Satul de marmura
In Alun, un sat din halucinanta Tara a Padurenilor, mai traiesc opt batrani. Panditi de moarte la coltul casei, ei nu se tem de tarana care-i asteapta, ci de faptul ca frumoasa lor biserica din marmura alba va fi data pustiului. O singura nadejde mai traieste in ei: sa se faca o manastire acolo, care sa o tina in viata si sa aduca oamenii inapoi
Haladuim pe potecile toamnei, in crucea zilei, prin Muntii Poiana Ruscai. Drumul serpuieste pe dealuri, pe sub cerul albastru, prin sate aproape pustii. Inca e cald, dar primele brume au ars, deja, pajistile montane, chircind unduirea molateca a ierbii. Prafos si abrupt, suisul se ingusteaza pe masura ce urca spre inaltimi. Brusc, ramanem incremeniti. Dealul din fata noastra e taiat pe diagonala de o carare ce straluceste orbitor. "Marmura!", soptim fascinati si ne asezam in genunchi, pipaind drumul pavat cu pietre care stralucesc ca argintul. O adevarata cale imperiala, lungita pe aproape doi kilometri, urca scanteind muntele. Nu doar drumul e pardosit cu piatra cea pretioasa, ci si marginea lui, niste parapeti maiestuosi, catarandu-se, triumfal, in vazduh. La orizont, cararea impunge cerul. Apoi coboara lin, pentru a urca din nou, serpuind, spre un sat aflat deasupra pamantului: Alun, satul din marmura, satul cu toate ulitele si gardurile batute in tandari de piatra stralucitoare. O asezare ireala, strafulgerand in soarele toamnei, asemenea unei urzeli de vis.
*
Alun pare un sat-muzeu. Pe ulitele sale albe ca laptele nu se vede picior de om. Doar o vita alba paste molatec smocuri de iarba, tasnite prin crapaturile caldaramului. Si cateva roiuri de fluturi, tot albi, si o cariera abandonata, cu gura acoperita de cativa bolovani uriasi, albi si stralucitori... Iar ceva mai incolo, tasnind peste coroana unor meri incarcati de fructe rosii si coapte, turla de marmura a unei biserici de marmura alba, stralucitoare...
Astazi pustiu, satul de marmura din tinutul aspru al Padurenilor Hunedoarei a fost, pana nu demult, fruntea lumii, satul cel mai frumos, mai bogat si mai infloritor. Tot cuprinsul lui e din marmura: ulitele, scoala, casele, grajdurile, monumentala biserica, toate sunt plasmuite dintr-o roca superioara marmurei de Carrara, toate au fost facute de catre localnici, prin munca grea si nesilita de nimeni. Au fost... Din satul bogat, de odinioara, azi au mai ramas doar patru familii de oameni singuratici si uitati. Lovit, parca, de un blestem, satului i s-a imprastiat viata in lume, a curs spre vale, imposibil de intors catre matca, asemeni argintului viu.
Voluntari pentru o biserica vesnica
Crasnicul bisericii de marmura, Gheorghe Georgesc, e fericit ca si-a gasit caii. Nu obisnuieste sa rada, n-a mai facut-o cam de multisor, dar acum ochii ii sticlesc de multumire sub cozorocul sepcii cenusii. Caii lui, singurii cai din Alun, sunt unica nadejde a celor ramasi. Cu ei lucreaza "la comun" tot pamantul ori ii inhama la sanie in iernile grele, sa aduca paine de la Ghelari, de la doisprezece kilometri distanta. I-a pierdut si acum i-a gasit. Dupa doua zile, in varful Dealului Matragunii, stateau la umbra, linistiti si negri, cu boturile lungite pe iarba, asteptandu-si parca stapanul...
Batrana Maria Popa a tresarit din somnul de amiaza. I s-a parut ca-si aude barbatul mort de o gramada de ani strigand-o. Speriata, s-a urnit pana in dreptul ferestrei, ba chiar a deschis usa si s-a uitat. Barbatul nu era. Nici baiatul, nici nepotii, care de mult sunt plecati la oras. Apoi si-a dat seama ca totusi de undeva se aud zgomote. Parca de afara, batai in poarta...
Si iata-ne acum pe tustrei in fata bisericii celei mari, facute numai si numai din marmura. Eu, crasnicul cel taciturn cu mainile infipte-n sold si, putin mai in fata, padureanca batrana, cu chipul sau nobil si ochii albastri, inflacarata pana la Dumnezeu, tinandu-si capul lasat pe spate si bratele larg desfacute, vrand parca sa cuprinda intre ele intreaga biserica: "Nu-i pacat de ea? Nu-i pacat de ea ca-i asa de frumoasa? Cred ca nici in Rai nu gasesti asa mandreata de biserica!...". Rar, foarte rar, vine tocmai de la Ghelari un preot, preotul Dan, si slujeste. E paroh peste cinci biserici din creierii muntilor, Bunila, Alun, Cernisoara, Florese si Vadu Dobrii, poate c-ar veni si aici mai des, barem o data pe luna, dac-ar avea cui canta. Cui sa cante? Oameni-s cativa si-s batrani si-s bolnavi. La cei 55 de ani ai sai, crasnicul Gheorghe Georgesc e "mezinul" satului, cel mai tanar dintre cei care raman in Alun tot anul, nu doar verile, asa cum se intampla cu altii, cu Maria Popa, de pilda, care zice mereu ca, dac-ar fi autobuz pana aici si o pravalioara, doar o pravalioara, n-ar mai pleca, ar ramane sa-si duca aici batranetile, pana la ultimul ceas. Autobuz, pravalioara, atat i-ar trebui, doar sa nu mai fie nevoita sa faca "amaru de kilometri" pe jos, pentru o paine. Si biserica. Asa imi vor spune toti alunenii batrani: autobuz, pravalioara, biserica...
Pasesc pe covorul lung ce se-ntinde in biserica, de la intrare pana la Usile Imparatesti, si ma minunez: parca e si mai mare pe dinauntru. O intreaga catedrala, cu balcoane, bolti colosale si imense candelabre din lemn, zugravita in culori discrete. Si, ceea ce e si mai surprinzator, inauntru e cald. Nu te incearca nici cea mai mica senzatie de parasire. Covoarele sunt proaspat maturate, icoanele sterse de praf, totul arata de parca Liturghia s-ar fi sfarsit de cateva clipe si sutele de oameni abia ar fi iesit in lumina de aur a toamnei. Maria Popa se aseaza in strana ei, al cincilea scaun de la intrare, pe partea stanga, acelasi scaun in care, copila fiind, s-a asezat la prima slujba de dupa sfintire. Si incepe sa vorbeasca molcom, tinand ochii inchisi, ca si cum si-ar insoti cuvintele cu un cantec de Liturghie care urca in ea din abisurile nestiute ale memoriei. "Eu mi-s nascuta-n 30 si, de cand ma stiu, 480 de oameni am cunoscut in satu asta care-or murit. Intr-o cas-or fost zece, in alta cincisprezece - toti is morti. O fost lume multa, pasta o suta de fumuri, da multa o murit si mult fecioret o plecat. Eram de sapte ani cand s-o-nceput biserica asta. 1938, primavara. Toata marmura o fost adusa numa de oaminii din sat, voluntari, fara nici on agiutor din afara! Or scormonit toti muntii istia, pe unde-or putut - ca din "carera" nu era voie, era particulara, a celebrilor frati italieni Roja, cu ateliere in Arad si care se aflau pe atunci in legatura stransa cu marmurariile de la Carrara -, or scormonit muntii si-or adus fiecare cate opt metri cubi de marmura, in carele cu boi. Nu degeaba ne-o zis "albine", eram aprigi la munca. Aici, in locu ista, unde-i altaru, o fost doi meri varateci, "tulpinari", cu meara dulci. O batrana, Pitaoane-i zicea, se suia in pom si ne dobora meara la toate copchilitele. Cadeau pa noi meara dulci, cele mai gustoase meara din tot satul. La fetele mai mari le era drag de flacaii care veneau cu carele pline de marmura si ma puneau pa mine s-adun meara de jos si faceau piscatoare si arunca dragastos cu meara dupa flacai. Era frumos... Un senator, unu Bursan, o platit banii, da alunenii or adus toata marmura si-or muncit si-ar fi facut orisice pa lume, numa sa aiba si ei o biserica mare si vesnica. Mai era una, din lemn - o s-o vedeti in ce hal ii -, da nu-ncapeau oaminii nici pun sfert in ea, atata eram de multi. Cand or vazut-o gata, mare, sfintita si cu preot in ea, oamenii or plans si s-or imbratisat. Si-acuma... Uite. Nu-i pacat?"
In fata altarului, sub o icoana imparateasca, Maria Popa gaseste un stergar ros, cu modele rosii, tesut de mana ei si daruit cu zeci de ani in urma bisericii. Pe strana cantaretilor e asternut un altul, tot cu initialele sale. Tuturor batranelor padurence "de vita" le-a ramas aici, in biserica, cate un asemenea stergar. Atat a mai ramas din amintirea lor: doua litere, cusute frumos pe o panza sfintita...
S-o-naravat unu, doi si-or plecat toti
"Da, manastire", zice si crasnicul, intr-un glas cu padureanca. "Biserica este! Mare, frumoasa si nestricata. Case goale pentru cativa calugari ai, slava Domnului. Cat despre liniste, ce sa mai vorbim... Ar trebui doar o mana de calugari sau calugarite cu dragoste de Hristos si de satu nostru. Parintele Dan e de acord, iar noi am face orice ca sa-i ajutam cu mancare, casa, toate cele trebuincioase. Ei doar sa slujeasca si sa se roage lui Dumnezeu cu inima curata. Incetul cu incetul, or sa apara si oamenii..." Ideea nu e noua. A imbratisat-o si parohul si episcopul de Arad. Nu demult au fost aici doua maici, dar s-au dovedit a fi "cam dubioase", manate de alte interese decat cele ale viitorilor enoriasi. Maicile au plecat, oamenii au ramas mai departe singuri. Si totusi, tot nu ma dumiresc. "De ce-au fugit alunenii in anul acela, 1958? De ce-au plecat asa, deodata, lasandu-si aproape peste noapte casele goale si satul pustiu?" Din strana ei, padureanca da din mana a lehamite, rascolind mai mult asa, intr-o doara, cu tristete stinsa, prin zestrea de amintiri. "Eh, ce sa zic?... O fost un sat de veste si-acuma-i de poveste. Inainte de colectivizare, nu-ncapeai sara pe drum de cioporurile de vite. Te impunjeau de la spate, trebuia sa fugi. Erau pasta doua sute de boi in sat, porci, cai, iepuri, belsug mare. Era o leje-ntre oameni si-o cinste si-o stricteta. Fiecare si-a facut portia de drum de marmura, in fata caselor si a pamanturilor, cu mainile noastre, fara sa ne oblije nimenea. Pana si trotuara din marmura ne-am facut, ca sa nu se murdare de glod pe picioare oaminii ce ne vin prin sat. Iar in tata sambata sara, noi, femeile, ieseam bucuroase si mandre sa ne maturam bucata noastra de ulicioara. "Albine" ni s-o zis, si drept ca albine eram.
Apoi asa, deodata, o vinit colectiva si ne-o luat tot. Stateam afara, in fata scolii, se vedea o lumina slaba sus, la geam, intr-o clasa, si auzeam cum ii bate pe saracii oamini. Tin minte si acuma racnetu ravan al unuia Bourean, de la partid: "Baaa, uite ce scrie aici! Negru pe alb! Daca nu te-nscrii, te omoram, ba!...". Oamenii n-or cedat multa vreme. Era o batrana, Anita ii zicea, care abia se mai tinea pe picioare cand o iesit din scoala, de cat or batut-o si tot nu si-o dat pamantu. Da ei i-o convins mai intai pe hai mai bogati, care-aveau copii studenti. Daca cedau aia, cedau si hastilalti mai saraci, ca n-aveau ce sa faca. Oaminii or intales de la inceput ca-i o colectivare gresita, ca nu-i treaba rantabila, ca eram sat de munte. Da! Ne-o luat toate vitele, ne-o luat pamanturile, si asa sarace, si le-o facut si mai sarace. Inainte, lucram gandit. In juru caselor puneam canepi, ca s-avem din ce ne tase straiele noastre padurenesti, in jurul satului puneam porumb, cartof, secara, grau de toamna, ceva mai sus, pe dealuri, puneam grau de primavara si departe, foarte departe, acolo semanam ovaz. Nu ramanea o palma nelucrata. Dupa ce-or venit ei, s-o secatuit tot pamantu. Mai si munceai de te speteai pentru stat, ei iti duceau toata recolta la magazie si-ti dadeau cu portia. Asa ceva un alunean nu putea sa suporte. La Hunedoara, tocmai se incepea combinatu, asa ca s-o-naravat unu, s-o-naravat doi si-or plecat toti. Aici o fost o scoala tare buna, copchiii-or invatat bine si si-or facut rosturi. In toate casele pe care le vedeti o fost cate-un student. Si-asa, satu s-o pustiit. Unu dupa altu, oaminii si-or facut case in Hunedoara, toate mari, numai cu etaj, s-or agiutat si-or ramas uniti si acolo. Am si eu una, am cladit-o impreuna cu barbatu-meu, fie iertat. Mare, opt odai. Da mie tot aicea imi place mai mult si mai mult..." Maria Popa se grabeste, zice ca trebuie sa invarta-n magiun si "sa arunce la iepuri". Cartofii i-a scos pe toti, singura, insa mai are in grija purcel, "ghitalus", plus cateva zeci de oratanii. Altadata tinea singura patru sute de "iepurari grasi", dar acum nu mai poate: tine numai cincizeci.
26 de kilometri pentru opt paini
Raman doar cu Gheorghe Georgesc, cantaretul catedralei de marmura. Ca si cum n-ar fi fost de ajuns, crasnicul imi spune de-un necaz si mai mare, "nacazu de acolo sus", de pe deal. Acolo, inecata sub buruieni, zace vechea bisericuta din lemn a satului: o comoara aflata pe moarte, obiect de patrimoniu national. Pornim s-o vedem, urmand uliti serpuite si suitoare, marginite de case goale, abandonate ca in fata unui potop. Dupa un timp, intalnim un om, un barbat slabanog, ducand in spinare o straita plina cu paini. Scoate una meticulos, o cantareste in palma si i-o intinde lui Gheorghe Georgesc. E rotunda, rumena, brazdata adanc pe mijloc si foarte mare, "cat sa manci din ea o saptamana". Omului ii zice Nedelca Gavril, e un vecin, unul dintre putinii care raman si iernile in sat. Azi a fost el de serviciu la paini, s-a dus si a venit pe jos de la trei kilometri, din Poienita Voinii. Asa se intampla mereu. "Si-acuma inca-i bine - zice -, da sa ma vedeti iarna facand drumu asta, prin zapada pan la brau. Si cand ajung la Poienita, aflu ca n-o venit masina cu paine si mai merg inca zece kilometri pana la Ghelari. 26 de kilometri pe jos, prin zapada. Asa ca deseori, iernile, nu putem aduce painea decat o data pe saptamana, iar oamenii trebuie s-o dramuiasca bine, sa le-ajunga pentru sapte zile... La padureni e-o vorba: "Sala te-nvata". Bine macar ca n-avem de carat prea multe, ca suntem cam putintei." Si, de parca abia acum le-ar fi trecut prin cap pentru prima data sa se socoteasca, isi fac ad-hoc micutul recensamant. Sunt ei doi carora le mai vin din cand in cand feciorii, mai e o familie, Stancoane Gheorghe, cu trei persoane, si inca una, Popa Aron - doi batrani singuri. "Patru familii, opt oameni, deci opt paini, atata manca satu. Nici nu-i mult", conchide Gavril Nedelca, intorcand capul cu subinteles spre desaga din spinare.
Gheorghe Georgesc locuieste cu mama sa, Maria, iar acum, toamna, si cu baiatul cel mic, care a venit sa-l ajute la treburi. Cel mare si-a facut rostul lui la Bucuresti, "in cadrul armetii", iar nevasta e singura la Hunedoara. Ii intreb pe cei doi daca iernile nu le e urat, daca se mai viziteaza, ei imi raspund la amandoua intrebarile ca nu. Peste chipul crasnicului coboara iarasi aerul acela posac, acelasi zambet tragic, aproape nepasator. "La Hunedoara merg cam o data la doua luni, uneori si mai rar. Iarna, ce sa zic, nu ies nici macar din casa. De acolo, din capatul satului si pana la mine, pe drum sunt numai urme de caini sau de pisici. Nimeni nu trece. Stau in casa, langa foc, si ma gandesc. Ma gandesc mult. Ma gandesc daca-mi ajung proviziile pana ce se face partie pe drum, ma gandesc ce frumos ar fi dac-ar veni cineva de Craciun si la noi, sa ne colinde. Ma iau cu animalele, cu povestile mamei, cu Tvr1 si asa-mi trece de urat..."
Lacrimi si sfinti
Cocotata pe-un damb, undeva in partea de miazanoapte a satului, o turla de sita cenusie, putrezita, incearca parca sa se strecoare spre inalt printr-o uriasa increngatura de balarii. Ne croim drum cu greu. Buruienile sunt mai inalte decat noi, au capatat tulpini groase cat niste lujeri serposi, unele infigandu-se pur si simplu in temelie si in pereti, strecurandu-se printre barnele innegrite, contopindu-se cu ele, ca si cum ar fi crescut direct din carnea bisericii. O biserica veche, in agonie, monument istoric de nepretuit. O usa tipa prelung sub mainile crasnicului, starnind vartejuri inalte de praf pe deasupra dusumelelor lungi si sparte. E intuneric, fascicule prafoase de lumina tasnesc prin panzele de paianjen ce acopera ferestruicile cat palma, intersectandu-se misterios prin unghere. Tot ce-a fost de furat s-a furat. Nepretuitele odoare, vechi de sute de ani, demne de orice mare muzeu al lumii. Nu alunenii au furat. Multa vreme, biserica a fost tot timpul deschisa, lasata la indemana oricarui pelerin rugator. Altii s-au napustit asupra ei, dupa ce satul s-a pustiit. Pe pereti au ramas urme albe, dreptunghiulare, de la icoane, si gauri largi de la cuiele smulse. Sfanta Masa e singura, descoperita, in mijlocul altarului pustiu. Are doar un picior gros, din lemn, pe care odinioara a fost cioplita de maini de tarani, "funia vietii si a timpului vesnic, fiindca aici, pe masa asta, coboara din cer Dumnezeu, Dumnezeu in trup si sange, Dumnezeu cel vesnic si bun", spune crasnicul. Iata insa ca acum parca si timpul divin s-a oprit. Biserica e intr-adevar muribunda, strigatoare la cer, dandu-ti doar vagi semne despre ceea ce-a fost. Braurile de sfinti abia se mai vad. Sunt multi si mici, asemeni unor copii maniosi, razboinici, mai toti cu fetele intoarse peste umar, ca si cum s-ar indrepta unul dupa altul spre un loc anumit. E revoltator, imi zic, fascinat de chipurile ingeresti, uitandu-ma la crucile mari, apocaliptice, ca niste schelete insirate pe catapeteasma, admirand aproape cu lacrimi in ochi armonia acestei case a lui Dumnezeu, intreband mereu, mereu intreband... Gheorghe Georgesc nu stie. N-a cantat niciodata aici, a prins numai cateva Liturghii cand era copil, nu-si prea aminteste. El a salvat doar usile. Cele doua Usi Imparatesti, pe care sunt zugravite doua sfinte cu ochi mari, chip candid si aureole negre ca noaptea, pe care le-a carat el insusi jos, in biserica de marmura. Atat a mai avut timp. Despre vechimea bisericii acesteia si cum arata ea in vremurile pline de oameni imi poate vorbi numai un singur om: batranul alunean Aron Herban. Doar el, daca avem noroc, el e cel mai batran dintre "ramasii" Alunului. Doar el, vechiul crasnic...
Tari ca dacii de pe Columna
Se pare ca Dumnezeu tine azi cu noi. Il gasim rezemat in coate, lungit pe scarile de marmura ale casei batranesti, odihnindu-se alaturi de fiul sau, Lazar, dupa o dimineata de munca, sorbind amandoi din paharele cu tuica slaba, de mere. Aron Herban imi strange mana atat de prietenos, ca-mi trosnesc oasele de durere. Ciudat om: la 83 de ani, trupul i-e inca zdravan ca de urs, chipul insa nespus de palid, galben precum pergamentul, si asta parca nu de la o boala anume, ci de la o adanca tristete ce-l macina pe dinauntru, o tristete nerostita de mult. Zice ca, desi obisnuieste sa stea-n Alun din primavara si pana in toamna, nu s-a mai dus de zeci de ani sa vada bisericuta unde a cantat in strana. "N-am mai fost de cand s-or furat si ultimele patru icoane, cele mari de pe catapeteasma; erau frumoase, de-o valoare cum nu va-nchipuiti. Nu ma duc, nu fiindca n-as vrea, ci fiindca nu pot. Mi se face rau, ma inabus, vars cand vad ticalosia. Acolo, in biserica aceea, am invatat eu sa cant de la batranul dascal Spiridon, care citea cu litere chirilice din cartea celor douasprezece minee, acolo l-am vazut eu intaia oara pe Dumnezau. L-am vazut clar, era pantre oamini, era ca o lumina, ca un suflu care-i insufletea pa toti sa cante, sa fie uniti. Asa L-am vazut eu: Dumnezau sta numai pantre oamini multi. Spuneau batranii ca biserica asta s-o facut de sute de ani, cu brad de aici, din Dealu Ponoriciului. Si tot cu brad din dealu asta s-o facut si primele case, atunci cand s-o asezat satu "in poiana cu aluni", sa tot fie mia de ani... Cand eram eu copil mic, erau 120 de familii, nu-ncapeau in biserica decat oaminii de vaza, cu strani cumparate din stramosi. Pe-atunci, toti barbatii purtau plete lungi, pe umeri. Batranii aveau plete si palarii din alea negre, rotunde, toti erau frumosi, cu opinci noi, cu stolobon, cu o cureaua de piele lata, strasnica, pusa roata, cu cioareci din lana, pasta care iarna-si trageau niste ciorapi lungi, de panura, cu laibar tot din lana. Barbati tari, ca dacii de pa Columna! De Pasti, inainte de-a merge fiecare sa ieie pastile din biserica, se duceau barbatii unii la altii si sa sarutau. Sa sarutau pe buze, apasat, se imbratisau barbateste si-si zicea fiecare la fiecare: "Iarta-ma, fratele meu!". Iar noi ne uitam la ei, la parintii nostri, ca la niste sfinti..."
E adevarat ca si acum, fecioru-sau, Lazar, se uita la el ca la un zeu. Rar am mai pomenit la cineva un asemenea respect pentru vorbele parintelui. Ii soarbe cuvintele, zice mereu ca, gandindu-se la toate prin cate-a trecut, adesea se simte nevrednic de a-i fi urmas. Ramas orfan inca de copil, fara frati, Aron Herban a luptat in prima linie la cotul Donului, de unde s-a intors pe jos, saptamani intregi, intr-o iarna crancena, iar ceea ce l-a tinut in viata a fost doar nazuinta de a-si mai vedea inca o data Alunul, satul sau din inima. A iubit-o pe Domnica, o copila din sat, orfana ca si el, muncitoare - tragea la coasa de la 11 ani, cot la cot cu barbatii - impreuna cu ea a ridicat cele doua case mari, de aici si de la Hunedoara. Femeia lui a plecat la Domnul, dar iubirea a ramas langa el. Isi iubeste casa, gospodaria, satul, n-ar vrea in ruptul capului sa le abandoneze. Pentru toate aceste "idei" a muncit o viata intreaga. A muncit in cariera de marmura, mai intai la cea a italienilor Roja, apoi si pentru Ceausescu, a vazut plecand din sat convoaiele nesfarsite de camioane burdusite cu marmura pentru Casa Poporului, stie prea bine ca somptuoasa zidire din mijlocul Bucurestiului a fost facuta numai cu calcarul regesc al alunenilor. Mai stie ca toate dealurile din jur sunt "ca din portelan", numai si numai marmura curata, si tocmai de aceea nu pricepe de ce, de vreo cativa ani, cariera s-a oprit. A pierit atunci si unul din ultimele motive pentru care oamenii ar fi putut sa ramana. "Asta nu-i blestem?", ma intreaba. "Sa traiesti pe-o comoara si sa fii nevoit sa pleci!"
"Politisieni" care uita
Si totusi, Aron Herban zice, la fel ca toti alunenii, ca-n pofida acestei vitregii a vietii, el tot ar ramane in sat. Si iarasi, de parca s-ar fi vorbit cu ceilalti, rosteste aceleasi trei cuvinte magice: autobuz, pravalioara, biserica... Aici, in privinta bisericii, are el niste nedumeriri colosale... Cum se poate sa fii carmuitor al unei tari, sa ai "la tine-n ograda" asa un sat si asa o biserica, recunoscuta-n toata lumea ca fiind o comoara nepretuita, iar tu nici macar sa nu stii ca exista, nici macar sa nu-ti pese? "Ce fel de gospodari is oaminii astia? Eu nu zic, politisianu trebe sa fie smecher si vulpoi, ca doara de aia-i politisian. Da una-i sa fii smecher, alta-i sa fii tampit, sa lasi de izbeliste asa o comoara. Uitati-va, inainte de comunism, cand partidele alea istorice veneau sa-si faca propaganda in Tinutul Padurenilor, veneau mai mult in Alun, fiindca stiau ca ce votau alunenii votau cam toti din satele dimprejur. Odata or vinit liberalii. Pe atuncea nu se ajungea decat cu caruta aici, prin Ruda, Poienita Voinii, era drum lung si oaminii i-or asteptat cum se cuvine. Tin minte ca la intrarea in sat, in dreptul carierei, or facut o poarta mare de frunze deasupra drumului, pe care scria "Bine ati venit!" si de acolo pana la biserica s-or insirat oaminii pa doua randuri, atata lume o fost. Era vara, fiecare era cu flori in maini, copiii de scoala, nevestele, barbatii, iar in fata bisericii asteptau batranii aia cu plete lungi, in port popular. In varfu carutii era senatoru Bursan si, cand or trecut de poarta, l-am auzit eu cu urechile mele zicand: "Doamne fere, sanatache!". Nu i-o vinit a crede cat amar de lume-l astepta in crestetu muntelui. Pa urma, o stat la slujba in biserica veche, o stat toata slujba-n genunchi, l-am vazut eu cu cata evlavie se-nchina si se ruga. Inainte, politisienii era credinciosi, nu ca acuma, cand ii vezi pe fostii securisti si comunisti cum se prefac, de-ti vine scarba. La slujba, senatoru o vazut cata lume statea pafara si ca nu-ncapea nici in pridvor. Pa urma, o vinit aicea, in livada unde avea sa fie biserica noua, o-ntins mese bogate pentru tot satu si el statea in capu meselor, sub cei doi meri tulpinari. La sfarsit, o jucat cu totii o hora, el s-o mai asezat o data la masa si le-o zis asa tuturor: "Am vazut ca biserica-i prea mica pentru domniile voastre. No, sa stiti ca aicea, sub merii acestia, se va pune piatra fundamentala!". Alunenii si-or aruncat palariile-n sus de bucurie. Tinerii s-or inhamat ei singuri la caruta si l-or dus pa senator pana la urmatoru sat, sus, la Vadu Dobrii. Caii mergeau slobozi pa drum, tineretu tragea vesel la hamuri. Stiau ca, daca un politisian isi pune cuvantu de onoare, apoi ala era. N-o trecut o saptamana si Alunu o primit 500.000 de lei pentru o biserica noua. Pe atunci era mult, da mult, nemult, important ii altceva - oare astazi s-ar mai putea gasi cineva din carmuitorii patriei, care sa faca un asemenea gest pentru un satuc din creierii muntilor? Daca s-ar mai gasi un carmuitor barbat, care sa intaleaga ca fiecare palma de pamant pe care o carmuieste ii trupul si sangele lui, la fel cum si noi, bietii oameni, suntem trupul si sangele Carmuitorului celui mare din Cer. Eu, unul, nu cred ca s-ar gasi. Eu nu cred. Da, poate... cine stie?!... Poate ca s-ar gasi!"
Bogdan Lupescu
Fotografii de Emanuel Tanjala
Prin glasurile acestor oameni, revista "Formula As" se adreseaza in mod special Episcopiei Aradului, cu rugamintea de a sprijini cele cateva familii din satul Alun, in incercarea lor disperata de a infiinta o manastire.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
