Actrita pe scaune
- Vedeta pe micul ecran, putini sunt cei care stiu ca "la baza" esti, de fapt, actrita de teatru si cinema. Cand s-a trezit in tine dorul de luminile rampei si de aplauze?
- Cred ca nu aveam sase ani cand am inceput sa joc cu o dedicatie absoluta personaje inventate de mine. Cand ne veneau in vizita prieteni de familie, care aveau si ei copii, organizam imediat o mica piesa de teatru, care se juca pe scaune, in fata parintilor, care trebuiau sa stea mai jos decat noi, exact ca intr-o sala de spectacol. Fireste, eu aveam rolul cel mai consistent: deschideam spectacolul, apaream si in mijlocul reprezentatiei si aveam si cuvantul de incheiere. Mai tarziu, mergeam la teatru cu ai mei saptamanal. Pe vremea aceea, teatrul si lectura erau singurele cai de evadare. Iar piesele erau adevarate, in sensul ca artistii - regizori, scenografi, actori - se straduiau, isi dadeau toata silinta sa prezinte in fata publicului arta reala, spectacole de calitate, din care transpareau migala si pasiunea cu care fusesera lucrate. Ceea ce acum se intampla mai rar.
- Parintii te-au sprijinit in visurile tale de actrita?
- Nu de la inceput. Si mama, si tata, lucreaza in informatica. Sunt niste oameni logici si destul de rigurosi. Era normal sa insiste pe ideea matematicii. Imi spuneau ca indiferent de ceea ce decid sa fac in viata, matematica nu are cum sa-mi dauneze: din contra! Ma va invata sa gandesc logic. Asa ca, la liceu, in loc sa ajung la romana-engleza, am intrat la mate-fizica-engleza.
- Si teatrul?
- In clasa a Ix-a m-am imprietenit cu un grup de studenti de la Institutul de Teatru din Cluj si alaturi de ei, din clasa a X-a, am inceput sa lipsesc de la scoala cate doua saptamani, in fiecare an: veneam cu totii aici, in Bucuresti, la festivalul de teatru "I.L. Caragiale". Tot din clasa a X-a am inceput sa joc in Golgota, primul spectacol stradal din Romania, care a fost regizat de Teodor Zmeu. Cu aceasta trupa am batut tara in lung si-n lat, am fost si in Ungaria si la Chisinau si am luat si Marele Premiu la festivalul de la Sighisoara. Acolo s-a intamplat un fenomen, sa-i spunem bizar: in timpul spectacolului a izbucnit o furtuna naprasnica. Noi am continuat sa jucam insa cu aceeasi stare de totala cufundare in text, astfel incat nici macar un singur spectator nu ne-a abandonat. La final, dupa scena crucificarii, furtuna a incetat aproape ca prin farmec, soarele a rasarit, iar noi ne-am dat seama ca apa cazuta din cer, care ne scalda picioarele goale, era fierbinte! Un miracol! Asa ca, vezi tu, Trebuia sa dau la Teatru. Si parintii au inteles. Doar ca nu m-au lasat sa vin la Bucuresti: aici nu cunosteam pe nimeni si le era frica sa-si arunce puiul neprotejat in lumea cea mare si uneori rea. Dupa lungi insistente, nu s-au mai opus. Am venit in Bucuresti, am dat proba - eram 14 candidati pe un singur loc - si am avut noroc: comisia m-a placut si am fost acceptata la clasa lui Dem Radulescu.
- Esti nascuta in Transilvania, o zona model pentru civilizatia ei, dar cam lipsita de umor. Este adevarat?
- Nici vorba! Eu provin dintr-o familie minunata de ardeleni get-beget, oameni veseli si cu un simt al umorului foarte, foarte dezvoltat. Amprenta lor e vie in toata fiinta mea. Ei sunt cei care m-au format ca personalitate si cei care m-au marcat ca personalitati. Parintii mei s-au inteles intotdeauna foarte bine, ceea ce a generat si a intretinut in casa o atmosfera relaxata, de prietenie. Mama mi-a spus de mica: "Orice problema ai avea o discuti in familie, pentru ca observatiile pe care ti le fac sau sfaturile pe care ti le dau cei din familie sunt singurele cu-adevarat dezinteresate". Eu si fratele meu, Andrei, care e cu sase ani mai mic decat mine, am crescut in cultul prieteniei si al realei onestitati: nici intre noi doi si nici intre noi si parinti n-au existat vreodata secrete. Si acum o sun pe mama si de trei ori pe zi, ea este prima persoana careia ii cer sfatul sau careia ma confesez si cand sunt trista, si cand am o mare bucurie.
- Sa ne intoarcem la Bucuresti, orasul studentiei tale, atat de dezavuat de ardeleni, care-l considera un Babilon, un loc al pierzaniei. Te-ai adaptat greu?
- A fost greu din toate punctele de vedere. Aveam 19 ani si singurul lucru pe care-l stiam era ca eram singura, singura de tot, intr-un oras necunoscut, care functiona intr-un ritm care mie nu-mi era propriu. Nu aveam nici un prieten, nu cunosteam pe nimeni, trebuia sa fac fata unor colegi noi si destul de reci cu mine la inceput si unei pleiade de legende artistice care imi devenisera profesori. Traiam cu inima mica. Eram tematoare si tot ce imi doream era sa rezist: aveam zile cand plangeam in hohote si nu sunam acasa decat dupa ce reuseam sa ma calmez. Nu voiam sa-i ingrijorez si pe ei. Dar gandul intoarcerii la Cluj m-a batut nu o data. Incetul cu incetul, zilele s-au inseninat, anii frumosi de facultate au trecut, eram in prag de licenta, dar ma simteam derutata, dezamagita, debusolata: nu numai eu, dar nici unul dintre colegii mei nu primisera vreo oferta cu greutate... Asa ca incepusem sa ma gandesc serios sa revin la matematica si sa fac o a doua facultate. N-am mai apucat insa, pentru ca am primit un telefon de la agentia de casting a Pro Tv-ului. Prin anul doi, primiseram la scoala un formular, pe care il completasem si eu, iar atunci, dupa doi ani de zile, oamenii de acolo ma sunau fiindca aveau nevoie de chipuri proaspete. Am luat proba si asa am intrat in televiziune. Ma atragea pentru ca eu prefer filmul teatrului, iar televiziunea mi se parea ca se apropie de ideea de film. Chiar daca, in esenta, habar nu aveam ce inseamna bucataria interna a unei televiziuni. Am inceput cu "Ora 7 Buna Dimineata", alaturi de Andrei Zaharescu, apoi am trecut la Stiri. Unde am stat vreo doi ani si ceva. Am invatat foarte multe facand stiri, dar in final am clacat: trupul, partea fizica, nu m-a mai ajutat. Ma trezeam la 4 dimineata, ceea ce pentru mine e absolut infiorator, fiindca eu am un alt bioritm. Plus ca tanjeam dupa o emisiune de divertisment: simteam ca era un gen mult mai aproape de suflet, de felul meu de a fi. Si am avut parte si de divertisment...
- Adica ai devenit "sotie de meserie": prezinti acum, pe Tvr 1, emisiunea "Soti si sotii", care pare ca ti se potriveste manusa...
- De ani de zile il admiram pe Valeriu Lazarov, care, in opinia mea, este cel mai mare om de televiziune al nostru, si-mi doream sa-l intalnesc. Cand am fost chemata sa dau proba pentru aceasta emisiune am fost bucuroasa, iar cand am primit confirmarea, am fost realmente fericita. E o emisiune pe care am asteptat-o si in care ma simt foarte bine. M-am integrat foarte bine si in echipa Danei Mladin. Ceea ce e absolut necesar, fiindca daca nu crezi in oamenii de langa tine, nu ai nici o sansa. Ei iti dau increderea necesara sa sustii o emisiune de trei ore in direct, o emisiune in care depinzi de fiecare membru al echipei in parte. Pana si publicul, starea lui de spirit, conteaza enorm. Intre echipa si public are loc un schimb de energii care e perfect "vizibil" pe ecran, care da tonalitatea pozitiva sau negativa a atmosferei generale. Publicul este cel care imprima ritmul.
- Sa vorbim despre teatru si cinema, adevarata vocatie a vietii tale. De cinci ani joci Podul, alaturi de Horatiu Malaele si George Ivascu. A mai fost si Omor in Catedrala, al lui Mihai Maniutiu, alaturi de Marcel Iures... Dar abia iarna aceasta ai intrat in primul proiect cinematografic de anvergura: filmul Orient Expres, in regia lui Sergiu Nicolaescu...
- Eu am avut intotdeauna noroc sa intalnesc persoana potrivita la momentul potrivit... si probabil ca acesta era momentul potrivit sa debutez, realmente, in film. Este un film de epoca - anii interbelici - si mai ales o epoca in care nu mi-ar fi displacut sa traiesc. Am adorat totul: povestea, costumele, bijuteriile - semnate Doina Levintza -, decorurile... Isabelle, personajul meu, e marea dragoste a Printului Andrei Morudzi. Din noianul de iubite, ea e Iubirea. Isabelle nu traieste realmente in film, dar e vie in amintirea impregnata in sufletul si-n mintea Printului: el o vede, o simte, o miroase... atmosfera de la filmari a fost fantastica: toate detaliile contau, nimic nu era lasat la intamplare, echipa era dedicata muncii si nu au existat certuri. Nervi si consum... din belsug, dar in sens constructiv. In film, parca traiesti mai intens momentul, decat atunci cand esti angrenat intr-o piesa de teatru. Acela e un proces la longue, pe cand in film, secunda aceea e totul, dupa care nimic nu mai poate fi refacut. Acolo arzi o singura data.
Nord si Sud
- Vorbesti cu atata insufletire despre film... Oare trecerea de la actorie catre televiziune n-a fost un act de tradare, poate chiar o retrogradare?
- Nu. Orice tanar care a terminat actoria e dispus sa faca televiziune, sa joace intr-un sitcom... Mai ales atunci cand faci emisiuni in direct, ai parte de aceleasi stari pe care le experimentezi si pe scena sau chiar la filmari: e viata traita la intensitate maxima!
- O chem acum in discutie pe fata cea cuminte si asezata din Cluj. Dupa anii de ucenicie bucuresteana si dupa primele tale impliniri, te-ai mai intoarce acasa, in Ardeal? Resimti la fel de acut diferentele dintre Nord si Sud? De fapt, in ce constau ele?
- Sa pornim de la cateva exemple "mici": primavara, in Ardeal, de cand infloresc copacii, oamenii ies sa mature trotuarele si sa le ude ca sa nu se ridice praful. Toamna ies si aduna frunzele moarte. Aici n-am vazut niciodata asa ceva. Si cred ca asta spune mult. Apoi, in Ardeal, oamenii comunica mai bine, mai lesne intre ei, se ajuta mai mult, se simt sprijiniti de cei din jur, competitia exista, dar nu in sensul ca ii dobor pe toti din jur ca sa raman doar eu in picioare, ci in sensul de hai sa fim mai multi care sa facem un lucru bun. Important e produsul colaborarii. In Ardeal, camaraderia functioneaza foarte bine. Asta m-a socat cand am venit la Bucuresti: ferocitatea cu care se privesc si se trateaza oamenii intre ei! De aceea, eu nici n-am incercat sa ma adaptez sistemului de aici. Mi-am pastrat credinta ca tot ceea ce fac, tot ceea ce obtin trebuie sa vina din munca mea, sa fie facut prin propriile forte si sa fie cinstit. Si in Sud sunt multe valori si multe sisteme care stau bine in picioare, dar in Ardeal, valorile si-au pastrat conotatia umanitara. Totusi, Capitala e locul de unde se da ora exacta, iar pentru televiziune si arta asta e decisiv. O victorie e insa si faptul ca sunt multi ardeleni care ajung varfuri in Bucuresti!
- Ce mai inseamna viata ta in afara de film, teatru si televiziune?
- Sambata, cu regularitate, plec in afara Bucurestiului: vara la mare, iarna la munte. Iesirile astea imi aduc aminte de vacantele petrecute la tara, la bunici: imi dau aceeasi senzatie de evadare. La bunicii din partea mamei - din pacate, numai bunicul mai traieste - era raiul pe pamant! La doar 60 de kilometri de Cluj, totul era altfel: era o lume mare, magica, plina de mister si de parfum de poveste - casa, livada imensa cu toti arborii lumii adunati frateste la un loc... De dimineata pana noaptea, alergam prin regat si ma simteam libera si puternica si "a locului"! Si apoi, mai erau si bunicii: buni si blanzi si gata sa-ti indeplineasca orice dorinta... Mi-e dor de anii aceia si de atmosfera aceea protejata... In rest, fac mult sport: schi, tenis, echitatie, inot. Incerc sa-mi construiesc un program variat si presarat si cu momente de relaxare. De care am nevoie imperioasa. Din pacate, nu intotdeauna reusesc sa ma tin de acest program: suna telefonul si intervine ceva care te deturneaza. Imi propun sa si citesc - cartile fac parte din sufletul, din intimitatea mea -, dar nu mai am ritmul de altadata. Uneori adorm cu cartea pe piept. Si... iubesc! Nu pot fara dragoste, nu pot trai fara sa iubesc! In viata mea, iubirea e pe primul plan! Iubesc tot ceea ce graviteaza in jurul meu.
Foto: Iulian Ignat (3)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
