[sapou]- "Poet fara acte", Constantin Moisanu scrie, de peste 50 de ani,
cronica sentimentala a urbei sale. La Husi, istoria e inecata in podgorii si miresme de flori -[/sapou]Husiul e un oras aparte si cam ciudat. Istoricii se mai disputa inca - unii zicand ca numele vine de la strasnicul boier pamantean Husea, altii legandu-l de husitii catolici, ce s-au adapostit in Moldova dupa infrangerea rascoalei lui Jan Hus, pe la 1430. Tacut, refugiat indaratnic in pagini colbuite de cronica, adevarul mai asteapta inca. Orasul actual e ridicat pe oseminte si ascunse ziduri de cetate, pe catacombe si hrube. Ca de obicei, grabita si nu tocmai atenta, viata merge inainte. Viata unui banal targ de provincie, peste care primavara coboara brusc, fara codeli sau invitatii speciale. Asezat intr-o vale, in bataia vanturilor ce sufla dusmanos dinspre Prut, inconjurat de podgorii de busuioaca si de zghihara, privit de pe dealul Dobrina, orasul mai pastreaza ceva din trufia si sporul negustoresc al cetatii domnesti de altadata - turle avantate de biserici, grupuri de case cu ziduri groase si colonade boieresti. De cate ori un gospodar sapa pentru a-si largi casa, harletul se opreste in temeliile unor catacombe labirintice, care pornesc de nu se stie unde si se continua la fel de nestiut undeva departe, peste apa Prutului. Husenii traiesc cu istoria in curte. S-au obisnuit cu ea, o iau ca pe un dar al pamantului, ba, uneori, o si scriu, daca nu in carti cu pretentii stiintifice, barem in carti de suflet, dedicate orasului inecat intre vii. Un asemenea cronicar este Constantin Moisanu, fost director al Bancii din Husi, care de 50 de ani scrie tenace si apasat cronica asezarii. Poet fara acte, Constantin Moisanu si-a rescris orasul dupa sufletul lui, tandru si catifelat. In caietele lui, lumea tihnita si normala a Husiului de altadata ne priveste cu repros parca, neintelegand unde si de ce ne grabim. Caietele au ceva din scanteierea neinduratoare a unei oglinzi. Nu e vina ei ca, prin comparatie, imaginea noastra de astazi e cea a unui om obosit, incercanat si plin de griji.
Evrei, catolici, bulgari si italieni
Stiute sau nu cu de-amanuntul, fiecare strada si fiecare cladire veche din Husi are povestea ei. A mai ramas putin din amestecul ciudat de obiceiuri, religii si etnii de-altadata (evrei, catolici, bulgari pe stil vechi, italieni). Asa cum arata acum, Husiul e un amestec, o reuniune intamplatoare de sat si oras, de blocuri muncitoresti si curti gradinarite frumos, cu straturi de ceapa si leustean, cu palcuri de flori si doi-trei pomi umbrosi, plasati strategic langa gard. Biblioteci si crasme. Din tot ce-a fost candva, supravietuiesc doar cateva case, un sediu de banca, un liceu agricol, o strada, un parc - cartierele inca distincte ale bulgarilor dinspre lunca Prutului, ale banuitilor husiti catolici de pe dealul Corni, ale evreilor grupati in jurul sinagogii din centru - patru, cinci familii, cate au mai ramas.
Intr-un caiet tinut aparte, Constantin Moisanu a imaginat o cronica a orasului, cu deprinderile lui duminicale, cu oamenii si intamplarile lui. Rasfoind filele galbejite de vreme, nu gasesti nimic extraordinar - nici o crima, nici un incendiu de proportii, nici macar un scandal amoros. Ani si ani de zile, husenii par sa-si fi trait viata in ascuns, cu fereala, in dosul unor garduri inalte si greu de trecut, supraveghindu-se reciproc. Grupati pe cartiere separate si pe etnii, oamenii isi imparteau tacut si frateste strazile si meseriile: cornenii (husiti) erau vinari, evreii - medici si negustori de stofe, bulgarii - gradinari vestiti, zarzavagii si cepari, din neam in neam. Intreaga saptamana munceau pe rupte in lunca Prutului, in viile de pe dealuri. Doar sambata si duminica, orasul se revarsa din matca si oamenii ieseau la "corso", ieseau "la obraze", de-a lungul strazii principale, sa afle noutati, sa se salute si sa-si arate familia, sa le arate tuturor ca nimic nu s-a intamplat peste saptamana, nici boala, nici divort. Apoi, se opreau intr-o necesara zabava pe bancile geluite si pantecoase din parc, la cofetaria "Schneider", vizavi de foto "Benone" si liceul "Cuza", sau tocmeau ca suprem rasfat unul din cele trei faetoane, cu lampadar in fata, cu roti silentioase de cauciuc si cai falnici, in hamuri stralucitoare, tinute de cu seara in grasime subtire de bursuc.
Casa cu "interiorul afara"
Orasului i se mai zice "Targul trasnitilor", dupa romanul autobiografic si plin de intamplari adevarate al unui husean (trasnit si el, dar cam fara talent), Gheorghe Chiper. Cel mai cunoscut in oras a fost Ernest Sihastru, un om singuratic si teribil de destept, autor al unui manual de fizica, dar si inventator glumet, care isi construise in casa lui din str. Calarasi sumedenie de dispozitive util amuzante: scripeti ingeniosi de tras perdelele direct din pat, instalatie semi-manuala de scarpinat pe spate, o flanela cu incalzitor electric la purtator, o trapa automata cu ragaz de 30 de secunde pentru accesul pisicii in bucatarie sau mai multe capcane concepute felurit, dupa viteza si istetimea fiecarui tip de soareci, cea mai sofisticata dintre ele avand si o instalatie de avertizare sonora, pentru a semnala in camera reusita actiunii de prindere. Culmea e ca, dupa moarte, nimeni nu a vrut sa se mute in casa inventatorului. Parea o casa bantuita - ferestrele se deschideau singure, becurile se aprindeau cu de la sine putere, iar in podea se deschideau trape amenintatoare.
Alta trasnaie celebra in oras e casa "cu interiorul afara", conceptia octogenarului Ion Frent, zis si Mosul. Om necajit, care a crescut si a dat la scoli inalte sapte copii, Mos Frent si-a ridicat la capatul orasului o casuta pe care a inceput sa o decoreze dupa inspiratie si posibilitati cu desene si culori din cele mai fistichii. La streasina, de pilda, a mesterit un portativ imens, spre disperarea sotiei, care, femeie domoala, a inceput sa-l certe: "Ce faci, omule? Mi-ai boit casa cu pasarele?" (cu note muzicale, adica). Ca sa o imbuneze, a doua zi, Mos Frent a adaugat sub streasina cateva versuri, la care era deosebit de iscusit: "Ti-am pus in prag plapande flori/ Ca la intrare si iesire/ Discret, prin zambet de culori/ Sa iti vorbeasca de iubire".
Domolind jarul supararii, Mosul si-a continuat opera, ornamentand peretii casei cu desene inspirate din scrieri filosofice sau cosmogonice, cu un autoportret in chip de Prometeu si, alaturi, sotia sa cu cheile de la catuse in mana. Plantand bolta de vie si livada de ciresti in curte, Mos Frent a inaugurat o mica "Academie huseana", organizand mese bogate in aer liber, la care invita condeieri locali, dar si nume sonore de la Bucuresti - de la Paunescu la Pitut, de la Grigore Hagiu la Ana Blandiana.
Fara scoala prea multa, uimea prin talentul sau artistic (violonist si fluieras fara cusur), dar mai ales prin memoria sa formidabila, prin miile de versuri recitate pe de rost din Puskin, Bacovia, Esenin, Eminescu, Blaga. Dupa moarte, casa lui plina de desene si stihuri amar-vesele (ca la Sapanta) s-a degradat rapid si fara intoarcere. Din toate au mai ramas pe un perete pravalit, ca un epitaf pe propriul mormant, cateva versuri: "Nucul mare si rotat/ De sale se indoaie/ Cand are rod bogat/ Atunci la bataie".
Notate sec, pe coltul unei mese, cu varful bont al unui creion, intamplarile din jurnalul lui Constantin Moisanu sunt un inventar prelung de locuri si de personaje: cand atipea in sareta, factorul postal Ciobanu se trezea dus de calul sau chiar in fata crasmei lui Balan, pentru a-si primi portia lui de bere; evreul Carp Azril, "medicul saracilor" si doctor fara de arginti, a inventat prima ambulanta din Romania; birjarul Matei era atat de lenes, incat, in trasura lui, pierdeai negresit trenul, oricat de devreme ai fi plecat de acasa; bulgarii plutareau pe Prut, pentru a-si vinde in vale ceapa si zarzavatul, samanta de leustean si de conopida; lautarii celebri Corasa si Munteanu rupeau 2-3 arcusuri intr-o noapte de petrecere, mai ales toamna, in cramele podgorenilor dintre vii - la Ochi, Dobrina, Motoc sau Sara Saca.
Gasesti multe lucruri interesante si nestiute in acest caiet al orasului. De pilda, cine mai stie ca ordinul lui Antonescu de a trece Prutul a fost dat nu departe de Husi, in gara Falciu? Cine mai stie ca in Husi mai exista casa parinteasca a domnitorului Alexandru Ioan Cuza? Din jurnal lipseste, insa, ceva esential. Lipsesc regretul si nostalgia autorului, pe care Constantin Moisanu le rememoreaza cu privirea pierduta departe, in vremuri demult apuse, cand viile erau strajuite de crame, casute cu acoperis de tigla colorata, cu beci adanc pentru budane si terasa marginita de flori, unde proprietarul (la "Chelibac", la "Nicolau", la "Patras" sau "Hortolomei") isi invita prietenii "la sueta". Adevarata viata era in afara orasului, pe dealuri, in inima podgoriei. Acolo se deschidea un spatiu casnic si bland, inconjurat de nuci si palcuri de salcam, la care ajungeai pe o alee superba, marginita de tufele florilor razletite in voia lor: zarnacadele si toporasi, lalele, zambile si stanjenei salbatici, adusi chiar din padure, trandafiri imperiali si liliac in cele mai incredibile nuante de albastru, alb, rosu si purpuriu. "Frumusetea era primavara", isi aminteste Constantin Moisanu. "In Alee, printre vii, parca erai intr-o caldare de parfum. Florile si trandafirii de dulceata erau fala oricarei case. Tanar fiind, puneam motiv in orice sa plec de-acasa, intalnindu-ma pe deal cu colegii de la Banca, in grupuri separate (avocatii cu ale lor, profesorii si negustorii, la fel). Stateam la iarba verde, la un gratar si o sticla cu vin, cu rasete si glume, de parca in lume nu ar fi fost nenorociri si razboiul nu ar fi batut la usa. Din toate, asta regret - iesirile la podgorie si fetele oamenilor pe care citeai libertatea si bucuria pentru orice fleac: o floare, o buburuza, o pasare zapacita de primavara. Multe au disparut, s-au dus, au intrat in pamant. Au disparut merele cretesti, Santiliile si pruna de Avrame, au disparut campurile de bob si palcurile de naut, cultivate de catolicii din dealul Corni. Au disparut ciresele amare albe, iar, printre vii, tufele de liliac s-au salbaticit. Primavara, mai ales, simt ca ma clatin. Imi lipseste ceva si nu stiu ce. Pentru un miros de salcam merg 30 de kilometri, pana la Vetrisoaia. Pentru un miros de salcioara, ma ostenesc jumatate de zi, pana in padurea Facaului. Mai de curand, mi-a venit mintea la cap. Am scos cu harletul, din padure, un liliac batut si un trandafir de dulceata. Acum, am mirosul la poarta casei."
Trecute vremi de doamne si domnite
Tacticos si greoi in miscari, fostul director al Bancii ne scoate in oras. Repeta ca nu e de acord cu renumele Husilor de "Targ al trasnitilor". "E o rusine", zice el. "In Husi s-a scris o parte din istoria Moldovei, in Husi s-au nascut si au trait oameni mari: Mihai Ralea, Octavian Cotescu, Alexandru Giugaru, Anton Holban, Costache Olareanu, Nicolae Malaxa, academicianul Victor Atanasiu. Care orasel din Romania a mai dat tarii atatea valori? Dupa obiceiul nostru romanesc, nu stim sa ne pretuim valorile. Drept dovada, in Husi n-ai sa gasesti nici o placa comemorativa, nici o statuie demna de marii nostri huseni." D-l Moisanu vorbeste, in timp ce trecem pe strada Kogalniceanu, de la vale de Liceul "Elena Doamna". Galbejite si pline de praf, cu grilaje urate si inutile la intrare, blocurile muncitoresti se amesteca arar, ca o necesara pauza vizuala, cu gradini ingrijite si ceva case targovete. Din strada, orasul pare mort, fara pic de freamat citadin. Nu are industrie, nu are magazine mari. Centrul se prelinge sinuos pe langa doua-trei cladiri mai impozante. Nu e foarte placut. Pana si batranul Constantin Moisanu se mira. Parca totul s-a ingustat, s-a redus la jumatate. Orasul s-a imputinat, tinerii pleaca pe capete - in Spania si Italia, unde vad cu ochii. Chiar si cimitirele par sa someze - din trei ortodoxe au mai ramas doua, iar cel evreiesc s-a inchis cu totul. Primavara, cu zulufii ei vegetali, mai atenueaza ceva din tristetea si singuratatea locului, starnindu-i fostului director Moisanu melancolii si regrete fara obiect, imagini disparate cu doamne si domnite invesmantate bogat in danteluri si crinolina (celebre prin frumusetea lor), cu liceeni plini de viata, preumblandu-se cuviincios pe aleile adumbrite de castanii uriasi ai parcului. Regreta ce a fost, dar s-a obisnuit cu prezentul. E bine si asa. Incearca sa vada partea plina a paharului. Ceva a mai ramas din Husiul de altadata. S-au pastrat nucii falnici si trandafirii de dulceata, s-au pastrat cozonacii pufosi cu nuca si stafide, muraturile evreiesti cu struguri, mere si prune; chisca si bulgurul facut din pasat. Cu adevarat neatins a ramas orgoliul de podgorean al cornenilor catolici, care nu renunta nici acum la stravechile lor ustensile de vinificatie, toate daltuite in lemn de stejar sau dud - si teascul, si suruburile, si budana, si linul imens, in care se pun primii struguri si se zdrobesc usor, cu un cantec si o incantatie anume, sub calcatura suava a unor copile fecioare, pentru sporul recoltei si o iarna mai blanda, fara inghet.
Ultima halta
Pentru Constantin Moisanu, orasul ca atare e un capitol incheiat. De mai multi ani, s-a retras. Simtindu-si pensionarea aproape, si-a construit casuta lui, spre o margine de padure. Singur a ridicat zidurile, a pus 12 pomi in gradina, liliac si trandafiri la poarta, straturi de ceapa si leustean. S-a inchis intr-un patrulater de flori si de verdeata, migalind cu mainile lui dulceturile de caise si de gogonele, de pepene rosu si nuci verzi, luand fruntea la tuica de ghioldane sau pregatind din vreme butoaiele de stejar, pentru ca, dupa primul inghet, sa ia "inima vinului", asa cum l-a invatat un cornean: "Tii butoiul in ger, spre invechire si limpezire. Apoi, cand deasupra se face o pojghita de zece centimetri, scoti cepul si cu o letca incalzita in foc strapungi gheata, pana ajungi la vinul alcoolizat si plin de arome - fie el muscat, fie busuioaca. Aceea e inima bauturii, pe care o scoti cu masura si numai la zile mari, cu oaspeti de vaza, turnand atent doar un pahar, ca nu cumva sa-ti ametesti necuviincios musafirul". Fostul director Moisanu se gandeste tot mai rar la Husiul de altadata. Il lasa acolo unde este - in cateva pagini de caiet, atat cat a mai ramas. In locul orasului si-a construit o lume a lui, paralela, fericit ca tot ce are ii apartine, ca mananca din ceapa si ardeii lui, din perele si strugurii culesi de sub streasina. Vanator pasionat, nu impusca aproape niciodata animalele - fie iepuri, fie fazani. "Imi place doar sa ies, sa umblu, sa ma afund in padure, sa o simt, sa-i vad culoarea cum invie de la o luna la alta, sa-i respir aromele de frunze si de iarba. Imi place sa ies cu alti vanatori pe dealul Motoc sau Ochi, cu bautura si de-ale gurii aduse de acasa, dar adevarata mea bucurie e sa fiu singur. De multe ori, ma cuprinde un dor de mine insumi si atunci imi iau pusca la spinare, ies din curte, traversez strada si intru in padure, insotit de cainele meu, Spic, un brack german superb. Ma uita Dumnezeu in padure. Stau acolo pana se innopteaza. Doar acolo, printre pasari si fosnet de crengi, simt ca adaug ceva la viata. Acolo imi domolesc gandurile si ma impac cu lumea. Acolo imi spun rugaciunile si, cand am nevoie, vorbesc cu Dumnezeu. Nu trag nici un cartus, chit ca am permis in regula si ma intalnesc cu iepurele in drum. Pusca e un pretext pentru mine. O iau pe umar ca sa am unde sa ma duc si oamenii sa nu zica, vazandu-ma, ca am luat-o razna si m-am prostit la batranete."
Constantin Moisanu nu si-ar schimba locul pentru nimic in lume. Asa provincial, saracacios si plin de amestecuri cum este, Husiul nu se compara cu nici o alta urbe. Pentru d-l Moisanu, e un capat de drum, o halta finala. Pentru altii, incomparabil mai tineri, poate e inceputul. Depinde din ce directie vii.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
