Piatra straveche a cladirilor din centrul Brasovului se dilata in soarele primaverii la fel ca acum un an, sau doi, sau o suta de ani. La fel ca intotdeauna. Oamenii se scurg pe stradutele inguste, zambitori, prizonieri fericiti ai unei clipe solare.
In spatele marii piete a orasului, absorbind lumina prin pori de piatra, sta Biserica Neagra. O greutate colosala o tine infipta in carnea orasului, o neclintire formidabila o face sa apartina mai curand eternitatii decat secundei luminoase a acestei primaveri.
Inconjur trupul colosal al bisericii prin partea dinspre rasarit, si acolo, in zid, se deschide o usa minuscula din lemn gros de stejar, o poarta secreta, joasa, rotunjita, a carei incuietoare pare facuta de pitici. In spatele usii se afla o scara de piatra ingusta, abrupta si tocita, care urca in spirala. Este trecerea intre doua lumi. Afara sunt caldura, soarele si timpul trecator. Odata intrat, sunt pur si simplu respirat de catre marele trup de piatra al bisericii. Urc prin racoare si prin intunecime, apoi trec printr-o alta usita, ca intr-o poveste, iar dincolo de ea - ce surpriza - se afla spatiul colosal si luminos si viu al bisericii. Vartejuri de lumina par sorbite in interior prin ferestrele inguste si inalte, printr-o magie. Sunt sus, acolo unde nu am fost niciodata, in marele balcon de deasupra, in spatiul ascuns privirilor, unde sta corul, si unde se afla fiinta speciala si stralucitoare a orgii.
Hans Eckart Schlandt sta pe o veche bancuta de lemn si in fata sa sunt cele patru randuri ale claviaturii. In dreapta si in stanga sunt nenumarate manere din lemn lucios, la picioarele sale sunt nenumarate pedale, comenzile acestui instrument fabulos, colosal, zdrobitor prin dimensiunile si nobletea sa, venind din afara timpului. Hans Eckart Schlandt pare un vrajitor, un initiat, un magician capabil sa manipuleze toate acestea, si numai cine a ascultat macar o data sunetul marii orgi de la Biserica Neagra poate sa inteleaga fascinatia pe care acest instrument cosmic o poate exercita asupra oamenilor.
"Orga este o fiinta", spune magister Schlandt, "pentru ca respira, trebuie sa simti vibratiile ei speciale, este mult mai mult decat un instrument, iar a canta la orga este o vocatie, un privilegiu, un vis", zice, in timp ce eu observ degetele sale fine, fruntea inalta si privirea sa stralucitoare. Inteleg imediat ca ma aflu in fata unui pasionat, a unui om care traieste intr-un fel special, atasat pentru totdeauna instrumentului acestuia fabulos, despre care vorbeste cu dragoste si cu respect. "Orga inspira si expira aerul in tuburile sale, la fel ca o fiinta uriasa, trebuie sa fii una cu ea atunci cand canti, sa respiri odata cu ea, sunt mii de instrumente intr-unul singur, orchestre intregi ale caror sunete se pot combina in miliarde de feluri si care intra in rezonanta cu piatra bisericii si cu universul intreg, si de-aceea, aici ma simt mereu coplesit, la fel ca in prima zi, dupa 38 de ani."
Inteleg dintr-o data maretia acestei fiinte din tuburi si aer, din felul in care maestrul vorbeste despre ea, vad cum orga este inima, suflul acestei biserici, cum biserica insasi este, de sute de ani, inima cetatii sasesti a Brasovului, asa dupa cum cetatea era candva inima Tarii Barsei. Incep sa inteleg masura in care alveola aceasta care-l inchide pe maestrul Schlandt, in care el devine una cu muzica sa, este de fapt centrul universului sau, locul din care el poate simti vibratiile lumii. "Cel mai mult imi place sa cant atunci cand sunt singur in biserica, atunci cand turistii au disparut, cand vorbele de jos s-au stins, cand suntem numai noi, eu si orga mea. Atunci, biserica isi strange piatra in jurul nostru si nimic nu ne mai poate atinge. Orga este magica, pentru ca poti crea sunete de o inimaginabila finete, ca susurul unei ape sau ca murmurul vantului sau ca adierea aripii unei pasari, pentru ca in clipa urmatoare sa poti crea tunetele a o mie de furtuni, ca si cum Dumnezeu Insusi ar sufla in tuburile de deasupra mea. Si daca sunetele inefabile se scurg pe coloanele de piatra ale bisericii, daca ele umplu spatiul ca falfairile unor ingeri ramanand inlauntru, furtunile de sunete pot pur si simplu sa faca blocurile de piatra sa intre in rezonanta, sa vibreze, si atunci organistul e mai mult decat un biet muzician, el simte ca prin varfurile degetelor sale trece un fel de putere de nerostit..."
Observ apoi micile gesturi de tandrete pe care maestrul le are fata de miraculoasa fiinta, trecerea de o clipa a mainii pe deasupra clapelor, ca pentru a indeparta un fir nevazut de praf, tremurul din glasul sau atunci cand vorbeste despre ea si mai ales despre trecut, felul in care alveola, locul lui de sub uriasele tuburi, pupitrul sau de comanda il inconjoara atunci cand se aseaza acolo si devine una cu trupul sau colosal. "Aici lucrurile nu se schimba niciodata, totul este la fel ca acum sute de ani, asa era si pe timpul cand nu eu, ci tatal meu se afla in fata claviaturii, asa va fi si cand fiul meu imi va lua locul. Afara totul se schimba in permanenta, aici insa, intre zidurile groase de piatra, totul ramane nemiscat. Asa imi imaginam locul acesta atunci cand eram copil, asa il vad si acum si poate ca a fost unul dintre motivele pentru care dintotdeauna am visat sa fiu organist aici, la Biserica Neagra."
Magister Eckart pare ganditor si cumva nostalgic, vorbind despre acest refugiu de piatra, in timp ce suvoaiele de spuma solara de-afara se scurg inauntru, luminand fierbinte colonadele uriase, spatiul imens al bisericii. Si-atunci, mi-l imaginez privind de-aici, de sus, de la balconul sau inalt, timp de 38 de ani, cum fetele oamenilor care intra in biserica sunt mereu altele, cum lumea de afara se schimba, cum regimurile politice trec, si timpurile, totul, numai el ramane acelasi, legat prin firele invizibile ale muzicii, de instrumentul sau, ca intr-o enclava temporala, neatinsa. "Poate ca de-asta bisericile noastre (ale sasilor) au fost facute din piatra grea, ca sa reziste pentru totdeauna atacurilor din afara, ca sa fie un fel de refugiu - nu numai spiritual, dar si fizic, pentru ca inainte, in Evul Mediu, toata suflarea se aduna in biserici, ca in niste cetati de neatins. Numai ca intre timp, aceste fortarete au ramas cam goale, caci sasii au cam plecat, si bisericile au ramas cam singure." Dar el, maestrul Hans Eckart Schlandt, coborator dintr-o familie veche de sute de ani, el cum de nu a plecat, cum de a rezistat tentatiei de a se pierde acolo, in patria germana a stramosilor sai, asemenea atator sasi? Zambeste larg, in timp ce eu ii observ lumina din ochi, si zice: "Nu puteam, nu aveam nici un motiv sa plec, pentru ca visul meu a fost dintotdeauna, de copil, sa cant la orga din Biserica Neagra. Imi implinisem visul. Aici ma simteam in siguranta si aici ma simteam fericit, asa ca n-am plecat. Si in plus, era nevoie de mine aici. Niciodata nu m-am simtit inutil si asta a fost foarte important. Au fost tentatii in ultimii ani, numai ca eu nu puteam sa plec pentru un salariu. Cine vrea salariu, acela nu se face organist, pentru ca muzica nu se masoara in bani".
Coboram impreuna cu maestrul Schlandt pe scarita ingusta de piatra si intram in casa parohiala de vizavi de biserica, acolo unde, intr-o sala mare, se afla un pian, locul de repetitie pentru corul bisericii, locul unde, conform unei traditii stravechi, familiile sasesti se adunau pentru concerte de camera, caci muzica a fost dintotdeauna unul dintre modurile lor de a supravietui. Unul dintre modurile lor de a fi impreuna. Aici, maestrul mi-a povestit despre tatal sau, Walter Schlandt, pianistul deportat in Rusia de catre comunisti, despre degetele sale distruse in minele sovietice, despre tragedia prin care au trecut sasii, timp de zeci de ani si despre felul in care ei, totusi, au rezistat, prin disciplina, prin speranta, prin... muzica. "Nu era casa saseasca din Brasov in care sa nu se cante la un instrument si nu exista familie care sa nu vina la biserica. Se organizau concerte de camera si lumea era altfel. Cand tatal meu s-a intors din lagar, in 1948, n-a mai putut fi pianist si n-a mai putut da concerte, si atunci a trecut la orga. Vremurile erau tulburi si, mai tarziu, eu vedeam, copil fiind, cum lumea se schimba, cum sasilor le erau luate casele si pamanturile, cum sasii incepusera sa se imprastie prin lume, numai biserica noastra si orga ei ramaneau aceleasi. Mai intai am cantat la pian, iar mai tarziu am trecut la orga, cu profesorul meu Bickerich, si cand am descoperit orga, am inteles ca n-o voi mai parasi niciodata, ca acolo, in fata claviaturii, voi ramane pentru totdeauna, indiferent ce se va intampla cu noi. Atunci cand cant, am sentimentul ca nu mai exista nimic in afara instrumentului, ca timpul nu mai exista, ca in interiorul bisericii se creeaza un fel de gol, de spatiu in care cei dinafara nu mai pot intra, ca sunt singur cu muzica si cu Dumnezeu." Si acum, intreb, ce-a mai ramas din lumea aceea stralucitoare a sasilor brasoveni, din vremurile in care orasul plutea pe Mica Serenada de Mozart, care se revarsa prin ferestrele cu obloane de lemn, inundand aleile de sub Tampa si strazile inguste ale Cetatii si gradinile ascunse intre zidurile medievale? Ce-a mai ramas din bucuria de esenta divina a muzicii? Cati sasi au pastrat obiceiul de a canta in familie, de a-si educa copiii in respectul traditiei si al artei? "Ei-ei", zice pe ganduri magistrul, "cei care-au mai ramas astazi in tara sunt putini si batrani, iar biserica este plina duminicile, mai curand cu turisti veniti pentru concerte. Numai muzica a ramas aceeasi, iar eu, de-acolo, de sus, sunt singurul care ma mai pot amagi ca lucrurile nu s-au schimbat. Apoi insa cobor de-acolo cu picioarele pe pamant si-mi dau seama ca noi, in Brasov, avem inca noroc de a mai putea canta pentru cineva, ca restul bisericilor sunt goale si orgile sunt parasite, ca satele sasesti au ramas ca niste cochilii de melc uscate, ca lucruri frumoase si vechi de sute de ani sunt condamnate sa dispara, si atunci..."
Maestrul continua sa-mi vorbeasca mereu despre trecut. Un trecut in care el se refugiaza la fel cum se refugiaza in balconul sau, in alveola sa de sub marea orga, si in muzica, in timp ce eu incep sa-mi dau seama de maretia, de frumusetea acestei lumi pe cale de disparitie, a sasilor din Ardeal, la pierderea irecuperabila pe care exodul lor o lasa in urma. Apoi bag de seama ca maestrul nu este cu totul deprimat de toate acestea, ca in vorbele sale se afla totusi o lumina, speranta ca ceva o sa supravietuiasca: orga, marea iubire a vietii lui. "Inainte, prin traditie, organistii erau intotdeauna adusi din Germania, iar cantorul era o persoana foarte importanta, era profesor de muzica pentru studenti si, dupa rectorul liceului, era omul cel mai bine platit. Tatal meu a fost printre primii organisti care au fost de-aici, si el a facut eforturi supraomenesti ca sa ma tina in scoala si ca eu sa merit sa devin la randul meu organist. Ani de zile a dat lectii particulare pentru ca eu sa pot sa studiez, iar acum... fiul meu, Steffl..." Si atunci am inteles dintr-o data de unde vine adierea aceea de optimism, increderea aceea ca nu totul se va termina, ca nu e totul pierdut. Fiul sau a plecat in Germania, la fel ca majoritatea tinerilor de varsta lui, a studiat acolo, desigur pianul si orga, a devenit, in 8 ani de studiu, un maestru, ca si tatal lui, un dirijor si un muzician. Si dupa 8 ani, iata, fiul organistului s-a intors acasa, la Brasov, in casa lor veche de 300 de ani, la biserica lor, la orga lor fabuloasa. El va fi viitorul organist, el va ocupa in curand alveola magica a marelui instrument, va lega trecutul de viitor, va invia poate ceva din traditia colosala care-i leaga pe oamenii acestia de Brasov. Daca s-a intors, atunci de buna seama ca si el este un visator si un idealist, la fel ca si tatal sau, si poate ca sunetul orgii ii va tine pe loc si pe altii dintre ultimii nostri sasi. In definitiv, timp de 800 de ani, ei au rezistat in felul acesta, si daca marele instrument va continua sa cante, atunci nu e totul pierdut.
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
