Gimnastii romani au dat o lovitura fulgeratoare la Campionatele Europene de anul acesta, luand ravnitul aur, atat la fete cat si la baieti. Intre medaliatii romani, o impresie cu totul deosebita a facut Marian Dragulescu, un sportiv a carui modestie ar merita, si ea, o medalie atarnata pe piept
"Mi-a venit si mie randul"
- Au trecut doua saptamani de la incredibilele tale rezultate de la Campionatele Europene de la Ljubliana. Poate acum, dupa ce euforia s-a mai atenuat, poti sa ne spui mai linistit cum se explica aceasta extraordinara reusita a ta: patru medalii de aur - individual compus, sol, sarituri si cu echipa?
- Pur si simplu mi-a venit si mie randul. Partea spectaculoasa este ca s-a intamplat totul intr-un singur concurs. La individual compus, ma zbat pentru titlu de ani buni, fie ca au fost Campionate Mondiale sau Europene. La sarituri si la sol, am luat medalii de aur si la Mondiale, unde este cel mai greu. E chiar mai greu decat la Olimpiada, pentru ca vin toti, cei mai buni din lume. Mondialele sunt mai dificile decat Olimpiada. Intr-adevar, rezultatul este foarte bun, mai ales ca ulterior am aflat ca am inregistrat si un record al Romaniei ca numar de medalii, precum si un record al unui singur sportiv din Romania, din nou ca numar de medalii. Totusi, lumea nu ar trebui sa se mire chiar atat de mult vizavi de rezultatele mele la aceste Europene. Cred ca nu prea stiau romanii multe despre mine, nu se interesasera, nu urmarisera celelalte competitii la care am participat. Spun asta pentru ca eu am avut mereu rezultate, am adus mereu medalii acasa. Intr-adevar, acum au fost ceva mai multe, dar nu sunt nicidecum un necunoscut de care sa se mire lumea atat. Sper sa-i obisnuiesc pe romani cu asemenea succese, ar fi minunat ca patru, cinci medalii de aur sa devina ceva normal pentru noi la fiecare competitie...
"Am prins gustul victoriei si nu am mai lasat-o sa plece"
- Cum a inceput drumul acesta frumos al tau, de care intr-adevar lumea nu prea stie multe, poate si pentru faptul ca voi ati fost oarecum mascati de succesele repetate ale fetelor?
- Pentru mine a inceput foarte simplu si direct: au venit si m-au selectat de la scoala. Norocul meu a fost ca ai mei nu au avut nimic impotriva. La inceput, adica la 7 - 8 ani, mi-a placut foarte mult, totul era ca o joaca, apoi au inceput adevaratele antrenamente, cativa ani de munca neintrerupta, foarte grea, nicidecum la fel de placuta ca la inceput. Dar oricum, era mai frumos decat este acum. Eram o gasca unita, ne distram bine impreuna. Nu stiam decat doua lucruri: sa muncim si sa ne distram. Acum suntem barbati in toata firea, dupa antrenamente ne afundam in problemele vietii, ba ne chinuim sa ne cumparam o casa, ba avem de reparat o masina, trebuie sa ne gandim sa ne intemeiem o familie, avem mult mai multe responsabilitati. Parca trece timpul prea repede acum. Dupa o zi cu doua antrenamente, nu mai am timp sa fac nimic, absolut nimic. Ajung acasa, fac un dus, mananc ceva si e unsprezece noaptea. Duc tare mult dorul anilor in care nu aveam alte treburi decat gimnastica. Cateodata ma mir ca nu am renuntat, dar ma obisnuisem deja cu munca, mi-am dat seama ca gimnastica era darul meu si, cel mai important, au inceput sa apara rezultatele. Putina lume stie sau isi mai aduce aminte ca de la primul concurs de anvergura la care am participat, Campionatele Europene de juniori de la Sankt Petersburg, m-am intors cu patru medalii, din care una de aur. Este enorm pentru un debutant (si atunci a insemnat un record la juniori), iar asta m-a incurajat foarte mult, am prins gustul victoriei si nu prea am mai lasat-o "sa plece". Mi-am dat seama ca pot sa fac gimnastica foarte bine, ca pot sa ajung cineva cu ajutorul ei. Dar, cu toate aceste rezultate, cu toata gloria, m-as fi oprit si m-as opri si azi daca nu mi-ar placea. Eu fac gimnastica numai din placere, iar cand aceasta placere va da semne ca dispare, atunci am sa renunt. Eu sunt convins ca daca faci ceva fara drag, degeaba-ti mai bati capul.
- In reteta succesului tau exista ceva special? Care sunt atuurile care te-au urcat pe cea mai inalta treapta a podiumului?
- Cred in primul rand ca am talent. Sunt scund, am detenta foarte buna, sunt elastic si am capacitatea asta de a pune repede masa musculara pe mine. Apoi, am o buna orientare in spatiu, cel mai important amanunt in gimnastica. Asta ce inseamna? Inseamna sa stii intotdeauna exact unde te afli, fie ca esti in aer sau pe sol, pentru un singur scop: sa nu faci pasi la aterizare. Asta e tot. Pare simplu, nu-i asa? Cu timpul poate deveni ceva mai simplu, dar drumul pana acolo... Oricum, pe langa talent, ambitie, incapatanare, munca, am avut si norocul de a fi intalnit la un moment dat niste antrenori de la care am invatat enorm, aproape totul. Doi dintre ei sunt Nicusor Pascu si Marian Rizan, antrenorii mei de la juniori, care intr-un an de zile m-au invatat absolut toate figurile care exista in gimnastica. M-au luat total nepregatit, au stiut cum sa ma atraga, cum sa ma "pacaleasca", si intr-un an puteam participa la orice competitie. Apoi nu mi-a ramas decat sa ma perfectionez, sa inventez figuri noi, cum este saritura care imi poarta numele. Un alt om cu un caracter deosebit, care din pacate a plecat dintre noi, dar caruia vreau sa ii aduc un omagiu, este Petre Sacerdoteanu, cel care a stiut intotdeauna sa-mi dea cele mai bune sfaturi.
- Si totusi, de unde indarjirea asta? Te poate sustine doar pasiunea intr-un drum atat de greu, in care veniturile nu sunt semnificative, iar gloria... trecatoare?
- Este pasiune, fara indoiala, dar parca nu-ti mai dai seama asa de bine de ea dupa atatia ani. Si asta, pentru ca noi toata viata am facut gimnastica, altceva nu stim sa facem. Nici macar sa ma imbrac altfel decat in haine sport nu prea stiu. Iar atata timp cat suntem pe val, cat simt ca mai pot lua niste medalii care, de ce sa nu recunoastem, reprezinta si niste bani in plus, trag mai departe. Este clar ca trebuie sa continui, am datoria asta fata de mine, fata de anii de munca din urma mea si, de ce nu, fata de generatiile de dupa mine, care vor avea un exemplu, un model, un barem de depasit. Asta imi este meseria. Oricine e pasionat de meseria lui nu poate renunta usor la ea, chiar daca e nemultumit, chiar daca nu este intotdeauna platit cum se cuvine, chiar daca il dor toate oasele. Gimnastica e meseria mea. Ma indarjesc sa-mi fac meseria bine, iar recompensa, imnul acela cantat deasupra capului, este singurul moment de fericire pe care-l am. E foarte frumos, dar dureaza foarte putin. Stii care este partea frustranta, nasoala, ca sa-i spun pe romaneste? Ca te antrenezi sase luni pe an pentru un concurs, si apoi alte sase pentru un altul. Doua competitii majore pe an, doua sanse pentru un moment de 30 de secunde de fericire! Te dor toate, ai picioarele bandajate, ditamai bataturile, mai esti si trist din alte sute de motive, da Dumnezeu si esti rasplatit cu o victorie, ai secundele tale de fericire, si apoi, iar la galere. Iarasi si iarasi. Este foarte greu, psihic este foarte greu, dar se pare ca m-am obisnuit. Nu am incotro...
"Ma ambitioneaza viata cruda dinafara salii de sport"
- Ai avut vreodata idoli, modele dupa care sa-ti croiesti viata si cariera?
- Nu. Nu am idoli, nu prea am modele in viata, incerc sa fur tot ce-i mai bun de la cei din jur. Adevarul este ca sunt foarte incapatanat, cred in mine in primul rand, vreau sa fiu eu cel mai bun. Cred ca este mai bine sa vrei sa fii tu cel mai bun decat sa-ti doresti sa fii ca altcineva. Pe mine ma ambitioneaza mai degraba ce vad in afara vietii sportive; mi-e ciuda de exemplu pe cineva care are mai multe decat mine si nu le merita, mi-e ciuda pe oamenii care nu muncesc pentru ce au, pe pustanii de bani gata care nu stiu nici de unde se cumpara o paine, la astia ma gandesc cand rup aparatele, astia ma enerveaza si ma ambitioneaza: viata nemiloasa din afara salii de antrenament.
- Dar cu siguranta exista si aspecte mai putin crude in viata ta dinafara salii de gimnastica: dragoste, familie, hobby-uri...
- Bineinteles. Sunt chiar un om vesel, petrecaret. Tin mult la familia mea, mai am doi frati. Suntem deci trei baieti acasa, dar cum eu am fost tot timpul plecat, de fapt sunt doi, ei doi. A incercat si fratele meu mai mic sa faca sport, gimnastica, fotbal, dar nu prea i s-a potrivit. Nu prea s-a putut desparti de distractie, de anturajul de la bloc, si asa nu prea se poate face performanta. Dar nu regreta, chiar se descurca, o duce bine, sunt mandru de el, de amandoi. Imi place foarte mult sa conduc, sunt chiar putin "vitezoman", insa atent. Dar cel mai mult imi place sa ma plimb in aer liber, la padure, departe de oras. Asta e placerea mea cea mai mare. Nu stiu de ce. Probabil pentru ca sunt bucurestean get-beget, pentru ca mi-am petrecut cea mai mare parte a vietii in sali de antrenament, care numai aer curat nu au. Poate ca de aceea iubesc asa de mult natura si linistea ei. Imi place sa merg la tara, acolo ma simt eu liber, am o mica sala de forta, un sac de box, ma descarc pe ele si pe setul de tobe la care se chinuie tata sa ma invete sa bat. Tata a terminat Conservatorul si e foarte bun la tot ce inseamna muzica. Eu sunt cam afon, trebuie sa-mi spuna: "Bate de doua ori aici si o data aici". Dar e relaxant.
"Mi-e frica sa nu fac alegeri gresite"
- Ce ti-ai propus sa faci dupa ce vei fi terminat cu performanta in sport?
- Sincer, nu stiu. In fiecare an ma gandesc la altceva. Nu mi-e frica de faptul ca trebuie sa invat sa fac si altceva, mi-e frica de eventualele alegeri gresite. Adica, din trei variante, sa o aleg pe cea mai proasta. Sper sa nu fac asa. Mi-ar placea sa am o afacere a mea, dar ceva mai palpitant, nicidecum o gogoserie sau ceva de genul acesta. Mi-ar placea si sa antrenez, sa incep cu cei mici, sa-mi testez rabdarea, sa-mi dau seama de pedagogia acestei meserii, sa fiu total pregatit pentru performanta. Dar cu siguranta la anul pe vremea aceasta o sa-mi doresc altceva, o sa-mi imaginez un alt viitor, in timp ce ma voi duce, invariabil, spre sala de antrenament. Sper ca atunci o sa zambesc la gandul medaliilor obtinute la Olimpiada...
Foto: Guliver (1), Rompres (1)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
