Intentionez a va scrie ceva ce mi s-a intamplat personal, ceva de domeniul fantasticului, daca nu s-ar datora unui articol publicat in revista "Formula As" din primavara anului 2002. Nu pot mentiona numarul respectiv al revistei, deoarece la data aceea nu-mi permiteam sa o cumpar, imprumutand-o, uneori, de la cunostinte.
In respectivul articol era vorba despre o minune traita de o doamna in varsta, care, povatuita de un calugar, s-a rugat timp de 40 de zile, cu tot ritualul de rigoare, citind Paraclisul Maicii Domnului, ca fratele ei sa nu mai bea. Nu stiu de ce m-a impresionat acel articol, poate pentru ca ma aflam in plina drama, la 39 de ani ramasa vaduva, cu un copil de 11 ani. O casnicie frumoasa precum in romane si, dintr-o data, vaduva. De ce? Nu sunt atee, nici o credincioasa cu tendinte spre bigotism. Dar atunci I-am declarat razboi lui Dumnezeu, pentru ca ne-a despartit pe mine si pe fiul meu de cel mai pretios si drag si bun al nostru: sotul meu si tatal copilului. Am suferit enorm si doliul din suflet l-am purtat cu demnitate si decenta, timp de patru ani. Apoi, la 43 de ani, am incercat sa-mi refac viata - si asta mai mult la insistentele fiului meu. Un barbat mai tanar decat mine, cu posibilitati materiale precare, proaspat angajat din somaj la unitatea unde lucram.
Timp de 8 ani am fost o familie fara certificat de casatorie. Astazi, el este cel mai prosper om de afaceri din oras, cu multi, foarte multi bani. Incompatibilitatea am intrezarit-o de la inceput, alcool si femei, dar imi doream o familie. Pentru societatea si anturajul orasului eram cea mai invidiata si fericita femeie. Din bun-simt si ca pozitie sociala, am renuntat la serviciu, in toamna lui 2000. Constientizam greseala, dar as fi ajuns, oricum, la acelasi final. In ultimii patru ani, sotul meu concubin si-a angajat la firma o amanta, o femeie de moralitate indoielnica si care-l santajeaza si-n prezent din punct de vedere financiar. La finele lui 2001, viata devenise pentru mine cel mai cumplit calvar, si dupa Revelion am pus punct definitiv dezastrului sufletesc. Sanatatea imi era ruinata, fiul meu intra in ultima sesiune a anului terminal de la facultate, somajul expira in primavara. Nu va mai scriu prin ce clipe de disperare am trecut. Dar mi-am pastrat verticalitatea, iar mental nu am capitulat. M-am izolat in casa, in lumea cartilor si a singuratatii mele. Demersurile pentru serviciu au fost in zadar. Nimeni nu mi-a intins o mana de ajutor, pentru ca fostul concubin este seful mafiei locale. Parasindu-ma, s-a consolat imediat in bratele acelei femei.
Dureros a fost pentru mine ca si prietenii au trecut de partea banilor fostului sot. Concret si tarziu am realizat ca azi numai banii guverneaza societatea. Valorile, moralitatea si bunul simt sunt reziduuri pe care lumea le calca in picioare.
Si acum ajung la subiectul propriu-zis. Dupa plecarea sotului, m-am confruntat o luna de zile cu cele mai ciudate si neplacute aspecte. Pe langa raul fizic, la usa imi apareau ciudatenii - o broasca moarta sub pres, carpe innodate si tot felul de alte mizerii -, incat eram ingrozita. Zilnic, femeia de serviciu imi spunea, sunandu-ma: "Uitati, doamna, ce aveti la usa! Nu-i lucru curat, chemati preotul!". Zile in sir nu mai ieseam din casa. Mai mult, stiam ca bunica respectivei femei practica magia neagra, dar pana atunci ignorasem ceea ce se cheama farmece. Ingrozita, in cele din urma, am chemat preotul si mi-a facut sfestania casei, m-am spovedit, la indicatiile sale, aprindeam din cand in cand tamaie. I-am povestit totul parintelui, confensandu-ma. Mai mult, i-am aratat articolul despre rugaciuni din "Formula As" si i-am solicitat parerea. Om cult si cu credinta in Dumnezeu, preotul m-a povatuit ca nu-mi strica cu nimic sa practic aceasta rugaciune. Mai mult, mi-a adus Paraclisul - pe care l-am copiat dintr-o carte preoteasca. Pentru ca nu aveam candela in casa, am folosit o lumanare artizanala, primita cu ani in urma cadou de la fiul meu.
Pe parcursul celor 40 de zile de rugaciune, ceara din paharul artizanal isi micsora volumul: atunci am recurs la un artificiu. Am introdus o lumanare peste ea. Si asa au trecut 40 de zile, fara ca rugaciunea citita de mine sa-mi aduca alinul pentru care ma rugam. Constientizam, totodata, ca eu nu sunt o credincioasa convinsa, ca nu am respectat intru totul indicatiile din articolul publicat in revista, stiam ca Il implor pe Dumnezeu la necaz.
Dupa cateva saptamani, stergand praful in biblioteca, mi-a atras atentia ceva bizar. La citit port ochelari, deci punandu-mi ochelarii am observat ca la baza restului de lumanare aparuse un desen ciudat. M-am cutremurat, am inceput sa plang si sa tremur. Am ingenuncheat, am aprins lumanarea si m-am rugat. Apoi am chemat o vecina, apoi l-am chemat si pe preot. Lumanarea a fost dusa la biserica si sfintita. La baza ei este conturat un cap de Sfant si Maica Domnului cu pruncul in brate. De ce? Cum? Este o minune, un semn divin, ca urmare a rugaciunilor mele. Regret ca nu am posibilitatea sa fotografiez acest Dar Minunat despre care preotii locali au spus sa-l pastrez ca pe o icoana sfanta. Nu doresc publicitate. Doresc numai sa va asigur ca foarte multe minuni despre care se scrie in revista sunt adevarate. Iar prezenta lor se repercuteaza si asupra noastra. Pe mine, rugaciunea m-a vindecat. Azi, la 51 de ani, sunt un om echilibrat, senin sufleteste, cu mare nadejde si sprijin in Dumnezeu.
(Daca, totusi, cineva din colaboratorii dvs. are drum prin tara si ajunge din intamplare in Teleorman, sunt dispusa sa va confirm cele scrise.)
Cu stima,
Mariana Negulescu
Dumnezeu nu ramane niciodata dator
Era in anul 1990. Sotului meu i se diagnosticase o tumora maligna la colon, cu metastaze. A fost internat de urgenta si propus pentru operatie. Medicul chirurg nu a putut spune nimic inainte de interventie. Eram disperata. Sotul meu avea 35 de ani. Aveam doi copii, unul de 11 ani si celalalt de 9 ani. Nu stiam ce sa fac. O colega de serviciu m-a invatat sa merg la biserica si sa platesc o Liturghie cu trei preoti. Am ascultat-o si am mers la biserica, impreuna cu copiii. Toti trei ne-am rugat pentru sanatatea sotului si respectiv a tatalui lor. La sfarsitul slujbei, am ramas in biserica singura si am adresat lui Dumnezeu urmatoarea rugaminte: "Doamne, daca eu mai am de trait macar 10 ani, Te rog sa-i dai si sotului meu jumatate din ei, ca sa putem creste impreuna acesti doi copii! Ce bine ar fi daca i-am putea vedea majori!". Am simtit ca trebuie sa ma rog lui Dumnezeu cu toata fiinta mea si sa pun la picioarele Lui toata suferinta mea.
A venit ziua operatiei. Am stat pe hol trei ore pana s-a terminat. Apoi doctorul chirurg m-a chemat sa-mi spuna sa nu-mi fac mari iluzii. Nu stia daca sotul meu va supravietui. Era pericol de blocaj renal. Dar, in cel mai fericit caz, chiar daca scapa de cele trei zile critice de dupa operatie, nu garanta ca sotul meu mai traieste sase luni. Am mers acasa, am trimis copiii la joaca si am varsat cele mai amare lacrimi din viata mea. Ma si vedeam singura, la 33 de ani, cu doi copii inca mici si fara nici un sprijin.
In incheiere, vreau sa-i sfatuiesc pe toti cei care au probleme de orice fel: Nu disperati! Rugati-va! Cu cat rugaciunea voastra e mai fierbinte, cu atat Dumnezeu va va auzi si va va ajuta mai mult. A te ruga este un har. Profitati de acest har. Dumnezeu nu ramane niciodata dator!
V. Rotaru - Brasov
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
