Copilarie cu ingeri
O privesc pe tanti Rosa si ea isi priveste gradina, asa cum face dimineata de dimineata, dupa ce isi rosteste, cu ochii la cer, rugaciunile. Si pentru ca timpul e pentru ea ca o apa, ea poate merge oriunde in aceasta apa, inainte sau inapoi, poate sa-nchida ochii si sa povesteasca la timpul prezent, ca si cum lucrurile s-ar intampla chiar acum.
"Mama ma duce de mana la biserica. De mana mea e fratele meu, apoi ceilalti, fiindca suntem sapte copii. Eu sunt mica si biserica e mare si inalta, si oamenii intra in ea ca furnicile in musuroi. Stau in fata altarului, in genunchi, si spun Crezul. Vocea mea se aude in biserica. Sus, intr-un cerc, se afla Iisus. Prin ferestre intra raze aurii, de lumina. In raze sunt fluturi. Toata lumea asculta rugaciunea pe care o spun."
Rosa deschide ochii si ma priveste ca si cum ar vrea sa stie daca vad si eu ceea ce vede ea, daca imi pot imagina cat de uriasa era biserica aceea a copilariei sale, daca vad boltile acelea in penumbra, deasupra carora se roteste glasul ei subtirel, inaltandu-se spre Iisus.
"Pana la saisprezece ani am spus Crezul in biserica. Eram saraca, dar invatam foarte bine, si-n felul acesta profesorii si parintele voiau sa ma rasplateasca. Stiam toate rugaciunile pe de rost. Citeam si scriam de la cinci ani, invatasem literele dupa foi de ziare aruncate si dupa o carte de rugaciuni. Credeam ca toate tainele sunt cuprinse in carti. Credeam ca o sa ajung la manastire. Visam sa fiu calugarita. Purtam ciorapi albi, de lana, trasi pana sub genunchi. Toti se uitau la mine si ma ascultau. Am avut o copilarie cu ingeri."
Podul de piatra
Inchid si eu ochii, la fel ca Rosa, incercand sa-mi imaginez cum arata in copilarie, pe vremea cand era fetita aceea incaltata cu ciorapi albi, de lana, invartiti sub genunchi. Sunt 70 de ani de atunci si avea ochi imensi si albastri si voia sa invete, sa afle tot.
"La scoala, profesorii ma duceau din clasa in clasa, ca sa vada si ceilalti copii ce bine raspund la intrebari si ce frumos stiu sa spun poezii. De atunci presimteam ca are sa se intample ceva cu mine, ca se pune ceva la cale, ca Dumnezeu ma indragea."
Tanti Rosa, Rosina, cum i se spunea in copilarie, tace o clipa, priveste in gol si zambeste usor. Atunci, demult, lumea parea o poveste si ea era fericita.
"Cum s-a intamplat, de ce n-a mai ajuns calugarita, la manastire, asa cum visa?" Rosa inchide ochii si traieste din nou o clipa: "Sunt in biserica si spun Crezul pentru ultima oara. Am saisprezece ani. Sora-mea s-a maritat. Are barbatul ei. Mie nu-mi trebuie, sunt fata strasnica, cu maini puternice, stiu sa muncesc. Apoi trece timpul si lumea se schimba. Manastirea s-a indepartat. Muncesc la padure. Apoi iar trece timpul si muncesc la un pod. Car saci cu ciment. S-a construit un picior de la pod. Sunt catarata pe schela. Apoi inca un picior de la pod este gata. Merg la biserica, dar nu mai spun Crezul. Parintii ma marita de-a sila, cu un baiat din vecini."
Soarele-i sus pe cer, vantul mangaie macii enormi din curtea Rosei care poate calatori prin timp, unduieste buruienile salbatice ale gradinutei sale care da pe-afara de atata verde.
"Cum a fost cu arsura?", intreb. "Cum ai inceput sa "vezi" despre oameni si despre animale?" Numai ca tanti Rosa pare sa nu auda intrebarile mele, intoarsa departe, in timpul care curge ca apa sub picioarele ei. "Uite", zice cu ochii inchisi, iar frunzele viei fac jocuri de umbre pe fata ei, "acum sunt maritata demult. Omul meu, Gheorghe, a vrut sa se omoare. Sa se spanzure. Am patru copii. Sa-ti iei zilele e pacat mare, dar eu il inteleg. El e rau, pentru ca a fost prizonier la rusi. Pentru ca a facut patru ani de Siberia. Acum cam bea si si-a pregatit cutitul sa ma omoare. Nu mi-e frica. Zilele mele sunt in mainile Domnului, nu ale lui. N-o sa ma omoare. Doar spune. Trece timpul si el are un cheag pe creier. Intr-o zi, cade jos, fulgerat. Cheagul s-a spart. Omul meu s-a dus. Fiu-meu de la Brasov are si el un fiu, nepotul meu. Nepotu-meu se face calugar, se duce la manastire, daca eu n-am ajuns."
Moartea si semnele
"Sunt la spital, arsa, si piciorul mi-e ars si gura mi-e arsa. Mi-au cazut dintii. Doctorul vrea sa-mi taie piciorul si eu nu semnez. Ce sa fac eu fara picior? Cum pot sa mai traiesc fara piciorul meu? Mai bine mor. Trei luni stau in pat si e frig, ca un ger mare de iarna. Tremur. Pe urma ma duc acasa si ei ma pun in pat. Eu nu mor, numai sunt dusa pe cealalta lume. O vad pe mama si pe tata si niste animale pe care noi le-am avut acasa. Cateodata ma intorc pe pamant si atunci il vad pe baiatul meu, Viorel, cum ma oblojeste. Si-a lasat serviciul ca sa stea cu mine. Are 20 de ani. Deasupra sunt intinse cearsafuri albe, ca sa nu vina musca pe mine. Ma doare toata carnea si gerul nu ma slabeste. Mi-e frig. Sunt despuiata si numai baiatul meu are grija de mine. Pe urma sunt iara la spital si pe urma iar sunt acasa. Nu mi-au taiat piciorul, dar a ramas vatamat. A trecut un an de la arsura, dar mie mi se pare o vesnicie. Am stat mult atunci pe cealalta lume. Acolo sunt stanci si prapastii peste care trec multe punti. E frig. Soarele nu incalzeste. Toti oamenii de acolo sunt oameni care au murit. Si animale. Pe multi ii cunosc si ma ajuta sa trec dincolo, peste punti. Cu altii vorbesc. Pe animale le mangai. Capra noastra galbena, cu care mergeam la pascut, este acolo. Am vazut-o. Dar n-am vazut nici un inger."
Si semnele? Cum au aparut semnele? Lumina aceea din mintea ei, care o ajuta sa vada prin timp?
Nu, Rosina nu stie sa spuna ce s-a intamplat, nu stie cum a ajuns ea sa simta ceea ce nu poate fi simtit. Sa vada gandurile celorlalti, sa auda ceea ce nu poate fi auzit. Dupa ce s-a intors acasa de la spital, si-a dat seama ca destinele celorlalti au devenit carti deschise pentru ea. Pur si simplu "vedea". I se deschisese parca un ochi in cap, un al treilea ochi cu care vedea ce urma sa se intample. Moartea clinica si calatoria in lumea cealalta o facusera alt om.
"Sa nu crezi, baiete, ca e un dar. E un blestem si-o pedeapsa pe care mi le-a dat Dumnezeu. Simt cand vine moartea la cineva, cand se apropie o nenorocire. E asa, ca un huiet. Cu o zi inainte sa moara un om aud vajaiala cum vine, cum se ridica la miezu noptii ca uraganu peste partea de sat unde sade ala de va muri. Altii nu-l aud, numai eu. Sar din pat, ies afara din casa si ma uit prin vecini sa vad daca aude si altcineva. Ma uit pe cer, dar nu se vede nimic. Satu doarme. Huietul mortii il aud numa eu, si ma apuca asa, o groaza si-o jale, mai ales daca omul ce va sa moara mi-e ruda sau vreun apropiat. Plang si ma rog pentru el, dar degeaba. A doua zi aud c-a murit. Plang iarasi si ma rog amarnic la Dumnezeu."
Rosa tace. E zbuciumata si infricosata de "vederile" ei. Imprejur e soarele verii, soarele arzator si gradina cea verde, in care plantele au explodat. Deasupra este cerul albastru. Pe strada trec oameni care o striga si-i dau binete. "Ziua buna, vecina!" Rosa n-aude. Cu mana stanga strange bastonul facut din creanga unui copac.
"Eu m-am intalnit cu moartea, baiete, am vazut-o cu ochii mei, cum te vad si ma vezi."
"Cum asa?"
Ochii ei par mai albastri si mai indepartati.
"Eram acolo, pe lumea cealalta, cand a venit inaintea mea, dintre stanci. Era o femeie inalta, imbracata in camasa alba si lunga, cu horbote pe la maneci, dantele incretite si fine ca panzele de paianjen. Si n-avea ochi. Chip avea, dar peste ochi era ca o ceata. Eu ii spuneam ca sunt gata, ca sa ma ia. Ea statea doar acolo, fara sa spuna un cuvant. Atunci am auzit pentru prima data huruitul acela, huietul care cobora dinspre ceruri, dinspre nori si din stanci, inghetandu-ti sangele in vine. Nu era ca de vant, venea din toate partile deodata. Moartea n-a vorbit nimic cu mine, nu m-a luat. Nu-mi venise ceasul. M-a lasat sa ma intorc pe pamant. Daca vorbea cu mine, as fi ramas pe lumea cealalta, as fi trecut peste punti. Cand moartea vorbeste cu omul, nu mai e drum de intors."
Tanti Rosa tace dusa pe ganduri. In curte intra Viorel, baiatul ei, care acum are 52 de ani. Aduce o paine pe care tanti Rosa o ia si o pune pe un ziar. El a baut si ea isi intoarce privirile catre el cu tristete. S-a rugat pentru el, a fost la biserica, dar nu s-a putut face nimic. Viorel pleaca, asa cum a venit. Viorel a avut grija de ea atunci, in anul acela de cosmar, cand a fost pe lumea cealalta, si nu-i poate uita ajutorul si-l iarta si se roaga pentru pacatele lui. Numai ca acum cativa ani a avut o vedenie. Era in ziua de Pasti, dimineata de tot, si ea s-a dus la fereastra, asa cum face intotdeauna. "Am vazut atunci un nor stralucos si inaintea norului erau trei gaste mari, albe. Doua zburau inainte si una zbura in urma. Doua erau lucitoare si albe si una era fumegoasa. Pe gaste calareau trei oameni si eu am stiut ca sunt copii de-ai mei. Doi erau in lumina, bine si luminosi, al treilea era Viorel. Si Viorel era in umbra si in fum. Am stiut ca e el. Atat de gros era fumul, ca gasca lui aproape nici nu se vedea. Mi s-a aratat apoi tot ce-a fi cu ei, dar mai departe nu pot sa spun."
Amintiri de pe lumea cealalta
Tanti Rosa ramane incremenita, cu fata pietrificata de amintirea acelei viziuni pe care a avut-o atunci, demult. Eu incerc s-o abat de la gandurile negre.
"Vasazica", adaug, "ai inceput sa "vezi" dupa arsura, dupa ce era sa mori in spital. Oamenii au inceput sa vina la dumneata, sa te intrebe de-ale lor, sa te roage sa "vezi" pentru ei."
"De arsura nu m-am vindecat niciodata. Au ramas urme de carne vie, ce ma dor pana azi. Nu sunt nici vie, nici moarta. Asa a vrut Dumnezeu. Si-acuma stau noptile asa, intinsa, cu ochii inchisi, si nu dorm. Ma gandesc. O iau din capul satului si ma gandesc la fiecare in parte, cum este, ce necazuri a avut, si atunci parca-l vad. Simt daca i-e greu, daca e inconjurat de necazuri, daca sufera de saracie sau de dorul cuiva. De multe ori, dupa ce vad noaptea in gand un om, a doua zi, Dumnezeu il aduce la mine. Trece asa, pe strada, parca din nimereala, si atunci ii vorbesc. Daca-i sarac, ii dau ceva din putinul meu. Daca-i ars la inima de jale, ii spun o vorba buna. El nu stie de ce a trecut pe strada mea. Numai eu stiu ca trece pentru ca eu l-am vazut in noapte si-i stiu necazul."
Si lumea cealalta, lumea aceea cu stanci si prapastii si punti, a mai vazut-o vreodata?
"Doar o data am mai vazut-o, in urma cu vreo saptesprezece ani, cand mi s-a spart un vas de sange la piciorul beteag. Am fost iarasi acolo. Cand m-am intors, mi-au spus ca n-am fost plecata decat cinci ore, dar mie mi s-a parut mult mai mult."
Dar cu moartea s-a intalnit? I-a mai iesit vreodata in drum?
"Am vazut-o de multe ori. Doar ca tot nu vrea sa vorbeasca cu mine, si atunci eu am prins curaj. De cate ori am murit, tot de atatea am si inviat. Zic unii ca mi-a murit moartea. Se intreaba cum mai traiesc dupa atatea operatii si chinuri, cum mai rad si cum mai muncesc, prin curte si prin livada, asa, sontoroaga, sprijinita in bat. Da eu sunt impacata cu viata mea. Stiu ca Dumnezeu mi le trimete pe toate ca sa ma incerce, sa ma pedepseasca pentru pacate si sa ma faca sa Il cunosc. Semnele Domnului sunt pretutindeni in lume, in stanga, in dreapta, cu lumina sau umbra, pe carare de bine sau pe carare de rau. Cine le vede si le intelege nu se mai teme de moarte, chiar daca i-ar iesi moartea-n drum.".
Tanti Rosa ofteaza, isi face cruce si spune ca de la o vreme, nu mai iese din curte, ca o dor prea tare arsurile de pe piele si ranile de la picior. Nici la biserica nu mai poate sa mearga, dar tine posturile si nu se desparte de rugaciuni. Biserica ei e in curte si in gradina.
"Domnul e peste tot. Te poti ruga la El oriunde, in casa, in curte, in iarba, pe langa flori. Tot ce ne inconjoara poarta in el duhul Lui. Macii cei batuti, loboda cea batrana, buruienile si vita-de-vie. Cateodata, privesc o buruiana frumoasa si-I multumesc Domnului pentru viata pe care ne-a asezat-o imprejur. Si buruiana, si floarea, si omul sunt fapturile Lui. Ia te uita, baiete, la laptucile astea, cum au crescut ele din piatra seaca, daca nu cu ajutorul lui Dumnezeu? Drept sa-ti spun, eu ma spovedesc tot asa, langa pomii din curte, langa marul asta batran. Cate pacate am, pe toate mi le marturisesc. Si dupa aia am inima usoara si cateodata imi vine sa cant. Ma rog si cant. Si in spital cantam, de le mai usuram suferinta bolnavilor, si mai cantam si la mort, sa nu intre nebocit in pamant. Acuma nu mai pot, dar multa vreme am fost aicea, in sat, calauza spre lumea cealalta. Am si un cantec, facut in spital, Plecarea din lume, dar nu ti-l mai zic, ca e vara, e soare si e pacat sa bocesti fara mort. Mai bine uita-te la laptuci. Se bucura si ele, la fel ca si noi, de bunatatea lui Dumnezeu."
Privesc la laptuci si imi spun ca in curtea acestei femei s-a petrecut un miracol. Toate plantele au crescut enorm. Macii sunt prea mari si prea rosii sub fereastra rugaciunilor ei, laptucile sunt enorme, crescute direct din beton, vita-de-vie e prea groasa si prea batrana, hatisul buruienilor e prea des. "Si cartea", intreb, "cum e cu deschisul Psaltirei, despre care se vorbeste in sat?" Rosa ma priveste fix, cu ochii ei departati si albastri, ca si cum ar vrea sa-mi "citeasca" prin intrebari. "Au venit odata la mine sa afle de un baiat care disparuse. Plecase cu bicicleta si nu s-a mai intors. Voiau sa stie daca mai traieste. Maica-sa a deschis Psaltirea si acolo scria ca l-au inghitit apele. Au cautat apoi in lac si nu l-au gasit. Dar au gasit bicicleta si l-au gasit apoi si pe el. Mi-a fost mila de ei. Mi-e mila de toti oamenii si de toate animalele de pe pamant", zice, apoi tace brusc si eu inteleg ca despre acest lucru nu vrea sau nu poate sa mai vorbeasca.
Apoi Rosa mi-a povestit despre animalele pe care ea le-a vazut pe lumea cealalta si am inteles ca oamenii se intalnesc acolo cu oile si cu pisicile lor, daca le-au iubit. Am inteles ca iubirea este legatura cea mai mare si cea mai puternica intre lumi, ca iubirea poate traversa hotarul dintre viata si moarte usor, asa cum noi deschidem o poarta si facem un pas dincolo.
"Nu ti-e frica de moarte, tanti Rosa?", am intrebat. Ea a zambit cumva, a dat din mana cea arsa si a zis: "Am fost femeie strasnica. Nu mi-era nici inainte frica de nimic. Odata am sugrumat cu mainile mele un caine mare, care ne-a atacat. Dar de moarte mi-era frica. Cu asta m-am ales dupa atata suferinta. Nu mai mi-e frica de durere si de moarte. Lumea asta si lumea cealalta sunt una."
Se intoarce apoi catre mine, ma priveste cu ochii ei albastri si indepartati si incepe sa cante, soptit, poezia compusa in spital dupa intoarcerea de pe lumea cealalta. Eu tac. Laptucile si macii batuti se leagana fara vant. Tanti Rosa tine ochii inchisi:
"O, tu lume, trecatoare/ eu astazi iti las scrisoare/ Cat eu am trait in tine/ am facut eu ceva bine?/ Pentru tine am lucrat/ si tu tot m-ai inselat/ Inimioara mea imi plange/ dorul de copii m-ajunge/ Iar eu astazi plec din tine/ cine pleaca nu mai vine./ Pe deasupra casei mele/ trece doua pasarele/ Si eu zac in chinuri grele./ Ma cheama sa merg cu ele/ dar eu nu m-as indura, ca sa plec din casa mea./ Copiii s-au adunat/ cu lacrimi m-au sarutat,/ pasarelele m-au luat./ Traind nu cunosc pe nimeni,/ nici pamantul, nici lumea,/ nu cunosc pe nimenea/ e o cale neumblata/ unde n-am fost niciodata./ Nu e soare, nici senin,/ dar e drumul plin de spini./ Dumnezeu mi-a aratat/ dar eu nu L-am ascultat./ Vine moartea si ma fura,/ fara nici o fapta buna./ Ma uit de maicuta mea,/ c-a venit naintea mea./ Ia-ma, maicuta, de mana/ si ma trece in lumina,/ ia-ma sub aripa ta/ sa trecem prapastia,/ ca poteca mea e grea/ si nu pot trece pe ea./ Eu atata te-as ruga, usureaza-mi tarana,/ ca tarana mea e deasa/ si e tare-ntunecoasa./ Dragii mei, rugati-va pentru mamuta,/ sa-i usureze potecuta./ Nimic nu mi-a trebui,/ scumpii, dragii mei copii./ Puneti flori si micsunele,/ ca am potecute grele./ Eu va las gradina mea,/ ca sa va hraniti cu ea/ si va las casuta mea/ care v-am crescut in ea./ Nu uitati cuvantul meu,/ zis de bunul Dumnezeu./ Acum de voi ma despartesc,/ merg la Tatal cel ceresc..."
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
