Cronica unui prapad - Tortionarii din Rosia Montana

Razboiul aurului ucide oameni

Compania miniera S.C. "R.M. Gold Corporation" i-a oferit medicului de familie Florin Georgescu suma de 840.000.000 lei, doar ca sa paraseasca localitatea Rosia Montana. Un an de zile, cea mai mare comuna din Romania a ramas fara asistenta medicala. Foarte multi dintre rosieni sustin ca medicul Georgescu a fost alungat datorita faptului ca ar fi detinut o anume situatie a pacientilor care au murit ori s-au imbolnavit grav din cauza puternicelor presiuni psihologice la care au fost supusi, ani la rand, de mercenarii Companiei. Razboiul aurului a inceput sa ucida oameni

Scrasnetul muntelui

"Au bagat iar foreza in Rosia Montana!..." E vineri, 22 aprilie, si stirea circula cu iuteala, din om in om. De peste tot, din ograzile lor, oamenii asculta scrasnetul muntelui. Unde o fi? O aud mereu, zi si noapte, uruitul ei le masoara timpul, le masoara viata, au ajuns aproape sa respire in acelasi ritm gafait ca si ea. Unii rosieni marturisesc ca-si infunda urechile noaptea, in somn, sa n-o mai auda. Degeaba! E un vajait de o rapiditate extraordinara, o strapungere dureroasa, prelunga. Oamenii sufera. Muntii motilor sunt ciuruiti, sunt raniti, iar ei, oamenii, sufera odata cu muntii.
E total interzis a se executa forari in Rosia Montana. Conform noii legi a mediului, nu se pot face asemenea lucrari, fara a se consulta populatia localnica, iar in majoritatea lor, rosienii au spus "nu". Chiar cu o saptamana inainte de sosirea noastra aici, "goldistii" au primit o hartie de la Ministerul Mediului, prin care li s-a respins ferm, cel putin pentru o luna, acordul de mediu necesar forarii. Iar dupa numai cateva zile de la aceasta decizie, Compania a inceput sa foreze din nou... Pentru investitorii canadieni, legile Romaniei sunt legi de paie. Cand au cerut lamuriri, rosienilor li s-a raspuns ca s-au reluat toate demersurile, ca obtinerea acordului este "in curs". "Bine, dar pana una alta nu l-ati obtinut. Faceti o ilegalitate!", au protestat localnicii, dar "goldistii" i-au batut pe umar, zambind, asa cum au facut-o mereu: "Nu va bateti capul. Este "in curs"...".
Primul care a descoperit foreza a fost tot Francisc David, descendent dintr-un neam stravechi de aurari. La ceasul pranzului, el obisnuieste sa zaboveasca pe iarba din curtea casei lui seculare si sa-si priveasca muntele. Carnicul, muntele plin cu aur, muntele in care stramosii lui au avut guri de mina si steampuri, averi care sunt ale lui dupa lege, cu acte de proprietate, dar de care nu se poate atinge din cauza veneticilor care au pus stapanire pe bogatiile Apusenilor. Alaltaieri, la amiaza, statea rezemat de un mar inflorit, lasand soarele primavaratec sa-i dezmierde chipul frumos, de poet al departarilor, gandindu-se la ale lui. Cand... deodata... a vazut-o! Privirea lui agera, de baies incercat, n-a dat gres: o dunga rosie, subtirica, pe peretele de stanca, chiar deasupra turlei bisericii catolice. Francisc David s-a ridicat in picioare, a pus palma streasina la ochi: da, sapau in minele lui! Si chiar in clipa aceea, i-a mai observat cu coada ochiului pe cei doi vlajgani de pe dealul din spatele casei, cum pun la ureche telefoanele mobile. Pana s-apuce sa fuga in casa, sa instiinteze pe cineva, foreza se oprise. Abia atunci a inteles ca tuciuriii aceia doi care se prefaceau de cateva zile ca fac plaja sus, pe pajiste, fusesera pusi acolo ca sa-l supravegheze. Acum ii vad si eu. Doi zdrahoni cu ochelari de soare, imbracati in tricouri colorate - unul din ei vorbeste iarasi la mobil. "Li-i frica de mine, fiindca stiu ca acolo-s eu proprietar! Sa vedeti, acuma cand v-or vazut pe dvs. ca-mi puneti intrebari cu aparatu de-nrejistrat, in nici zece minute opresc forarea. Numa sa vedeti..." Intr-adevar, in fix cinci minute, scrasnetul de strapungere a pietrei s-a oprit si satul a rasuflat usurat. Francisc David, la fel ca si multi alti rosieni cu care aveam sa vorbesc, crede ca forarea aceasta e cea mai cumplita "unealta de ucidere psiholojica" din cate s-au vazut. "Incontinuu ne toaca, fara oprire, cu sambata si duminica. Pentru ce mai foreaza oamenii astia, mereu si mereu, in aceleasi locuri? Eu mi-s baies vechi, eu stiu. Am vorbit si cu specialisti, astia nu foreaza ca sa ia probe, caci o prospectiune se face dupa o reteaua ordonata, cu gauri la distante mari. Unii zic ca, de fapt, ei scot aur. Au hartile noastre cele vechi, primite de-a gata, cadou, de la Gruber, fostu director de la mina de stat, si dau gauri exact unde stiu ca-s filoanele cele mari. Un prieten topograf, Eugen Cornea, o vazut sus, pe platforma, pe cinci metri, trei foraje - asa ceva nu-i posibil! Cand o venit iarasi cu noi, ca sa ne-arate, gaurile erau astupate cu excavatoru. Oricum, ca scot aur sau nu scot, ei stiu ca noi ne stricam de cap daca tot auzim, zi si noapte, forezele astea sapand fara leje in minele noastre din batrani. Mereu bat! Mereu! Uneori, ma gandesc ca le dau drumul numa-asa, ca sa-ntelegem ca au de lucru, ca sa ne lase sa ne inveninam gandurile, ca sa ne-arate ca ei sunt aici, langa noi, si pan la urma or sa ne termine pe toti. Noi, rosienii, cred c-o s-auzim foreza si de pa lumea ailalta, cand om fi in mormant..."

Vorbele ucigase

Francisc David imi spune direct, fara teama, ca doi veri "dulci" de-ai lui au murit din pricina presiunilor facute de Companie. "Primu o fost un var dinspre tata, David Ioan, statea in jos, la Baie, la Razna. O fost invatator aicea, in Rosia, om intelijent si activ, mereu tat plin de viata. Asta pan-o venit Goldu. El avea din stramosi multe proprietati, la fel cum am si eu, toata viata lui o visat c-o sa-si ia steampurile si gurile de mina inapoi. Nimica nu-si dorea mai mult pa lumea asta. Cand or venit "goldistii", incontinuu or fost pa capu lui. Ca sa-si vanda casa, ca n-o sa i se dea nimica inapoi, il tot amanau de la unu la altu. S-o nacajit omu. Pa zi ce trecea era tot mai inchis, mai ursuz, se uita cu spaima la lume cand trecea pa strada. Tot venea la mine si ma-ntreba plangand: "Mai, Francisc, ce se intampla cu mine?...". El nu credea c-o sa se dea inapoi proprietatile. Stateam de multe ori de vorba si-i ziceam: "Baaa, Ioane, cum nu crezi, odata ce ai tu proprietatea ta, o data ce pe hartia ta scrie "pro-pri-e-tar"? Nu ti-i de-ajuns cat or suferit parintii nostri cand ni le-o luat comunistii in 48? Nu ni le-o dat o data, prin executoru judecatoresc? Acuma o venit lejea asta zece din 2000, in care zice clar c-o sa ni le dea inapoi! Lejea ii leje! Nu mai tii minte pa timpuri, cand veneam cu actu de proprietate si cu politia si-i scoteam afara pe holoanganii (hotii) de pa mina? Or nu mai tii tu minte?... Asa o sa facem si cu hotii astia...". El, tot mai trist. Zicea ca-n Romania lejea nu-i leje, ca acuma nu mai ii democratie, ci comunism terorist. Era intelijent omu. S-o tot chinuit asa, pana l-o lasat inima si la a doua operatie pa cord o murit.
Al doilea var o fost Ciura Ion, tot var dulce, de pe tata. Statea aicea, pe ulita-n sus, spre Tarina. Avea 59 de ani, om bland cu tata lumea, saritor, de-o intelijenta rara. Scria poezii, cel mai mult ii placea sa scrie poezii despre satu lui. L-or vazut mai sensibil si mereu l-or terorizat, ii puneau ziare de-ale lor la poarta, incontinuu veneau sa-i zica sa vanda casa, sa vanda, sa vanda... In fiecare zi stateau la poarta si-i strigau: "Nu vezi ca toti vecinii tai or plecat? Ce, vrei sa ramai singur aicea? O sa ramai singur si n-o sa iei nici un ban pa casa!". Erau mereu tot pasta casa lui, nu-i dadeau pace. Eu ma duceam la el, sara de sara, caci stiam cine tot vine pe acolo, pe la dansul. Le ziceam: "Mai, mai, dati-i pace la omu asta, ca ii un Dumnezeu sus care va vede!...". Cat stateam eu cu el, ii dadeau pace, cand plecam, iarasi veneau. Pana ce l-or bagat in mormant. Eu nu crezusem niciodata ca si vorba spusa cu gura poate sa ucida. L-or ucis cu vorba, cu presiunile. Imi zicea mereu: "Mai, Francisc, eu nu mai pot. Eu nu mai pot rezista...". O murit iarna trecuta, intr-o noapte, de infarct miocardic. Era patru dimineata, zapada mare, m-o chemat cineva, m-am imbracat si m-am dus. La fereastra era lumina si omu mi-o spus ca auzise nu de mult timp pe cineva inauntru varsaind. Ticalosii intrasera in casa chiar in noaptea aceea, dupa ce el o murit, si toate scrierile lui le-o bagat pa foc. Era omu mort, intins pa pat, si ei ii scotoceau prin dulapuri. Cand am intrat eu, sartarele erau deschise, in soba foile inca ardeau. Ca sa stearga orice marturie! Numa prin minunea lui Dumnezeu o scapat din mainile lor o singura fila. Am descoperit-o in casa, era aruncata pa jos, singura foaia asta o scapat. Ii ultima poezie a lu Ciura Ioan, scrisa chiar inainte de moarte..."
Din vraful cu vechi si inutile acte de proprietate, Francisc David scoate o fila pastrata cu sfintenie, pe care o despatureste incet, inaintea ochilor sai albastri. Poezia se numeste "Aici". Iata cateva versuri: "(...) Aici se cumpara morminte/ Si miliarde curg suvoi/ Pe case, pe locasuri sfinte/ Pe tot, pe glia de sub noi/ (...) Pe cei ce cumpara morminte/ Noi poate ii vom supara/ Dar vrem sa stie dinainte/ Ca de aici nu vom pleca/ Aici si nu in alta parte/ Ne vom croi un nou destin/ Si vom lupta pana la moarte/ Fiindca aici vrem sa traim".

Cu aparatu in piept

De atunci, Francisc David n-a mai urcat drumul spre muntele Tarinei. N-a fost nici la parastas, n-a vrut sa-i mai vada pe vecinii care l-au "ucis cu vorba" pe varu-sau Ciura, poetul. Nu vrea sa ma insoteasca nici acum. Urc eu in locul lui, ca si cum as dori sa-i aduc stiri, de la cateva ograzi mai sus. Nu s-au schimbat prea multe in Rosia de cand n-am mai fost pe aici. Parca ceva mai multa tacere si incordare pe uliti, parca mai putini tarani si mai multe masini, foarte multe masini, "cum nici parlamentarii n-au", dupa zisa lui Francisc David, un furnicar de automobile scumpe care ruleaza incet, de dimineata pana seara, cu geamurile deschise si muzica data la maximum, din care baietani "de cartier", plini de lanturi si ghiuluri de aur, zbiara pe la portile motesti. Ii vezi pe cele mai inalte drumeaguri, se aburca pe hudite inguste, sfidand hartoapele si stancaria, sa fie vazuti, parca nici nu le pasa ca si-ar putea strica masinile, ei trebuie doar sa conduca, sa conduca mereu...
Casa micuta si alba a poetului Ciura a fost vanduta la scurt timp dupa moartea lui, urmeaza sa-i puna tabla albastra, "tabla blestemata", cum i se spune aici placii cu "Proprietate Rmgc", o casa purtand stigmatul unei molime. Peste drum, alta casa, galbena, ca din povesti. Acolo inca traieste cineva, dar, de ceva timp, poarta nu ti se mai deschide, oricat ai bate. Casa Mariei Petrutia. Femeia aceasta are 56 de ani, e adversara a Goldului si a condus o viata magazinul alimentar al fostei Cooperatii din piata Rosiei. In ziua in care Compania i-a inchis magazinul, chiar in clipa in care a iesit ultima oara pe usa lui, Petrutia Maria a facut o comotie cerebrala. De atunci, ea are intregul corp paralizat si nu poate rosti nici un sunet. Vine din cand in cand mama ei, sa-i schimbe asternuturile si sa-i dea de mancare. Pentru Companie, Maria Petrutia nu va mai fi un martor incomod niciodata...
Sus, aproape de capatul ulitei, cateva case mari, stranse una intr-alta, intre care doua foarte inalte, doua case gemene ce se pot vedea de oriunde din Rosia Montana. Oare pe acelea o fi reusit Compania sa le cumpere? In curtea pustie, padurarul Stefan Cosma sta la o masa lunga, fata in fata cu sotia sa. Insereaza si, din adancul pamantului, se aud iarasi pulsatiile obsedante, repezite, ale forezei. Cei doi soti nu-si spun nici un cuvant, se uita pur si simplu unul la altul. Intre ei, pe masa cea goala, se afla o Biblie si un ulcior cu lapte proaspat. Ma asez si le dezvalui secretul, locul unde se afla pe munti tiranicul utilaj. "A, deci acolo era...", zic amandoi. Apoi ii intreb ce se mai aude prin Rosia. "N-auziti ce se-aude?", zice barbatul, facand semn catre munti. "Se aude sonda asta blestemata..." Femeia tace in continuare, cu privirea in pamant. Are un chip intunecat, cu vinisoare rosii strabatandu-i pometii colturosi, si ochii inundati de apele unei necontenite tristeti. Aflu ca e bolnava, foarte bolnava, ca boala i s-a tras tot "de la stresurile Companiei". Cu greu se hotaraste sa vorbeasca, si asta doar cand vine vorba de cei doi baieti ai ei, Razvan si Ciprian, care acum lucreaza la exploatarea de stat si care-s mereu amenintati ca vor fi dati afara daca parintii nu-si vand proprietatile, baietii ei dragi, care au muncit "cu sanjele lor" la cele doua case gemene, dar nu le mai pot termina sa se mute intr-insele, fiindca azi, in Rosia Montana, nici o constructie nu mai are nici un rost... "Pana in anul 1999", spune Rodica Cosma, "cand m-o atacat Compania, n-am stiut de boala. N-am fost niciodata internata, n-am suferit cu nimic. Traiam bine aici, ma impacam cu toata lumea, mergeam jos in piata, intalneam oameni, ma salutam cu toti. Am muncit mult si ne-am facut casele astea batrane, pa urma am facut si la copii, ca si ei or vrut sa se traga aicea, langa noi, sa fim toti impreuna. Atata si-or dorit, atata vointa or avut amandoi, atata dragoste ca sa aiba casele lor... Am vandut animale si cand or avut ei toti banii mi-o zis asa: "Mama, de banii astia n-o sa ne atingem nici pentr-un suc...". Si-asa or facut. De multe ori or trecut pe langa lada de struguri si n-or gustat nici o boaba. Or muncit singuri, saracii, fara nici on ajutor, fara oameni tocmiti, ei singuri or muncit si cand or vazut casele ridicate, or venit astia cu Goldu lor si s-o terminat totul..." Abia acum bag de seama ca cele doua case inalte, cu balcoane, terase si o multime de camere sunt goale pe dinauntru, neterminate, prin ferestre se vad doar schele si moloz cenusiu. "De patru ani or ramas asa, n-am mai muncit nimica la ele", mormaie mahnit de peste masa si barbatul ei, padurarul. "Daca ar fi sa le vindem, astia ne dau pa ele pretu de-un bordei daramat. Copiii stau pe la Abrud, aici ii "zona industriala", nu mai ai voie sa construiesti nimic, nici o baraca, nici un cotet. Si-un cui daca-l bati, te gandesti ca l-ai batut degeaba..." In curte intra un vecin. Barla ii zice. Da buna ziua si intreaba: "Ati pus cartofii?". Cei doi soti izbucnesc, brusc, in plans. Mai intai ii privesc nedumerit, apoi inteleg. I-au pus, bineinteles ca i-au pus, dar nu stiu daca ii vor mai culege vreodata. Amandoi isi aduc aminte c-au fost rosieni care au plecat in august si care dupa aceea n-au mai avut voie sa intre-n gradinile lor, ca sa-si ia recolta. "Uite, pentru asta m-am imbolnavit eu, domnule!", rabufneste pentru prima data femeia, stergandu-si cu naduf apele ochilor. "Eu am lucrat la primarie, eu am vazut tot ce se intampla acolo, am luat parte la toate plecarile din Rosia Montana! Lucram la "Impozite si taxe"; ca sa-ti poti vinde casa, trebuie sa aduci mai intai adeverinta de la primarie, ca ai platit toate impozitele la zi. Vorbeam si cu unu si cu altu. Venea unu si zicea: "Noi nu plecam! Ce sa plecam? Unde sa ne ducem?...". Si dupa aceea numa ce-l vedeai ca vine si-si achita impozitele si gata, pleaca. Sa vezi asa ceva nu-i usor. Nu mai dormeam noaptea, simteam ca ma sufoc, nu ma gandeam decat la cum o sa ne-arunce casele noastre in aer. Sa stiti ca pentru un om care-o trait toata viata aici, gandu ca-i pleaca un vecin sau ca ai putea sa fii chiar tu alungat nu-i placut. De asta m-am imbolnavit. Mie cand mi-o zis in 99 doctorita de la Campeni ca-s grava si trebuie sa ma duc la un spital mai mare, am crezut ca se termina lumea. Acolo mi-o descoperit ca deja o valva a inimii nu functioneaza deloc, ca boala s-o extins si in jos, spre plamani. Am doua operatii, traiesc c-un aparat in piept. M-o-ntrebat atunci: "Ati avut cumva, nu demult, vreo suparare mare?". Ce sa zic? Ca supararea asta ne baga pe toti in pamant?"

Victime si tradatori

A doua zi, sambata, 23 aprilie. Pornesc din josul asezarii, de la Gura Baii, si urc tocmai pana la Taul Brazilor, aproape de Varful Ghergheleu, batand pe la porti, ascultand povestile altor si altor rosieni. Dis-de-dimineata, undeva pe langa Galeria Sfintei Cruci a Mariei Tereza, intr-o casa cu cerdac larg si ziduri groase de-un metru, stau de vorba cu batrana Zamfira Delian. Locuieste numai cu fiul ei, Petru, grav bolnav de plamani, si in fiecare zi, amandoi sunt nevoiti sa priveasca spre casa cea mandra din capatul curtii lor, casa insemnata cu tabla albastra, in care a trait Selagea Eugenia, cea mai buna vecina din cate au fost pe lume. Femeia aceasta s-a stins la sase luni de zile dupa ce a parasit Rosia Montana. Cat timp povesteste, Zamfira Delian nu-si ia ochii de pe frumoasa cladire inconjurata c-un brau rosu, la etaj. "O murit din cauza stresului, a gandurilor negre. Si era femeie tanara, nu ca mine. Ea n-o vrut sa plece, da copiii or tot presat-o sa vanda si sa se mute la ei, la Cujir. Le trebuia bani, ca si uzina de-acolo-i in faliment, mereu or fost pa ea: "Hai, mama, acolo! Haaai! Haaai!...". N-or intales-o. Pana sa moara, o mai venit de doua ori in Rosia. Am vazut-o si eu, era dezamagita, era amarata tare. Odata s-o dus in cimitir, la mormant, la maica-sa. O pus capu pe mormant si o rugat-o plangand ca s-o ierte. Apoi s-o intors si dupa cateva zile acolo, la bloc, o-nchis ochii si-o murit." Fiul Zamfirei se tine cu palmele de piept, abia poate vorbi din cauza convulsiilor de tuse, cuvintele lui par scancite, chinuite, rabufnind dintr-o adanca durere: "Stiti de ce-o murit Selagea Eugenia? Fiindca n-o putut sa traiasca in alt mediu de viata. Eu sunt bolnav. Eu daca traiesc acuma, traiesc fiindca stau aici. Pe mine daca ma duci cateva saptamani din muntii astia, eu mor. Noi oriunde am merge, nu suportam alt mediu de viata. Noi murim! Din cati au plecat de aicea, foarte multi au murit. Acolo nu avem vecini, nu avem pe nimeni. Toti, dar absolut toti rosienii care-au plecat sunt vazuti acolo foarte rau, ca niste tradatori. Stiti ce zic? "Or venit mocanii cu miliardele pa noi, sa ne cumpere pamanturile!". Asa zic. Multi rosieni se intorc si nu le vine-a crede ca casele nu mai sunt ale lor. Stau langa casele lor si plang. Multora li-i rusine. Unu, Jurj Remus, care acuma sta in Abrud, si-o adunat toti vecinii in fata casei lui cu tablita si le-o zis asa: "Sa nu mai faca nimeni, cat traieste, ce-am facut eu!"." Batrana Zamfira ofteaza si-mi spune ca nu pentru cateva miliarde, "nici pentru toti banii din lume" nu ar pleca de aici. Vecinul de peste drum, Nicolae Vadan, zis nea Lae, ma poarta prin suri, prin grajdurile vitelor, prin fiecare camera a casei lui mari, cu etaj, iar dupa ce deschide fiecare poarta, fiecare usa, zice "na, poftim, uitati-va..." si invariabil izbucneste in plans. Chipul sau rosu, de muntean, nu poate scapa nicicum de grimasa incruntarii, basca rotunda cu tumburus, indesata pana deasupra ochilor, ii da o infatisare tragicomica, ce-ti starneste parca un fel de mila. De trei ani a facut un diabet pe cale nervoasa, boala despre care zice ca i se trage de la presiunile Companiei. Pana atunci nu a mai fost bolnav niciodata. Iata marturia sa: "Incontinuu is pa mine. Intra in curte, intra in casa. Chiar ieri o venit on copchil de la Gold, sa-i dau voie sa masoare terenu. M-am mai ratoit la ei, i-am mai scos si afara, da iarasi vin. "Ne lasati sa stam de vorba?...", asa mieros incep totdeauna. Le zic: "Nu plec pentru nimic in lume", da ei tot vin. Vin si iar vin!... Te atata, imi zic ca ala se uita stramb la mine, ca cutare nu ma saluta pa strada. Is obraznici ca dracu! Fata sta aicea, cu noi, si fiindca n-am vrut sa dam casa, or tapat-o afara din servici, de la exploatare. Ce sa va zic, ma culc sara si ma scol dimineata numa cu gandurile astea. Cand crezi ca esti mai fericit, atuncea vin dracii astia pasta casele noastre..." Nicolae Vadan plange, plange cu lacrimi, nevasta sa imi spune ca pana acum patru ani n-a plans niciodata, c-a fost un barbat tare, ca nimica nu-i statea impotriva. Nea Lae se ridica, ma apuca de brat si ma duce aproape cu forta pana la gard, sa-mi arate casa vecina. O bojdeuca batrana, pe marginea dealului, la capatul unei ograzi devalmasite. "Iaca! Pa asta or dat un miliard doua sute. Pa urma fac filmatii la televizor, cu bordeie din astea, dau pe la ziar, s-arate ce grozavi is ei. Stan Ana, femeia ce-o stat aici, s-o mutat la Barabanti, langa Alba, si n-o putut trai acolo. Acuma vrea sa se traga inapoi incoace, macar pana la Abrud. Da cat era ea de casa batraneasca, ei or spart-o si mai mult decat era, dupa ce-o plecat femeia. Or spart jeamuri, or deranjat curtea, or aruncat gunoaie inauntru, asa fac peste tot. Stiti de ce fac asta? Ca sa-i faca si p-ailalti sa plece. Sa ramana totu sinistru, sa te-apuce groaza cand iesi pa strada. Cand n-ai nici un vecin si vezi in juru tau tot curtile astea parasite, pline de gunoaie, simti ca te-apuca frigurile si-ti vine sa pleci. Is oameni scolati, stiu cum sa ne poarte pa dejete. Ne inconjoara. Daca vad pe vreunu ca-i mai batos si nu vrea sa vanda, incearca sa-i corupa, incet-incet, p-aia de langa el si sa ne lase singuri intre ruine.

Natura moarta cu rosieni

Pe la amiaza, foreza a pornit din nou. Aproape m-am obisnuit cu "bataile" ei. Ma adancesc tot mai mult in inima Rosiei. O mai intalnesc pe Aurelia Tomus, femeia cu chipul perplex, mereu mirat, nedumerit, care nu poate sa-nteleaga de ce s-a stricat satul asa de rau, satul in care-au trait pana mai ieri "ca-ntr-un parc, ca-ntr-un Rai", de ce nu se mai inteleg parinti cu copii, frati intre ei, de ce vecinul ei o face-n fiecare zi "nebuna" findca nu vrea sa-si dea casa si pamanturile. Mai sus, la strada, in fata unei case lungi si foarte albe, cu etaj, sade profesorul de istorie Nicolae Badau, cel ce-a gasit lespezi romane la tot pasul, chiar si-ntre brazdele ogorului sau, cand a iesit la plug, care de zeci de ani a plecat ca dascal "cu repartitie" la Cluj, dar care nu poate trai fara casa lui alba din Rosia Montana. Aici iau parte la o alta mirare: "De ce nu-ncearca, totusi, cineva sa-i convinga pe oamenii astia ca trebuie sa pretinda daune morale? Instrainarea, faptul ca te streseaza asa, asta-i dauna morala grava. Oamenii-s labili, oamenii nu stiu. Le-am zis de atatea ori: "Ma, sa stiti ca-n Ue valoarea asta morala adeseori intrece valoarea materiala! De ce nu-ntelegeti ca daca intram acolo, pretul caselor voastre va creste de aproape zece ori?"".
Iata-ma, in sfarsit, si in piata cea mare. Superba piata aflata acum in ruina, piata mare, marginita de case monumente istorice, din ferestrele carora acum te privesc buruieni crescute pe cercevele. Dar cine nu stie piata Rosiei Montane, filmata de atatea ori? Rosienii stau nemiscati sub soarele primaverii, lipiti de zidurile caselor. Cei mai multi privesc cerul. Din vazduh, din fundul pamantului, foreza tacane mereu, parca odata cu gandurile, odata cu bataile pleoapelor. Nimeni nu intra undeva, nimeni nu iese de undeva, nimeni nu vorbeste cu nimeni. In cele doua zile cat am stat aici, n-am auzit nici macar un "Buna ziua" sau un "Laudat fie Domnul". E, parca, un urias spectacol de pantomima cu tarani muti, tarani in straie negre, proiectati pe ziduri scorojite, seculare. Unul face semn cu doua degete cum c-ar vrea o tigara. Celalalt incuviinteaza din cap. Cel dintai se duce si-si ia. Isi aprinde. Apoi se intoarce si se reazama de zidul sau, ridicand iarasi privirea spre acelasi cer. In afara de casele lor de pe munti, oamenii acestia nu au unde merge. S-a inchis popicaria, s-a inchis frumoasa gradina de vara, s-au inchis casele de vacanta de langa taurile albastre de pe piscuri. Oamenii nu se mai intalnesc cu oamenii. S-au inchis pravaliile unde copiii cereau cate-o acadea si-o bere pentru tata pe datorie, s-au inchis bufeturile mustind de taifasuri. Carciumarii si negustorii "si-au vandut afacerea", la fel ca si medicul Georgescu (nemaivorbind de faptul ca acest medic nu era particular, ci trimis si platit de Ministerul Sanatatii). Boia Valentin si-a inchis carciuma, Ludmila Lupu si-a vandut "afacerea" cu pravalia pentru opt sute de milioane. Primarul Virgil Narita, omul "goldistilor", si-a vandut-o si el, se zvoneste insa ca pentru vreo noua miliarde, dar, cu toate astea, pravalia sa de jos, de la Gura Baii, a ramas si acum deschisa. Motivul? Cica nu i s-au dat decat jumatate din bani. Singurul magazin deschis din piata Rosiei apartine unui om foarte tanar, Jurca Sorin, si e mai bine aprovizionat decat toate buticurile Capitalei. Nevanzandu-si magazinul, omul acesta tanar ii ajuta, de fapt, pe rosieni sa nu plece. Odata, un vecin de aici, din piata, a zis asa: "Apai, daca n-om mai avea nici paine, eu chiar plec. Ce, sa merg iarna pana la Campeni sa-mi cumpar paine?!". Atunci, tanarul le-a spus rosienilor: "Cat oi trai eu, aici va fi paine". Sorin Jurca refuza sa vorbeasca cu mine. Se zvoneste ca e supus si el la multe presiuni, cu Garda Financiara, si cine stie cate altele. Se mai zice ca mama lui a spus asa: "Decat sa vad masina ca vine la poarta mea si-mi incarca lucrurile, mai bine "m-apuc si mor"!". Si mama sa chiar asa a facut: s-a apucat si a murit din cauza presiunilor Companiei.

Cine pleaca isi cumpara moartea pe bani

Patriotul

Sus, pe ulitele intortocheate de sub Taul Brazilor, traieste un om de treizeci de ani, cu parul complet alb. Isi priveste varfurile bocancilor, cum merg fara tel, se invarte intruna prin fata casei lui inalte si parca amana sa intre. In timp ce merge, se gandeste. Se gandeste mult. Nu mi-e greu sa ma bag in vorba cu el, imi pare chiar ca abia astepta ca niste musafiri sa-i dea motiv sa-si treaca inapoi pragul. Tanarul acesta carunt are o nevasta frumoasa si trei copii mici, care sunt amenintati ca in curand nu vor mai avea scoala. Si mai are in curte, intr-o casuta mititica, un tata care a paralizat de necazul distrugerii asezarii. Astfel ca el, Botar Valentin, este cumva la mijloc. Isi iubeste satul, "ca daca nu-l iubeam, nu ma chinuiam atatia ani sa car bolovani in spate sa-mi fac casa asta", il iubeste, n-ar vinde si n-ar pleca. Nevasta sa e la fel de legata de Rosia, dar i-a zis clar: "Cand se inchide scoala, eu imi iau copiii si plec. Nu mai stau cu tine aici nici o clipa". Iar el stie ca daca va pleca impreuna cu dansa, e ca si cum si-ar omori tatal cu mana lui. In casa, cei trei copii se joaca de-a v-ati ascunselea prin multele odai. Nu demult, baietelul cel mare a venit din sat cu vestea: ""doamna" ne-o spus ca pan la toamna trebe sa ne gasim scoala in alt sat...", si de atunci, nevasta tanarului carunt numai la asta se gandeste. Acum, ea invarte intr-o oala mare. E sfarsit de sambata, apar alti trei musafiri rosieni si doar fiindca-s ei de fata, Valentin cuteaza sa zica tot ce-are pe suflet. "Tata ii un patriot. Trebe sa recunosc ca-i mai bun patriot decat mine...", si ne povesteste cu drag despre acest tata paralizat, care-a citit "trei biblioteci de carti istorice" cu Iancu, Horea si toti eroii moti. Vecinii vin cu alte povesti, cu eroi mai recenti, pieriti nu demult in razboiul Apusenilor. Cu Dragoi Floarea, stramutata in Berghint, pe care copiii o tineau incuiata in casa, sub lacat, ca sa nu fuga si sa se intoarca in Rosia Montana. De trei ori a scapat, de trei ori s-a intors langa casa din munti, vanduta de copiii sai. Iar dupa sase luni de zile, atunci cand i-au pus si grilaje la ferestre, femeia s-a hotarat ca sa moara. Povesti cu Botar Olga, care venea de la Abrud si dormea in cocina de porci a casei vandute de baiatul ei. Iesea dimineata din cocina, se spala si se aseza pe bancuta, in fata casei zavorate, salutand trecatorii, purtandu-se ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, amagindu-se ca locul inca ii apartine. La un moment dat, in mijlocul acestor povesti, unul dintre vecini spune niste vorbe care m-au cutremurat: "Cei care pleaca din Rosia Montana isi cumpara moartea pe bani!" Profitand de un ragaz, cat nevasta sa e ocupata cu copiii, Valentin ma conduce pana la casuta din curte, in care zace tatal sau, Botar Ioan. O camaruta ingusta, plina de icoane, un om de saizeci si sase de ani, cu ochii mereu larg deschisi, intins pe un pat verde. Vorbeste cu mare dificultate, nu raspunde decat daca fiul sau ii tipa foarte tare la ureche. In ziua de Craciun a venit acasa abatut, a mancat si s-a pus putin sa se odihneasca. S-a trezit cu dureri mari si n-a mai putut sa se ridice din pat niciodata. Intreaga parte stanga a corpului, din cap pana in picioare, ii este paralizata. "Am fost socat. Nu mi-o placut ce-am auzit prin sat in treaba asta cu Goldu. Mari miselii fac! N-am fost niciodata beteag. Eram disperat ca se distruge comuna. Rosia trebuie sa dainuie in veacuri!" Ma fixeaza cu ochii lui intruna deschisi, ce nu clipesc niciodata. Abia reuseste sa-si rosteasca vorbele, cu pauze foarte lungi, si-n timpul acesta, fiul imi povesteste ca barbatul acela chircit in pat a fost unul din cei mai jucausi (buni dansatori) de aici, ca juca "pe masa cu pahare pline", ca nu trecea zi in care sa nu cutreiere cu drag muntii din jur.
Cand vreau sa-i fac poza, Ioan Botar zice ca nu vrea decat "imbracat". Fiul ofteaza, caci stie povestea. Cu mare greutate il ridica in sezut si-i ia aproape jumatate de ceas sa-l imbrace cu o tunica de ofiter german, impecabil ingrijita, si-n timp ce-i sunt indoite bratele inerte, barbatul striga mereu ca "trebuie o autoritate, o putere, aici in Rosia!". Apoi, fiul ii pune pe genunchi o sabie. O sabie veche, din vremea lui Iancu, pe care a primit-o de la un vecin batran si zeci de ani la rand a curatat-o de rugina, pastrand-o ca noua. Pe cap ii aseaza o casca tot de neamt, "model 36". Este a unui prieten mot care a murit pe front. Il privesc prin gemuletul aparatului de fotografiat, cum sta asa echipat, straduindu-se sa se tina demn in fotoliul cel ponosit: ultimul aparator al Rosiei! Declansez cu greu aparatul. Ma incurca lacrimile.

Indurare pentru Adela

Ultima destinatie: Szekey Adela. Ultima descendenta dintr-un neam vechi, de aurari, batrana aceasta este, poate, singura pe care o privesc cu mila atat rosienii ramasi, cat si "goldistii". O fotografie pe care i-au facut-o anul trecut niste francezi in cimitirul bisericii, in dimineata Sfintei Invieri, a fost numita unanim: "Emblema suferintei din Rosia Montana". E, de asemenea, singura batrana pe care am auzit-o spunand si cuvinte bune despre oamenii Companiei. Dintr-o veche incurcatura de acte, ea si-a pus casa pe numele fiicei sale. Au trecut zeci de ani si acum fata a vandut-o fara macar sa-si intrebe mama daca e de acord. Disperata, trezindu-se deodata ca totu-i hotarat si de acum e silita sa-si paraseasca locul, batrana s-a dus la directorul Dumitrascu si l-a implorat in genunchi, plangand in hohote, s-o mai lase sa mai stea putin. Numai cateva luni. Acesta n-a putut rezista lacrimilor si s-a indurat s-o lase chiar jumatate de an, pana la mijlocul lui mai, ba mai mult, nici sa nu-i aseze pe casa tablita albastra. A pus-o sa faca o cerere si-un certificat medical, "certificat medical de Rosia Montana", si-n cele din urma a lasat-o. De aceea are ea cuvinte bune pentru Gold. Faptul a fost privit si de sateni ca o adevarata minune - ceilalti stramutati fusesera scosi din case imediat dupa ce si-au primit banii. Acum insa, Adelei Szekey i se apropie sorocul plecarii. Sta in fiecare zi in odaita de sub temelia casei sale, coase straie populare motesti si plange. Coase gratuit, pentru toti rosienii care au ramas in sat. Are niste rani deschise in jurul ochilor, rani despre care zice ca i s-au tras "de la atata plans". Sarea lacrimilor i-a brazdat pielea tamplelor si a pleoapelor, apoi, de la atata scarpinat, ranile i s-au extins si mai sus, catre frunte, si medicii au trebuit sa ii faca transplant, sa ii puna alta piele, alt chip. Ce deosebire fata de fotografia de acum un an, din dimineata Invierii... La 84 de ani, femeia aceasta e inca foarte limpede la minte, aude si vorbeste bine, dar are un chip stigmatizat si un glas tragic, lipsit de inseninari si zambete, un glas apocaliptic, cum arareori ti-e dat sa auzi. "Asa de mult m-am distrus cu gandu asta, ca trebuie sa plec!... Intr-un an, am imbatranit de tot. Tata lumea se mira, c-am fost sanatoasa si vesela si-am lucrat, da acuma parca-s bolunda de cap si mi-i frica. Stiti ce groaza mi-i, domnule? Stiti ce groaza mi-i de ziua cand o sa plec?!... Mi-i teama ca zilele mi-s numarate. Eu nu m-as fi dus, n-as fi plecat deloc. La inceput am urlat de durere: "N-o dau, sa stiu ca o aprind cu mana mea si stau in ea sa ard! Ca numai eu stiu cat am lucrat si cat am suferit si cata mizerie am mancat pana ce am facut casa asta!". Pe urma, cand am vazut ca ma tot roaga copiii, ca din cauza mea fata are mereu certuri in casa cu ginerele, am inceput sa tot stau pe ganduri. Le-am zis: "Mai copii, atata am toata averea. V-o dau". In toata viata mea n-am facut altceva decat am muncit, am dat paine la doi copchii si mi-am facut "cuibu" asta de casa, eu si barbatu-meu. Incolo n-am facut nimic. "Vi-l dau, da aveti numai putintica rabdare sa mor. Va rog, lasati-ma pentru cate zile mai am!". Ei, nu, ca nu se mai poate, ca au si ei lipsuri, ca le trebuie bani, nu m-or mai luat in seama si-or vandut-o fara sa ma mai intrebe nimic. Or vandut si gata. M-or duce de-aici. Dar chiar si dac-o sa mor prin strainatati, vreau sa ma ingroape aicea, langa barbatu-meu. Langa casa mea, langa biserica mea. Aicea unde mi-i locul..." De aproape sase luni, Adela Szekey nu s-a dus macar sa vada casuta pe care i-a cumparat-o fata ei la Ocna Mures. N-a fost curioasa. I-au spus ca e aproape de casa lor cea mare si renovata, c-au trebuit sa strice un perete ca sa-i faca "veceu", dar pe ea n-a "intarasat-o". A ramas aici, langa o casa care nu mai este a ei. Se duce in fiecare duminica noua kilometri pe jos pana la biserica, vorbeste cu vechile ei prietene, se plimba pe munti, pe ulitele intortocheate, prin piata, nu incurca pe nimeni. Intram in casa cea frumoasa si instrainata. Imi arata tablourile cu fiica-sa - pe care o cheama tot Adela - in vremea cand era copila dragastoasa si suava, cu barbatul mult iubit, cu parintii sai, aurarii. Chipuri in alb si negru ale unui neam de rosieni care piere. Pe decorul sonor al forezei, batrana ma petrece pana la poarta. Imi spune ca, oricum, ea nu se va da batuta. Ca, daca fiica sa ii va mai da voie, se va duce iarasi la "goldisti" peste doua saptamani, va face iarasi certificat medical si, daca va fi nevoie, ii va implora iarasi, in genunchi, s-o mai lase. Nu se va da batuta. Asta e sigur. Nu se va da batuta niciodata.

(Fotografiile autorului)