Lupul singuratic

[sapou]- Sub Muntii Tarcului, in statiunea Poiana Marului, un pasionat al inaltimilor si-a vazut visul cu ochii. Intr-o buna zi a hotarat sa lase in urma orasul si asfaltul si sa traiasca asa cum visase toata viata:
in inalturi, pe creste, printre nori -[/sapou]"Cel mai mult imi place iarna, cand e zapada", zice Dan Paici cu privirile infipte in cer, "pentru ca zapezile niveleaza totul, acopera totul. Si urci, urci pana sus, pana-n varf, acolo unde este golul alpin, si ai sentimentul ca ai ajuns la capatul lumii si la capatul tau. De jur imprejur nu vezi decat creste de munti acoperite cu zapada scanteietoare si norii care sunt atat de aproape, incat i-ai putea atinge cu mana. Tragi aer in piept, pana aerul incepe sa arda, si tu stii ca ai biruit. Ai invins! Ai invins muntele, te-ai invins si pe tine! Stapan peste lume, de bucurie poti sa si plangi. Nu stiu cum, e o bucurie fantastica, o izbanda care te face liber si fericit." Imbracat intr-o geaca de munte si in bocanci, gata parca s-o ia la drum, omul din fata mea, Dan Paici isi aranjeaza putin barba si parul, priveste imprejur si zambeste, ca si cum n-ar fi sigur daca intelegem asemenea lucruri, ca si cum i-ar fi teama sa nu zambim in fata unei asemenea viziuni. Nu zambim! Visator innascut, pasiunea lui de-o viata pentru inaltimi este de fapt iluzia unei lumi ideale, o lume alba, curata, in care petele de intuneric dispar sub zapezi.
Dan Paici este de profesie inginer si are pasiunea alpinismului. Stam pe terasa casei sale din lemn, inecata in explozia vegetala a primaverii, si el zambeste cu acel suras al oamenilor de munte, retinut si camaraderesc, de om linistit pe care te poti baza. Are o privire in culori deschise, directa si clara, fara ezitari, fara zone opace, fara eschivari. De jur imprejur se afla curtea cu iarba tunsa, cu buturugi pe care se poate sta, cu un panou urias pe care a desenat o harta a muntilor dimprejur si un nume: "Lupul singuratic". Asa se numeste locul acesta, barlogul alpinistului visator Dan Paici, fostul inginer constructor, fostul lucrator in metalurgie, cel care a intors spatele lumii "civilizate", pentru a se retrage in lumea muntelui. Oare cum a ajuns sa se desparta de conventiile obisnuite, cat curaj i-a trebuit sa renunte la serviciul din Caransebes, la supermarket-ul din coltul strazii, pentru a veni aici, pe malul paraului Sucu, in mijlocul muntilor sai? Priveste in zare, spre culmile de piatra care aluneca pe sub nori, si atunci observ ca stalpii gardului sunt decorati cu radacini artistice de copaci. Respira adanc, ca si cum ar fi acolo, deasupra, la capatul unei ascensiuni, si zice apoi ca el este de fapt alpinist, ca timp de zeci de ani a batut muntii in lung si in lat, vara si iarna, noaptea si ziua, ca aerul muntilor i-a intrat in sange, ca ii curge prin vene mirosul acela de ozon si de piatra, si de apa pulverizata din caderile de cascade, ca nu putea, pur si simplu, nu putea sa traiasca decat aici. Ca intr-o buna zi s-a hotarat si si-a dat demisia "de la metalurgie" si de la viata in oras. "Toti au zis ca-s nebun, ca risc totul, si acum regreta ca n-au avut curaj sa faca la fel. Si curajul acesta poate ca-l datorez tot muntelui, care te invata ca nu poti izbandi fara risc. Te invata ca uneori trebuie sa-ti joci intreaga viata pe o intuitie, pe un curaj care dureaza o clipa. In munti, daca nu iei decizia corecta in cateva secunde, poti sa-ti pierzi chiar viata. Iar daca ai luat-o, trebuie sa o duci la sfarsit. Ezitarile costa si oamenii muntilor stiu acest adevar. Si cum sunt om de munte si eu, am luat hotararea de a o rupe cu viata de dinainte, cu calm, dar ireversibil, ca si cum as fi pornit sa cuceresc muntele. Am calculat, am facut traseul, am hotarat si am facut-o. Iata-ma!"
Ma priveste zambind si observ ca zambeste cu toata fiinta lui, cu ochii, cu linistea pe care o iradiaza, cu un soi de blandete care face sa se simta bine si iarba, si florile dimprejur.
Il intreb ce fel de pasiune, ce fel de obsesie ii impinge spre varfuri de munte pe alpinisti, pe pasionatii de felul lui, pe aceia care urca pas cu pas, prin viscol si prin zapada, numai pentru a ajunge dincolo de nori, pentru a vedea o clipa cerul senin de deasupra si varfurile valurind nesfarsit pana la orizont. Merita? Ma priveste uimit, ca si cum ar spune: "Ce intrebare e asta?". "Sigur ca merita! Minutele acelea in care ajungi deasupra, cand esti departe si esti sus, cand ai biruit muntele si pe tine insuti, merita totul. Traiesti un sentiment uluitor, de eliberare, de bucurie, de izbanda, iti vine sa strigi, sa chiui, sa te tavalesti pe jos. Traiesti asta o data, de doua ori, apoi devine ca un drog. Nu mai poti trai fara asta si te intorci inca o data si inca o data. Apoi iti asumi riscuri din ce in ce mai mari, pentru ca ai castigat experienta si forta, impingi lucrurile la o limita si mai greu de atins, ai nevoie mereu de mai mult. Stiti", zice aproape in soapta, "multi au sfarsit-o asa. Pur si simplu au evaluat gresit. Doza de risc a fost prea mare si cand au inteles era prea tarziu. Daca insa ai calculat bine si ai reusit, atunci nimic nu se compara cu bucuria aceea. Poate ca de fapt nici nu e vorba de a invinge muntele sau natura, pentru ca muntele si natura nici nu pot fi invinse. Cu tine insuti porti de fapt batalia, cu limitele tale, cu puterile tale. Iar cand ajungi sus, pe tine te descoperi mai puternic si mai bun decat ai crezut. Si asta, dupa ce ore sau zile ai fost concentrat numai asupra trupului tau care trebuie sa reziste." "Bine", zic, "si moartea? Ce e asta de fapt, ce fel de pariu este acela in care pe un taler se afla moartea si pe celalalt doar o clipa de izbanda?" "E un pariu omenesc", zice, "poate ca asa sunt facuti oamenii de Dumnezeu, sa incerce cele mai nebunesti lucruri, numai ca sa vada daca sunt in stare. Nu asumarea riscurilor ucide de-obicei, ci lipsa de respect. Muntele este viu, este o fiinta colosala, pe care trebuie s-o respecti, fata de care trebuie sa te porti cu grija. Cand esti acolo, pe cocoasa enorma de piatra a muntelui, te simti ca o furnica. Simti ca orice zvacnire, orice pala de vant, orice viitura, orice avalansa de zapada te poate matura intr-o clipa. Si atunci, inveti sa respecti muntele. Multi dintre cei care au murit in munti au murit din lipsa de respect pentru fiinta colosala a muntelui. Sa nu iei muntele in deradere si numele Domnului in desert! Nu poti pur si simplu sa bei un litru de tuica si sa te plimbi peste varfuri. In munti, nu te duci ca si cum te-ai duce pe bulevard, pentru ca nu te mai intorci acasa in veci.
Eram odata undeva, sub Parang, spre Gilort, impreuna cu un camarad. Prin octombrie era si ningea, ningea incontinuu. Nu ne era frica, pentru ca ne simteam puternici si experimentati. La vremea aceea, facusem deja trei ture de iarna in Carpatii Meridionali. Adica din varf in varf, de la Herculane pana la Sinaia. Credeam ca suntem pregatiti pentru orice, ca putem supravietui oricarei incercari. Credeam ca suntem prieteni cu muntele si ca-i stim toate smecheriile, si atunci muntele ne-a dat un avertisment. A nins pana cand zapada ne-a ajuns la genunchi, apoi pana la brau, pana la gat. A nins viscolit, timp de patru zile, si zapada era asezata in troiene lungi si afanate, in asa fel incat orice pas era un chin. Te scufundai in zapada si priveai in sus, acolo unde ar fi trebuit sa fie cerul, si nu era decat perdeaua de viscol. Apoi te puneai pe spate, faceai un fel de treapta cu picioarele, apoi inca una si ieseai afara. Mai faceai un pas si te scufundai din nou in zapada, pentru a o lua de la capat. Am facut atunci patru kilometri in patru zile si fiecare zi a fost lunga cat o viata de om. Cortul inghetase si nu mai incapea in rucsaci, mancarea era pe terminate, hainele noastre erau ude de zile intregi, nu mai stiam unde suntem cu exactitate. In asemenea momente, incepi sa te indoiesti. Sobolanul fricii incepe sa te rontaie pe dinauntru. Oboseala incepe sa naruie zidul increderii in tine insuti. Frigul prelungit si epuizarea incep sa creeze fantasme. Eu adormeam si visam pasuni verzi si luminoase si un vapor urias care mergea pe pasune, un transatlantic cu trei cosuri fumegande si dand semnale sonore. Camaradul meu se visa pe sine casatorindu-se cu o fata fara chip, desi nu fusese casatorit niciodata, si pe mine ma visa in spatele lui, in rol de cavaler de onoare. Ne trezeam uneori si vedeam acelasi viscol afara si acelasi chin de urmat si trebuia sa luptam cu tentatia irezistibila de a visa, pentru ca stiam ca acesta este inceputul sfarsitului: visarea. Pentru mine, intelesul visului era clar. Vaporul meu era plecarea fara intoarcere, ca si fata fara chip a camaradului meu. Moartea. Am inaintat ca niste masinarii, ca niste animale de povara. Ne taram pur si simplu prin zapada cand ni s-a parut ca simtim miros de fum. Si atunci, cazuti in genunchi, am vazut ca, intr-adevar, fumul era sub noi, era acolo un cos care fumega iesind din zapada. Am sapat cu mainile goale si nu ne venea sa credem. Sub picioarele noastre era un acoperis de casa. Am auzit voci si am strigat. Credeam ca totul nu e decat un alt vis, ultimul. In cele din urma, am descoperit ca era o casa adevarata, un fel de cabana forestiera, si inauntru era un mos pe care n-o sa-l uit toata viata mea, impreuna cu baba lui. Fusesera si ei inghititi de zapada. Mai incolo era ingropat grajdul, si in grajd doi cai. N-am mancat, n-am baut, doar ne-am prabusit si am dormit 24 de ore, fara sa ne intoarcem de pe-o parte pe cealalta. Am zacut, de fapt. A fost un somn ca o moarte scurta, din care ne-am trezit doar ca sa mancam o ultima bucata de slanina prajita si ceva mazare din borceagul cailor, pentru ca nici batranul nu mai avea merinde. Venise sa insemne copaci si acolo il prinsese viscolul. Am inteles atunci una dintre lectiile muntelui. Am inteles ca ne daduse un avertisment, ca fusesem prea siguri pe noi, prea trufasi, ca nesocotisem amenintarile iernii si ca aceasta fusese o lipsa de respect pentru atotputernica si uriasa natura. Si inca ceva: faptul ca nu forta fizica te scoate din zapada, si uneori si din moarte, ci forta psihica. Am invatat ca totul este in cap, ca avem forte extraordinare si o putere de a supravietui uluitoare, numai ca trebuie sa crezi in ea. Dumnezeu a facut atunci un miracol, pentru ca acea cabana ingropata sub zapada, pe care am gasit-o din intamplare, ne-a salvat viata. Iar noi, cei salvati, am salvat la randul nostru viata celor doi batrani, pentru ca a doua zi am coborat pana la exploatarea forestiera dinspre Novaci si am trimis un buldozer. Asa a vrut Cel de Sus, ca noi sa ne salvam unii pe altii si sa nu murim."
Terasa si frumoasa cabana din lemn ale lui Dan Paici par ca se strang imprejurul lui, pentru a-l imbratisa. El sta cu o mana deasupra hartii uitate pe masa si cu o mana sprijinindu-si capul, cu privirile intoarse catre trecut. Norii alearga deasupra a ploaie, el mai povesteste despre avalanse la care a fost martor si din care a scapat, povesteste despre camarazi ai muntelui care nu s-au mai intors, despre animale salbatice si despre pasari de prada pe care el le-a vazut si pe care le viseaza in noptile de iarna, povesteste despre Varful Pietrii, "pe care trebuie sa-l vezi plutind pe o mare de nori, cu soarele infipt in el", despre Varful Tarcu, despre muntele lui Scorilo si despre muntele sacru Gugu (fostul Kogayon dupa unii), in ale carui pesteri misterioase se mai afla comorile marilor preoti ai dacilor. Noi il privim si intelegem ca omul acesta face o descriere a lumii sale, a lumii careia el ii apartine cu inima dintotdeauna, poate dinainte de a se naste, si careia acum, in sfarsit, ii apartine si cu trupul. Intelegem dintr-o data de ce cabana lui se numeste "lupul singuratic" si de ce, povestind, isi smulge cu atata greutate privirile din inalturi. Viata lui e acolo. Si langa ea, fericirea. Vecinatatea fabuloasa a muntelui care te invata sa lepezi pielea de om trecator si sa o imbraci pe aceea a vesniciei.


P.S. Cabana alpinistului Dan Paici este deschisa pentru orice iubitor de munte care vrea sa descopere Muntii Tarcului, Banatului, Cernei sau imprejurimile, in compania unui ghid profesionist. In afara de drumetie si alpinism se mai poate face rafting, off road si enduro. Coordonatele sale: Pensiunea turistica "Lupul singuratic", loc. Poiana Marului, jud. Caras-Severin, tel. 0355/40.11.07 (dupa ce suna si va raspunde o voce, formati 114) sau 0723/21.85.56, e-mail: fleischer@cs.ro