In dupa-amiaza de marti, 4 mai, a acestui an, la sediul Unesco de pe micuta strada Cehov din cartierul Primaverii, a avut loc o ceremonie puternica si emotionanta. O ceremonie calda, prilejuita de un vernisaj postum, din pacate, al Danei Schobel-Roman - grafician de elita, ilustrator de carte si om de televiziune. Dana Schobel-Roman, care in decembrie anul trecut, la numai 51 de ani, s-a retras definitiv si abrupt in lumea desenelor ei...
In incaperea eleganta, cu biblioteca si terasa spre gradina, de pe strada Cehov nr. 8, Dana Schobel a fost evocata, rand pe rand, de plasticieni, de actori si de colegi cu nume din Televiziunea Romana. A fost evocata cu o pasiune tandra si simpla, aproape cu evlavie. Caci Dana Schobel-Roman a fost unul dintre acei oameni rari care lasa in urma lor doar iubire si admiratie. In cazul ei, si o opera inconfundabila, compusa din grafica de sevalet si un numar urias de ilustratii la carti de poezie (cu care s-a identificat total, intr-un dialog rafinat, ca in cartile Gretei Tartler), dar si carti pentru copii, despre care Mircea Dumitrescu, la randul lui unul dintre cei mai mari graficieni si profesori ai tarii, a spus ca au facut in lume o scoala romaneasca de ilustratie (cum a fost Muc cel mic, cartea cu magnificele desene ale Danei, ce au fermecat atatea copilarii). La sfarsitul acestei "sarbatori de familie", cum a numit-o cineva, Luminita Velciu a pus o caseta: un film de o jumatate de ora, facut putin dupa moartea Danei, cu mama ei, Doina Schobel. Am aflat astfel, cu placuta surprindere, ca Dana era nepoata scriitorului interbelic Nicolae Batzaria (celebrul Mos Nae, cu fabuloasele lui povestiri) si ca tatal ei a fost profesor la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucuresti, acolo unde viitoarea graficiana a studiat cu marele Gheorghe Kazar.
Si in vreme ce tandra ceremonie curgea linistita, de pe peretii expozitiei stralucea imperial grafica Danei Schobel-Roman. Compozitii luxuriante si navalnice, facute cu o mana dezlantuita si sigura. Aparitii de vis ca din alte lumi, niste lumi nelinistitoare, dar blande, parca abia coborate dintr-un Rai suprarealist. Si intretaiate straniu cu chitari, multe chitari si instrumente muzicale: Fata violoncel, Fata ceas, Inorogul erudit, Fata viola - tot atatea soapte ciudate ale sufletului Danei Schobel-Roman. Sufletul ei frumos, pe care nu-l vom mai putea simti niciodata, altfel decat din tablourile ei. Ca si chipul ei de femeie superba, cu ochii adanci, urmarindu-ne aburos din vreo fotografie...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
