- Dupa ce paruse un simplu artificiu menit sa "dea frumos" in decor, prezenta ta in emisiunea de sport de la Prima Tv a devenit un punct de atractie. Frumoasa, inteligenta, dezinvolta dar cu masura, aduci multa lumina pe micul ecran. De unde vine solaritatea ta?
- M-am nascut intr-o familie care m-a asteptat indelung si care m-a transformat in preocuparea numarul unu. Drept urmare, ai mei si-au dorit sa am o copilarie luminoasa, fara griji si s-au straduit sa transforme in realitate acest deziderat. Ce vrei? Sunt doi constanteni sufletisti. Tata e din Horia, de langa Harsova, iar mama din Mihail Kogalniceanu, de langa aeroport. De altfel, eu sunt nascuta in Kogalniceanu si acolo am si locuit pana la inceputul clasei a Ii-a. Tata - inginer - lucra la baza de reparatii auto pentru Canal, la Barajul Mare, era seful bazei. In ciuda formatiei pragmatico-analitice, nu e un tip sever. Intotdeauna a fost o persoana foarte blanda si foarte calma, dar, paradoxal poate, a reusit sa se impuna in fata mea, sa reprezinte realmente figura paternala, simbolul deciziei supreme. Spre deosebire de mama - asistenta de farmacie -, care se mai si enerva, mai si tipa, imi supraveghea fiecare gest, incercand sa ma corijeze la timp, sa n-o ia copilul pe cai gresite... In ciuda comportamentului ei autoritar, ea nu prea avea succes in a ma disciplina. De pilda, aveam un obicei foarte prost: pe drumul de la gradinita spre casa, ma opream pe la diversi copii, cu care ma jucam ore bune, pana cand, disperati, ai mei ma depistau in urma unor amanuntite anchete telefonice. Am fost un copilas care a suferit mult de singuratate, din lipsa unui frate sau a unei surori. Eram ahtiata dupa compania celorlalti copii si tocmai din acest motiv ai mei n-au mai avut ce sa-mi faca, si la doi ani si cateva luni m-au dus la gradinita. La cererea mea expresa si staruitoare. Lasam orice pentru jocul cu ceilalti copii. Pana si mancatul mi se parea o pierdere de vreme. Ceea ce pe mama o dispera: ii era teama c-o sa-i moara progenitura de inanitie, asa ca ma indopa cu tot felul de vitamine. Mai tarziu, tot din dorinta de a fi cu alti copii si din cauza lipsei de pofta de mancare, am ajuns si la sport. Fiindca intre timp ne mutaseram la Constanta, ai mei m-au trimis la volei. Si a fost dragoste la... primul antrenament! Din acel moment, a disparut problema mancatului. Pana in clasa a Xii-a, am tot oscilat intre a da la Medicina sau la Sport. Cum medicina fusese prima optiune, urmasem liceul sanitar. Dupa anul de practica, m-am lamurit insa ca acela nu era un mediu pe croiul meu: eu priveam lucrurile idealist, mergeam pe o viziune de basm, cu oameni frumosi, imbracati in alb, care fac totul ca sa-i ajute pe oamenii bolnavi. Or, dupa cum bine stim, situatia din realitate nu se prea potriveste acestui idilic tablou. Asa ca am ales varianta cu sportul, un mediu cu oameni adevarati, dintr-o bucata, dupa sufletul meu. Partea proasta a fost ca, inainte de examen cu foarte putina vreme, am reusit sa-mi rup piciorul. Asta a generat, la proba de atletism, o nota de 1, care mi-a scazut media, incat am picat pe locurile cu plata. S-a facut consiliu de familie, iar tata mi-a explicat ca nu e cazul sa mai si platesc ca sa ajung "profesoara de tumbe" - aceasta era expresia lui - si mi-a sugerat sa ma orientez catre Drept. Ceea ce am si facut. Am descoperit insa foarte repede ca, desi aveam o memorie foarte buna, incat examenele nu-mi ridicau probleme, Dreptul in sine nu era un domeniu care sa ma atraga realmente. Ingrijorati, parintii mi-au spus sa ma transfer la Bucuresti, ca aici sunt profesorii cei mai cei si sigur situatia o sa se schimbe. Asa am descins eu, la 19 ani, in Capitala, la unchiul din partea mamei. Si, din nou, foarte repede, mi-am dat seama ca nici schimbarea echipei de "actori" nu ajuta la nimic. Pur si simplu, Dreptul nu ma atragea. M-am chinuit insa si l-am terminat, ramanand insa cu un ghimpe in inima: voiam si eu sa fiu o studenta pasionata de ceea ce invat! Chestiunea trebuia remediata: asa ca acum sunt studenta la Psihologie. Mai am un an si termin. Acum sunt multumita: am gustat si eu din placerea de a merge la scoala, iar studiul nu mai e o corvoada.
- Aceasta a fost Iulia Fratila de dinainte de ridicarea cortinei. Sa vorbim acum despre dubla ipostaza care te-a adus in luminile rampei: aceea de prezentatoare Tv si aceea de manechin...
- Intalnirea cu televiziunea a survenit in anul intai de facultate, cand, in Neptun, s-a deschis Tv Soti. Am auzit ca se dau probe si hop si eu. Oamenilor de acolo le-a placut de mine si asa am ajuns editor-prezentator la stiri. Televiziunea era o "jucarie" noua, care pe mine ma fascina, poate tocmai prin aura de mister, de necunoscut. Eram absolut indragostita de dulceata si caldura Iulianei Marciuc, asa ca in momentul in care am gasit posibilitatea sa patrund si eu in mediul acesta, n-am stat pe ganduri. Vreo sase luni de zile, am stat in pregatiri: ore de dictie, citit stiri la rece, simulari de jurnale, apoi... emisiile. Care n-au iesit tocmai rau. Odata cu mutarea in Bucuresti, am intrat in Pro Tv. Mai intai am fost asistenta lui Florin Calinescu, la Te uiti si castigi, apoi am trecut la Roata norocului, cu Mihai Calin. Dupa care a venit anul licentei si am intrerupt colaborarea, fiindca nu voiam sa ratez tocmai finalul exercitiului scolar. Dupa licenta, am primit un telefon de la o prietena, fosta colega de prezentari de moda, Nicoleta Padure, care era director de vanzari la Prima Tv. Ea m-a anuntat ca postul acesta pregateste o emisiune estivala si are nevoie de cineva care sa prezinte "Vremea" si m-a intrebat daca nu vreau sa ma duc sa dau o proba. Normal ca eu am fost mai mult decat incantata, in conditiile in care unica mea perspectiva era aceea de a ma intoarce in Constanta, unde mama visa sa devin un jurist de succes, iar eu stiam ca asa ceva e imposibil. Am mers la proba si am fost acceptata. Am plecat la mare, dar n-am prezentat "Vremea" prea mult, fiindca dupa doua saptamani, Sanda Nicola, care era moderatoarea emisiunii, a plecat, iar "asta mica", adica eu, a fost desemnata inlocuitor. De la 8 la 12, in direct, prezentam Matinalul estival alaturi de Vlad Ionescu. A fost prima mea experienta de anvergura si recunosc ca nu mi-a displacut deloc. A urmat Matinalul bucurestean, cu Alex Macavei, si asa am devenit parte din echipa Prima.
- Si experienta cu modellingul a venit tot asa, din intamplare?
- Da. Totul i se datoreaza, in fond, lui Razvan Semanaru - Dumnezeu sa-l ierte! -, care, la vremea aceea, adica prin 93, lucra la "Adevarul" si venise la mare in cautare de fete dragute, pe care sa le fotografieze pentru un concurs. M-a gasit pe plaja, mi-a spus ca vrea sa-mi faca niste poze, eu am fost de acord, iar fotografiile acelea au fost pasaportul meu pentru prima vizita in Bucuresti: am castigat concursul, adica titlul de Miss Vacanta, iar premiul trebuia sa mi-l ridic personal, de la sediul redactiei, adica din Capitala. Unde eu nu mai fusesem niciodata. Apoi, mama, cuprinsa de febra "celebritatii" fiicei, m-a impins catre concursul "Miss Constanta", din acelasi an. Pe care l-am castigat, spre marea mea surpriza. Dupa asta, am inceput sa fiu chemata la tot felul de prezentari de moda, am devenit cunoscuta in bransa si am intrat in circuit. Sincera sa fiu, eu ma duceam pentru ca imi prindeau bine banii. Ai mei imi plateau chiria si facturile, dar pentru o cafea in compania prietenilor sau pentru un week-end la munte nu mai eram nevoita sa cer acasa. La un moment dat, chiar am fost pusa in situatia de a-mi evalua riguros viata si dorintele de viitor: puteam face din modelling o cariera. Dupa ce am participat la "Flash Top Model", un concurs organizat de Agentia Elite din Paris, am primit propunerea de a merge in Orasul Luminilor si de a intra pe circuitul profesionist de acolo. Insa am stat bine si m-am gandit si am refuzat. Eram prea tanara, neobisnuita inca sa ma descurc in absenta parintilor, mi-a fost teama sa plec asa, in necunoscut. Eu n-am un spirit de aventura foarte dezvoltat si niciodata n-am fost genul care sa se arunce cu capul inainte. Am o teama teribila de esec, si atunci nu risc implicarea decat in proiecte care consider ca au un potential real. Asa ca mirajul acesta al fetei frumoase, care peste noapte castiga bani multi, faima si ajunge sa calatoreasca in toata lumea, n-a avut prea mare greutate pentru mine. Am preferat sa raman cu picioarele pe pamant. Si sa stii ca nici acum nu cred ca am gresit si, in nici un caz, nu regret alegerea facuta acum unsprezece ani.
- N-ai plecat la Paris, in schimb te-ai intors la prima ta dragoste: sportul, si anume sportul cu balonul rotund, pe care il prezinti la emisiunea "Fotbal din Prima". Nu ti-a fost teama de propunerea aceasta, care te arunca in groapa cu lei? Se zice ca fotbalul e o lume a barbatilor...
- N-a fost vorba de o propunere, ci de o chestiune stabilita, batuta in cuie. Cristi Burci si Dan Dumitrescu, co-prezentatorul emisiunii, au luat, practic, aceasta decizie, punandu-ma in fata faptului implinit. Ei au crezut foarte tare in capacitatea mea de a sustine acest proiect, iar increderea lor m-a motivat si m-a ajutat sa-mi depasesc fiorul initial. Trebuia macar sa incerc. Pentru ei. La inceput, marturisesc, mi-a fost putin cam greu sa urmaresc cate 6 partide de fotbal pe zi, dar apoi am intrat in ritm si acum mi se pare firesc, ba chiar ma pasioneaza. Insa nu mi-a fost deloc teama de ideea de a patrunde intr-o lume a barbatilor. Toti acesti barbati s-au comportat ca niste adevarati gentlemeni. Nu i-am simtit suspiciosi sau ostili. Din contra: m-au ajutat si au fost foarte saritori. Poate pentru ca nu sunt perceputa ca un element de concurenta reala! (rade) Sau poate pentru ca, pur si simplu, sunt mult mai domni decat ii cred multi.
- Emisiunea aceasta va lua sfarsit la inceputul lui iunie. Ce planuri ai pentru vara?
- Am un proiect al meu, dar despre care nu vreau sa dau prea multe detalii, fiindca nu am apucat sa-l inregistrez la Osim. Ideea e a unei emisiuni estivale, care sa se petreaca la bordul unui vapor adevarat, care sa navigheze de-a lungul intregului litoral romanesc. Costurile sunt un pic cam mari si de aceea nu stiu daca voi putea trece la productie chiar din vara aceasta, dar tin foarte mult la acest proiect si am sa ma straduiesc sa-l transform in realitate.
"Am o viata egala si armonioasa: la fel ca marea"
- Sa intram putin in bucataria unde se coc emisiunile pentru micul ecran. De la o vreme incoace, producatorii Tv apeleaza la scenarii importate din Occident, care nu se prea potrivesc cu gustul si spiritul romanesc. Ba ii compromit si pe bietii prezentatori sau prezentatoare, constransi sa joace roluri fortate. Te numeri si tu printre ei?
- Uneori, asta e si senzatia mea: ca sunt ingradita, ca joc ceva fals. Dar poate ca gresim noi doua! Eu m-am simtit cel mai bine atunci cand am facut Clubul de duminica. Aveam un format care se intindea pe patru ore, dar in care aveam libertate de exprimare, libertatea de a fi eu, in limitele circumstantelor de bun-simt pe care le impune televiziunea, dar totusi libertatea de a ma desfasura aproape pe aceleasi coordonate pe care evoluez si in afara camerelor. O normalitate de care are nevoie mai ales publicul. Plus ca imi placea postura de unic prezentator. Era ceva de genul: eu dadeam ordinul si tot eu il executam.
- Esti o fata frumoasa, cu un chip expresiv si cu formatie intelectuala. Cu atributele astea, mi-e greu sa cred ca nu ai primit niciodata vreo oferta de film. Personal, n-ai avut nici o initiativa in acest sens? Toate fetele frumoase viseaza sa ajunga actrite...
- Nu cred ca am talent. De fapt nu stiu. Insa cateva jocuri de-a actoria au existat. Primul a intervenit cand lucram la Soti. Acolo eram colega cu Claudiu Trandafir, care e acum actor la Craiova. El a facut un filmulet cu buget redus, destinat pietei americane, in regia lui Sergovici Jr., si atunci mi s-a oferit si mie un rolisor: eram vanzatoare intr-un magazin de confectii si-l intrebam pe personajul principal daca plateste cash sau cu card. N-am facut eu cine stie ce, dar mi-a placut mult atmosfera dintr-o echipa de filmare. Apoi am avut o discutie cu Ioan Carmazan, care voia sa-mi ofere un rol in filmul Raport despre starea natiunii, insa i-am refuzat propunerea in clipa in care am aflat ca trebuia sa joc si niste scene dezbracata. Nu cred ca este o ipostaza care mi se potriveste. Face parte din actul artistic, dar nu e pentru mine. Cea de-a doua experienta actoriceasca s-a petrecut pe scena Tnb-ului in Scrisoarea pierduta, sub bagheta d-lui Alexandru Tocilescu. Dansul avea nevoie de o fata in casa, pentru Tipatescu, un personaj care sa dea culoare unor momente mai terne din punct de vedere artistic. Misu Calin i-a vorbit despre mine domnului Tocilescu si uite-asa am ajuns eu sa incerc emotiile scenei. Rolul era foarte micut. Nu aveam decat cateva replici, dar marele meu castig a fost sansa de a vedea la lucru niste mari actori: Mircea Albulescu, Stefan Iordache, Florin Zamfirescu, Magda Catone, George Ivascu, Dan Puric sau Ion Lucian. Am fost mandra de faptul ca am fost ingaduita in preajma acestor personalitati si, normal, am chemat toata Constanta la spectacol! (rade)
- Ce mai inseamna viata ta in afara de televiziune si scoala? Mai are vreme dragostea sa poposeasca si in inima ta?
- Sunt nascuta in zodia Racului si am o disponibilitate fantastica pentru dragoste. N-as putea trai daca nu m-as trezi cu gandul ca sunt fericita, iar fericirea mea se naste si creste din dragoste. Indiferent daca dragostea aceea se revarsa asupra unei flori sau a unui om. Il iubesc nespus de mult pe prietenul meu, care e un om extraordinar, o persoana minunata. Cred sincer ca sunt norocoasa fiindca l-am intalnit. Imi iubesc pisica, iubesc plimbarile prin parc si iubesc parfumul diminetilor insorite, stralucirea soarelui la rasarit, aerul pasnic al strazilor inca necotropite de oameni, guresia matinala a pasarelelor... Imi place sa respir dimineata. Si iubesc marea! In ciuda faptului ca traiesc de niste ani buni in Bucuresti, eu tot nu m-am acomodat realmente cu trepidatia Capitalei. Nu mi-e proprie. Nu face parte din fibra mea. Interior eu traiesc in continuare in ritmul valurilor. Am o viata interioara egala si armonioasa: la fel ca marea. Mai exista si furtuni, dar ele trec repede. Cel putin o data pe luna ma intorc acasa. Mai mult nu rezist fara mare. Acolo imi incarc eu bateriile.