Gardul e verde, curtea e plina de flori, iar casa e plina de cantece. Aici locuieste chitaristul (bass), compozitorul, liderul si fondatorul uneia dintre cele mai bune formatii pop-rock romanesti - Directia 5: Marian Ionescu. De patru ore, in dimineata aceasta senina de vara, exerseaza game la pian. Dupa-amiaza, va studia la chitara, pentru a nu-si iesi din mana. Singurul care suporta zilnic programul acesta e un caine mic, alb si flocos. Il suporta insa cu bucurie, avand in vedere ca stapanul lui e plecat luni de zile in turnee. Orice chin e mai dulce decat absenta... Scorpion (25 octombrie 1962), Marian Ionescu n-ar suporta sa n-aiba succes. Munceste de rupe, compune numai piese destinate sa devina hituri si sa-i aduca adoratia publicului. Imi acorda interviul asezat ca un pasa pe un fotoliu urias, de piele galbena, calm, serenissim, cu miscari si vorbe indelung calculate, menite sa fie adevaruri incontestabile. Degetele-i alearga, neobosite, pe coardele chitarei
Mici istorii de cartier
Sunt bucurestean si am copilarit in cartierul Drumul Taberei. Amintirile de atunci sunt pline de libertate si soare. Pierdeam verile prin cartier, cu gasca de la bloc, si nu-mi amintesc sa fi avut alta pasiune in afara de bicicleta mea albastra, marca Pegas. Mai tarziu, lucrurile s-au schimbat, am inceput sa fac sport de performanta la Clubul Steaua si am devenit mai disciplinat, mai consecvent. Cu muzica m-am intalnit mai tarziu, pe la sfarsitul liceului. Nu intotdeauna a te pregati este egal cu a reusi in acel domeniu. Reusita tine, in mare masura, de ceva ce se intampla peste capetele noastre si mult deasupra noastra. Degeaba am facut sport la modul foarte serios si m-am pregatit intens, in cele din urma muzica a fost cea care mi-a acaparat si mi-a dirijat viata. Acum, intorcandu-ma cu gandul inapoi, imi dau seama ca n-as fi ales altceva. In muzica ma simt cel mai bine, precum pestele in apa. Imi amintesc prima chitara pe care am avut-o. Am vazut-o, la un moment dat, in camera fratelui meu, era rosie, atarnata intr-un cui, pe perete. Si l-am vazut si pe el, zdranganind ingrozitor, incercand, chipurile, primele acorduri. Am cumparat-o de la el, cu 100 de lei, ca pe o sclava. Am facut cea mai buna afacere. Acea chitara mi-a deschis dorinta enorma de a invata muzica, de a-i deslusi tainele. Am invatat singur, apoi am avut nevoie de profesor. Dupa aceea, am indraznit sa compun primele cantece. Inspiratia, si ea cred ca se castiga intr-un fel, o parte o poti receptiona pe canalul divin, o alta parte e foarte legata de felul in care traiesti, de ceea ce se intampla in jurul tau, de sistemul valorilor la care te raportezi. Undeva, aproape de anul 1982, cantam cu un grup, S.O.S. Atunci, am scris primele cantece. In 1990 am infiintat Directia 5 si nu stiam bine ce voiam sa fie trupa atunci, voiam doar sa am langa mine cativa parteneri in sala de repetitie, prieteni pasionati, si ei, de muzica, sa repet cu ei, sa orchestrez piesele pe care le compuneam. Apoi, m-am gandit timid ca am putea sa cantam aceste piese si pe scena, nu doar pentru noi. Am luat-o din aproape in aproape. Dorinta de a trece peste mereu alt obstacol a crescut, ne-am reformulat exigentele si, "step by step", cu pasi fermi, am urcat pe podiumul succesului. De sase ani, formatia nu a mai suferit modificari de componenta, suntem intr-o formula foarte stabila si foarte omogena: eu la bass si pian, Marius Keseri la tobe, Nicu Damalan la chitara si Cristi Enache, solistul trupei. Piesele pe care le-am compus pentru primele concerte ale Directiei 5, acum 14 ani, mi se par proaspete, de altfel sunt cantece pe care le cantam si acum pe scena. In general, un cantec are soarta lui - se naste, traieste si moare. Poate ramane in constiinta publicului o vara sau o jumatate de secol. Ma bucura mult ca piesele noastre sunt indragite si fredonate de public.
"Esti stilul meu!"
Directia 5 are paisprezece ani, poate vi se pare mult... dar nu e asa: abia acum capata esenta si greutate, este o trupa tanara.Indrazneala de a vrea sa ramanem pe piata a devenit o performanta constanta. Ne tin impreuna provocarea de a continua, de a ne pastra stilul caracteristic si recunoscut de toata lumea, dar si faptul ca ne merge bine cu Directia 5: e rentabil. De vreo 5-6 ani, se poate trai din muzica. Pana la a ajunge sa facem asta, am muncit, am investit si am trait ceva mai prost decat acum, dar cu optimism si cu speranta ca intr-o zi vom reusi. Ne bucuram de tinerete si aveam lucruri mai importante de facut decat sa cumparam case si masini, iar grupul si muzica noastra ne erau de ajuns. Acum am ajuns sa avem si case, si masini, dar esenta vietii noastre a ramas nediluata. Poate ca daca succesul ar fi venit foarte repede si am fi castigat sume importante de bani inca de la inceput, acum am fi fost rasuflati deja. Am vazut trupe care au plonjat de pe creasta valului direct pe fundul oceanului. Dar la Directia 5, succesul a venit in timp, pe masura muncii si pasiunii investite. Avem un stil bine conturat, sustinut de o discografie importanta. Am scos pana acum 14 albume, cate unul in fiecare an. Pe ultimul l-am lansat in 8 noiembrie 2003, se numeste Promisiuni, si am facut la sfarsitul primaverii un lung turneu de promovare a lui. De curand, am terminat un alt turneu de aproape trei luni, am cantat aproape in fiecare zi, a fost foarte obositor, dar reactia publicului, care a cantat si s-a bucurat alaturi de noi, ne-a umplut la loc de energie, dandu-ne cele mai frumoase dovezi de dragoste. Constat cu bucurie ca desi nu intotdeauna compun cantece care tin de moda muzicala a unui moment dat, publicul le imbratiseaza si le mentine in viata. Ajungi cunoscut si recunoscut datorita publicului, si el spune, in final, daca e bine sau nu ceea ce faci. Iar aceasta toleranta a publicului fata de artistul Directia 5 o traduc ca fiind dragoste. Si luati in calcul faptul ca noi nu investim energie pentru a ne face publicitate, pentru a ne crea o imagine dincolo de scena. Nu mergem la emisiuni la care moderatorul te intreaba ce-ai mancat sau unde-ai fost sambata seara. Nici interviuri nu dam, aceasta e o exceptie, facuta pentru "Formula As". Noi suntem vedete doar pe scena. Vrem sa punem pe piata un nou disc la sfarsitul anului 2005, pe care l-am conturat deja. Eu trebuie, deci, sa scriu in 2004 o muzica ce se va lansa in 2005 si se va canta in 2006. Trebuie sa ai o perspectiva foarte clara pentru asta, sa fii cu mintea treaza si deschisa la curentele si evolutiile permanente din muzica actuala. Trebuie sa intuiesti ce ar astepta piata romaneasca, ce modificari ar putea aparea in stilul nostru, ca sa ramanem in centrul atentiei.
Zi de vara, pana-n seara
Stau intr-un cartier linistit, departe de zarva din centrul Bucurestiului. In fiecare zi studiez, in fiecare zi merg la studio, iar atunci cand nu fac asta, sunt in autocar sau sunt pe scena si cant, in Bucuresti sau in alta parte a tarii. Nu-mi imaginez cum ar fi sa nu studiez, sa nu ma gandesc la urmatorul cantec sau la urmatorul disc, sa nu fiu in priza permanent. Daca incep sa studiez acum la pian, fugiti in 15 minute. Mai mult nu rabdati. Am vazut atatea fete care au facut asta! De fapt, cine ar mai vrea sa stea cu tine, dupa ce-i canti game patru ore pe zi! Poate ca cei din jurul meu se simt frustrati ca nu le acord destul timp, fiind intr-atat de dedicat muzicii, dar n-am de ales, eu nu umblu cu jumatati de masura. Muzica vrea fiecare minut din cele 24 de ore ale unei zile. Nu cred ca poti sa arzi pentru pasiunea ta si in acelasi timp sa ai o viata normala, de familie, sa fii un partener, sot, tata model. Daca ii iese cuiva figura asta, atunci sa se considere un norocos si sa se inchine la icoane in fiecare zi. De fapt, ar fi bine sa faca asta, oricum. Eu cred foarte mult in Dumnezeu si sunt convins ca m-a ajutat, nu de putine ori, in momentele de cumpana ale vietii si ale carierei mele. Mie imi apartine foarte putin din tot ce am facut pana acum, toata energia si toata emotia cantecelor mele sunt din stele. Inspiratia e de la Dumnezeu, iar El te alege pentru a-ti da harul Sau, pentru ceva ce ai facut bine intr-o viata anterioara. Eu sunt fericit ca mi-am ales drumul acesta. Nu simt ca m-am sacrificat pentru muzica, am facut exact ce a trebuit sa fac: am muncit, am studiat, am investit in aceasta pasiune a mea si m-am dedicat total. A fost alegerea mea si nu o constrangere. As face oricand acelasi lucru. Sunt foarte fericit. Majoritatea cantecelor pe care le scriu aici, in casa aceasta, in care stau de trei ani, ca si cele de dinaintea lor, au ajuns sa se vanda bine pe piata romaneasca de muzica si, mai presus de asta, au ajuns sa ii bucure pe oamenii care le asculta. Este o enorma satisfactie! Dincolo de bani, castigi un capital enorm: popularitatea. E ceva de care te bucuri cu adevarat!
Nu cred intr-o vacanta fara chitara mea!
Vacanta? Nu stiu ce sa raspund la intrebarea asta, pentru ca eu nu pot sta intr-o casa unde nu sunt instrumente muzicale si nu pot sta fara sa cant o zi macar. Si nu simt nevoia unei vacante, atat timp cat e asa de placut ceea ce fac. Am o bicicleta in garaj si ma plimb cu ea prin cartier sau merg si inot la bazin, atunci cand simt nevoia sa fac miscare. Vom merge pe litoral sa cantam, acolo ne vom plimba cu barca si vom inota in mare. Apoi vom avea concerte in toate orasele mari ale tarii si vom fi tot pe drumuri. Ne pregatim pentru "sesiunea" de toamna de inregistrari, atunci poate vom trage cateva piese si pentru discul nostru cel nou.
Ne-ar placea tare mult ca peste zece ani sa cantam si sa adunam tot atata public in jurul nostru ca si-acum. Sa ne bucuram de toata munca acestor ani, de cantecele pe care publicul le-a indragit de-a lungul "istoriei" noastre. Ne-ar satisface orgoliul de batrani pop-rockeri sa fim la fel de iubiti in continuare. Ar fi masura valorii noastre artistice. Daca ne gandim ca in prezent publicul romanesc are o caracteristica negativa, aceea ca dispare categoria cuprinsa intre 30-50 de ani din salile de concerte (categoria cea mai stresata de problemele zilnice), ar fi placut sa constatam peste zece ani ca acest neajuns a disparut, ca tanara generatie de astazi isi va pastra bunul obicei de a merge la concerte. Si la 40 de ani ai un sentiment foarte placut sa asculti un cantec pe care l-ai auzit prima oara la 19 ani, venind la un concert la care sa-ti aduci si copiii de mana. Marile trupe ale scenei muzicale internationale au parte de asemenea alese bucurii. Asta ar fi si sansa artistului roman, de a-si pastra segmentul de public cu care avanseaza in varsta. Ar fi formidabil sa aducem la spectacolele noastre viitoare spectatorii de 30-40-50 de ani. Poate ca atunci vor avea confortul si linistea necesara (si ceva bani) pentru a merge la un concert si sa asculte cantece cu care aproape ca au crescut. Totdeauna, salile unde cantam sau pietele sau cluburile sunt pline si sper ca asa va fi si in viitor. E placut sa stii ca ai ceva in comun cu atatea milioane de oameni (inclusiv cei care asculta la radio), ceva atat de sensibil cum e un cantec. Le multumim tuturor, desi simpla multumire mi se pare ca e prea putin.
(Fotografii din arhiva "Directia 5")
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
